Imaterial...

Daca as incerca sa reiterez acel “odata” ar fi ca si cand mi-as rasuci cutitul in suflet si ar curge doar fluviul simturilor.
Si atunci ma intreb! Cum este sa iubesti o iubire imateriala?
Este ca si cand ti-ai framanta in palme sufletul si ai darui secetei seva ta, este ca si cand caldura palmelor ar ingemana in ea toate aromele primaverii, este ca si cand ai palpa fiecare zbatere a unui zambet ratacit si dorit.
Nu obosesti sa fi lumina desi primesti inapoi doar intuneric si din cand o zbatere a unui demon care insista disperat sa spulbere acea linie infinita dintre doua lumi care niciodata nu se vor uni.
Te intrebi daca asta nu distruge?
Privit din lumea mea melodioasa as putea sa-ti arunc doar un zambet ca apoi sa-mi infig palmele intr-o furtuna dementiala si sa refuz sa mai simt rece.
Te intrebi daca asta nu te arunca in abisuri?
Privit din lumea mea tandra as putea sa adun perlele ivorii a lacrimilor intr-un pocal stralucitor si sa-mi adancesc alabstrul irisilor in haosul trairilor tale. Dar nu vreau sa ucid! Deci nu te mai intreba!
Ahile a fost vinovat ca a iubit si cineva i-a stiut vurnerabilitatea. Preoteasa ingenua a daruit dincolo de apocalipsa durerii….
Scutul nu cade ci doar se hraneste din pulberea unor furtuni carora le tine piept…dar intotdeauna calcaiul va exista…
Cum este sa iubesti o iubire imateriala……..

E toamna!

Au trecut clipele invartindu-se intr-un haos precipitat de ganduri. Mi-am regasit paginile albe plinde de dor si credinta. Am rasfoit culorile si am hotarat ca azi sa aleg din toamna.
Si atunci intr-o cutie de argint am pus o perla neagra. Avea forma unei lacrimi rupta din cerul unei dorinte ascunse. Am mangaiat-o cu varful degetelor infrigurata de asteptarea scurgerii ei pe obraz.
Era ceva nedefinit in toamna mea si nu vroiam sa regasesc nimic…rataceam…
Un light motiv monoton si plin de frunze aiurite.
Stiai ca frunzele sunt aiurite? Mai ales toamna?
Nici eu nu stiam. Mi-a spus un boschetar. Avea o fata ridata si oarecum ciudata.
Razi? E normal sa razi!! Tu credeai ca boschetarii nu stiu nimic?
Ooo da da…stiu multe, mai ales despre frunze. E revoltator! Si poate ca asa e mai bine!
Candva pestii vor vorbi! Stiai asta? Nu cred!!
Dar oricum o sa aiba multe de spus. Tu iti dai seama cate vad ei si noi nu vedem? Oare cum percep ei gustul? Oare pestii se mira?
Noi nu vedem. Noi suntem orbi. Noi nu avem oceane. Noi inventam oceanele. Si nu avem imaginatie!
E toamna dar nu e trist. E inca soare!
Stiai ca au venit ghetarii in vizita? Am uitat sa-ti spun. Au sunat la poarta cu degetele invinetite de frig. Ghetarii zambesc si sunt totusi calzi.
Ei mi-au spus ca oceanul nu e adanc si m-am mirat. Dar sti ca am si ras?
Tu spui ca minteau. Poate!
Dar am vrut sa-i cred. Si nu m-am prefacut. Daca ei au spus inseamna ca asa este. Eu nu am incercat oceanul, nu am ajuns la el.
Sti ce frumos povestesc ghetarii?
Mi-au desenat din vorbe o lume alba, inocenta, plina de flori perene, de flori colorate pe gheata. Erau viiiiii!!! Si caldeee!!!
E toamna dar nu e trist!!!!