Tanguiri....

Nu stiam ca pietrele au o asemenea putere de convingere. Ca si cum m-ar fi auzit, raspundeau pasilor mei rataciti si fara un contur.

Nu stiu daca ma intrebam dar cu siguranta stiu ca trupul inert ma ducea pe caldaramul rece si nesemnificativ in acele clipe.

Un cinism sfidator se scurgea din trupul meu si cu o inversunare aproape catatonica sfidam vocile pietrelor pe care le calcam in picioare.

Rataceam in nesiguranta trairilor mele si parca un tavalug nevazut imi urmarea gandurile haotice ca intr-o incercare de a defini ceea ce eram in acel moment… un abis negru si plin te resturi ale sufletului sangerand in asteptarea unei infiorari care sa ma faca sa zambesc din nou.

Mi-am spus atunci ca este doar o clipa trecatoare din infinitele clipe ale vietii care ne definesc pana la urma urmei.

Muta si surda am continuat sa-mi tarai pasii pe caldaramul rece si am devenit o cercesetoare zdrentuita lipsita de curajul de a cere ceva. Era ca o revolta a spiritului si ratiunii.

Si ai venit atunci zambind si aruncand in mine clestare de bunavointa care mi-au produs in suflet o furtuna naprasnica. Refuzam sa cred ca eu, cea cu care ai impartit pana atunci acel minunat vis creat impreuna, pot arunca flacari ale unui gand real si crud lovind in tine. Dar asta am facut nejustificand mizeria cu care am improscat ceea ce aveam.

Am regretat? Da…sper doar ca nu am distrus…

Sufletul zdrentuit al cersetoarei din mine s-a materializat in pasii grabiti care fugeau pe caldaramul rece in speranta de a scapa de soaptele lui.

Am zambit si am deschis palmele spre acea timida raza de lumina care se strecura dincolo de abis si trairi incerte.

Am adunat in palme picaturile de lumina si le-am asezat in dreptul gandurilor calde si al promisiunilor facute mie insami.

Ochii tai nu merita tristetea, obrajii tai nu trebuie sa fie raniti de lacrimi de incertitudine si furtuni zbuciumate de lumi ce vor sa ne omoare spiritul.

Mainile tale nu merita inlantuite decat in chingile placerii iar zambetul tau nu trebuie zagazuit decat pe altarul frumosului.

Tu meriti sacrificiu pentru ca spiritul tau ma face sa zambesc…sa traiesc…sa nu simt sub talpile calde caldaramul rece si soaptele lui anoste…spiritul tau nu ma lasa sa fiu cersetoare….el ma inalta intr-o lume in care negurile mele nu ajung….o lume pe care mi-ai daruit-o aruncand sclipri de alabastru din putina ta fericire….angel si demon…

Masti de lut .....

Ma indreptam spre fantana de la poalele dealului.

Simteam sub talpi prundul aspru si incins. Dar nu ma dureau talpile ci urmele pasilor mei lasate in cararea ce ducea spre fantana.

Imi era foarte sete si gandul, stupid de altfel, ca voi ajunge la fantana si nu voi gasi apa punea stapanire pe mine dandu-mi o stare de neliniste profunda. Cu cat ma apropiam mai mult de fantana cu atat scartaitul lantului devenea mai pregnant adaugand gandului meu insetat imaginea unei fantani fara apa.

Am ajuns.

M-am aplecat peste marginea fantanii si am zarit ochiul de apa limpede si prietenos. M-am linistit. Parca nici nu imi mai era sete. Apoi mi-am privit chipul in adancimea fantanii si am inceput sa rad. Cascadele mele de ras s-au revarsat in negura fantanii la inceput amplificate si limpezi apoi estompate si lugubre.

Mi-am spus ca nu este firesc sa iti razi de propriul chip, dar nu puteam sa nu fac asta. Picaturile care cadeau din galeata pe jumatate plina imi distorsionau chipul si il faceau sa arate ca cel a unui om suparat atunci cand picatura atingea luciul apei. Radea in schimb atunci cand micile valuri generate de aceiasi picatura se indreptau spre peretii plini de muschi ai fantanii.

Si atunci de ce sa nu razi?

Nu oare asta este realitatea care ne inconjoara?

Nu acestea sunt mastile care trebuie sa le purtam atunci cand iesim in lume?Naturaletea este rara. Si tocmai de aceea sunt foarte putini cei care isi permit sa o afiseze.

Am coborat galeata in fantana si mi-am distrus chipul zambitor. Am umplut galeata cu apa limpede si am ridicat-o. Am refuzat sa imi mai privesc chipul in oglinda mult prea sincera a apei. Am baut din apa rece, astamparandu- mi setea si sfarsind gandul temator ca as fi putut gasi fantana secata si plina de colb.Am pus apa in galeata cu care venisem si am pornit spre deal, desculta, pe prundul aspru si incins si dorindu-mi sa nu mai clipoceasca in fata ochilor mei chipul trist generat de picatura care loveste luciul apei.
　
　

Foc si apa

Era o caldura placuta dar picaturile de ploaie ma faceau sa imi doresc sa fiu undeva unde soarele cald sa imi mangaie fata…..dorinta desarta. Gandul la o departare luminoasa si la ceva dominator si cald a trecut rebel prin mintea mea. Si apoi m-am gandit la foc si la stihia focului.
Focul poate distruge si incalzi, poate fi constructiv sau distructiv, poate sa se lase prada sentimentelor, sa paseasca in necunoscut, fara sa se gandeasca la consecinte, bazandu-se doar pe propiile forte, sa obtina victoria cu orice pret. Gandul meu a asociat toate astea cu omul care mi-a redat viata.
Focul indrazneste si invinge! Si atunci am inteles ca focul lui este asemenea fulgerelor ce strabat intunericul noptii. Si am zambit ……picaturile de ploaie nu ma mai deranjau…picaturile de ploaie nu ma mai impiedecau sa imi doresc soare…picaturile de ploaie m-au facut atunci sa inteleg ca am focul langa mine…am caldura si forta lui si trebuie doar …..sa zambesc.
Am plecat zambind in drumul meu si a venit clipa cand a trebuit sa ma gandesc la pamant si la tot ce inseamna el. Si m-am gandit…
Dealurile acoperite cu iarba cruda, pajistile insorite, campiile si vaile brazdate de drumuri – aceasta este imparatia pamantului. El reprezinta statornicia si stabilitatea.
Nu am incercat sa fac nici o asociere..m-am multumit doar sa opresc gandul pentru ca stabilitatea si statornicia pamantului va lua intodeauna ceva din pasiunea focului dar va fi constient, pamantul, ca focul nu va fi niciodata al lui….si am plecat mai departe zambind..pentru ca undeva in sufletul si in lacrimile mele am gasit echilibrul.

Rataciri

Am asezat palma pe pamantul umed si am simtit cum palma mea plange.

Mi-as fi dorit atunci sa pot explica in cuvinte plansetul palmei mele. Dar nu aveam cui. Si am renuntat avand convingerea ca explicatiile mele ar fi fost in van, si daca aveam cui sa le dau.

In mintea mea isi facea loc un gand rebel. Gandul de a-mi lasa palma sa planga pe pamantul umed pana cand prin lacrimile palmei mele intra in pamant si ultima umbra de tristete.

Dar era un gand rebel si nu i-am dat voie sa isi gaseasca un loc stabil in mintea mea. Daca faceam asta urmarea ar fi fost nedorita si insuportabila. Trebuia sa il hranesc, sa il ingrijesc si mai ales sa ii alimentez fobiile. Inutil.

Am ridicat privirea spre ramurile ciresului batran. Petece albastre de cer imi intepau ochii si o lumina calda imi alinta obrajii uscandu-mi lacrimile care nu ajunsesera in palma.

Mirosul copilariei is facea loc prin cararile mintii pentru a iesi la lumina.

Si l-am lasat sa iasa si atunci am si zambit, senin si cu ochii limpezi. Varsta inocentei a trecut dar amintirea ei este nepretuita.Mi-am plimbat mainile pe pamantul umed. Palmele mele nu mai plangeau. Intoarcerea in timp le-a oprit suvoiul de lacrimi. Nu stiu ce cauta palmele mele dar cu siguranta la un moment dat au gasit. Au zabovit putin si apoi au continuat sa se miste cu frenezie. Au uitat de lacrimi, au zambit copilariei si continua sa caute.

Nu le voi intreba niciodata daca au gasit, pentru ca ele vor sti cu siguranta unde sa se opreasca.Si atunci cand se vor opri le voi apropia usor de obrajii mei si urmele lacrimilor mele se vor sterge, nu definitiv, dar cu certitudine pentru o lunga vreme si asta pentru ca nu imi voi indeparta mainile de pe obraji.Si zambesc din nou spre micile petece de cer albastru……