22 decembrie 2008

Urare...



Cand am schimbat "fata" acestui blog mi-am propus sa nu mai postez fotografii. Am decis asta pentru ca in acel moment nu mai aveam resursele necesare de a gasi imaginea potrivita, pentru ca imi doream doar puterea cuvintelor dincolo de orice imagine.
Insa azi am sa postez o fotografie, pentru ca sunt convinsa ca poate sa inlocuiasca o avalansa de cuvinte.
Imi doresc Craciunul cu ardoarea copilului din mine, imi astept Craciunul de asta data fara lacrimi in ochi, imi vreau linistea inapoi si chiar am sa o am...dincolo de tot...
Sarbatori Fericite va doresc si sa vi se implineasca cele mai ascunse dorinte!!


18 decembrie 2008

Tastatura...

Cred ca a venit timpul sa-mi mai vizitez marioneta. Am ingnorat-o in ultimul timp, si asta nu e bine.
Urc in camaruta ei. E cald si placut. Ma asez pe scaunul de langa fereastra si o privesc. Azi mi se pare ca e tare senina. Nu spun nimic. Nici ea...Si ce daca?
Stiu ca-mi asculta furtuna gandurilor si mai stie ca in preajma ei apare acea parte din mine pe care o iubesc enorm, dar care nu o pot scoate la iveala mereu.
Ups! M-am dat de gol!
Zambesc! Zambeste si ea. Ma ridic de pe scaun si incep sa "ingan" niste pasi de dans. Inchid ochii si ma privesc in "oglinda" mea. Nu sunt surprinsa de ceea ce vad, chiar ma incanta.
Ador partea din mine pusa in "oglinda". E acolo! Conturata, rece, cinica, uneori absurda si de cele mai multe ori cruda.
Deschid ochii si privesc marioneta. Acum ranjeste! Normal sa faca asta. I-am dat dreptate, tacit, deci este multumita.
Nu am ce sa-i reprosez. Ii arunc un zambet si cobor din camaruta.
Pe masa din bucatarie este un buchet de scaieti...sunt albastrii...

Neatza!...

Buna dimineata, Domnule Clasic in viata!
O cafea aburinda, o delectare pe ici pe colo cu insiruiri de cuvinte frumos asezate in fraza, o retorica ce parca da mai multa savoare cafelei. Un zambet, poate putina oboseala!
Ma gandeam azi ce samanta de scandal sa caut cu tine. Apoi mi-am spus ca nu e fair play. Vorba aceea: La toti ni'greu!
Apoi m-am gandit la amicul meu care o strange in brate pe Maricica. Il invidiez al naibii la ora asta! El e linistit. Are un singur stress pe lumea asta: alarma telefonului care se declanseaza la 6.40. Atat!
El nu e insomniac. Iubeste somnul si somnul il iubeste pe el. Si bine face! Fraier s-ar numi sa nu doarma.
Pseudo - Maricica mea sforaie. Ea e de alta formatie. Pe asta o doare fix in insomnia mea! Fata desteapta. Ea nu are griji. Si bine face!
Dar dupa ce o sa stabilesc pozitia exacta a fiecarui membru al familiei, am sa vin si eu la o cafea!
Si crede-ma nu o sa fiu perna moale! prima data am sa lovesc si apoi mai vedem noi.
In incheiere tin neaparat sa-ti mai spun odata la ora asta:
Buna dimineata, Domnule Clasic in viata (inca!)! :))))))))

15 decembrie 2008

O cafea...

Dedic acest text unui om special, unui om care nu a uitat sa simta, unui om cu vise frumoase, unui om care crede in mine, unui om care te vindeca cu zambetul. Domnului Clasic in viata cu drag....
Nici nu iti poti imagina!
Acolo sunt numai paduri cu brazi argintii si drumul trece prin mijlocul lor. Este un vis statiunea aceea, cu vile vechi, cu mult lemn. Zapada de pe strazi este calcata doar de picioarele oamenilor....
Tu stii ca la mine in oras cand ninge stii cu doua zile inainte, pentru ca aerul miroase a zapada. E asa...un aer alb, proaspat.
Am in gradina niste chestii ciudate. Verze ornamentale. Sunt rezistente la ger. La minus patru grade isi schimba culoarea. Se fac galbene, mov, albastre. Cand ninge, tata face carari prin zapada si scutura si zapada de pe verze. Si ele rasar asa din zapada de parca ar fi niste pete mari de tempera.
Ciresul ala batran l-a taiat azi vara. Era schimonosit si batran saracul. Dar era ciudat rau cand era nins. Brrr! Daca ieseai noaptea afara si te uitai la el aveai impresia ca este casa unei fantome batrane. Cand batea vantul, cum el era bolnav, scartaia.
Dar am iubit ciresul ala, pentru ca niciodata nu ajungeam sa culeg ciresele din el. Tentatia era mare! Erau cirese timpurii, din acelea care nu fac viermi niciodata. Si foarte mari si dulci.
Intotdeauna in jurul nostru sunt frumuseti care sa na scalde sufletul, indiferent de anotimp...
Nu stiu ce as putea face mai mult de la atata departare, drag prieten...
Pot sa-ti doresc sa savurezi o cafea in liniste si sa calatoresti prin amintirile mele colorate.
Pe maine la cafea!

Tort feliat..

Azi am facut slalom prin diverse forme de oboseala. Daca cineva m-ar pune sa le definesc cred ca m-as uita in pamant si as da din stanga in dreapta.
Cert este ca ma simt ca un tort de ciocolata rotund si taiat in mai multe felii. Culmea este ca nu sunt felii de oferit si asta cred ca este o forma de oboseala. Printre aceste felii sunt si acelea care nu sunt intelese sau sunt intelese gresit. Asta e alta forma de oboseala.
Sunt momente in viata cand niste cuvinte aruncate aiurea dor. Dor la modul acut si sfasietor pentru ca se refera la una din feliile din care sunt construita. partea aceia din mine care, desi este mica si neimportanta la prima vedere, ma defineste in mare masura. Imi defineste structura de femeie, imi defineste atitudinea deschisa fata de niste actiuni care multora li se par departe de normalitatea comoda.
Dar felia asta face parte din mine! Si intr-adevar nu este de imaprtit asa la oricine.
Nu vreau sa lovesc inapoi pentru ca nu are rost, dar asta nu inseamna ca nu doare.
Nu vreau sa lovesc inapoi pentru ca pe undeva stiu ca celelalte felii compenseaza si in ansamblu tortul este si aspectuos si gustos, pentru ca este al meu si nu pentru ca la altii nu le place ciocolata...
Astept zapada si oricum ciocolata va ramane favorita mea, in orice forma...

13 decembrie 2008

Iubire neconditionata...

De ce o iubeste amicul meu pe Maricica?
Pentru ca Maricica este intruchiparea perfectiunii pe pamant. Este moale si pufoasa. Are atata generozitate incat nu se poate evalua, este inteleapta si toleranta. In fiecare noapte il invaluie in bratele ei tandre oferindu-i acel culcus cald si primitor mult dorit. Niciodata nu il cearta, il ia asa cum este fara sa aiba tendinte absurde de modelare.
Maricica intodeauana il asculta intelegatoare indiferent de gradul alcoolului din sange, il consoleaza si nu il cicaleste. Ii intelege starile de confuzie si de revolta, ii mangaie fruntea ingandurata si ii da siguranta, este fericita cand el este fericit. Maricica este tot timpul acolo!
De ce il iubeste Maricica pe amicul meu?
Pentru ca in prezenta Maricicai, amicul meu, nu trebuie sa poarte masti. Pentru ca este el!
Nu am cunoscut-o pe Maricica decat din descrierile amicului meu.
Si asa cum o descrie el este perna perfecta!

12 decembrie 2008

Insomnii de iarna...

Au revenit insomniile. Sunt ca o imbratisare a frigului de afara. Imi caut in mine resursele si in acelasi timp si metodele de a ademeni somnul. Nu le gasec...
Citesc. Randuri pline de nostalgie, sau de furie. Paragrafe intregi de frustrari si indolenta. Nenumarate siruri de pseudofilosofii si arogante nesfarsite...
Am pierdut numaratoarea paginilor rasfoite si totusi nu am reusit sa-mi aduc somnul...
Nu am chef si nici energie sa caut sursa insomniei.
Incep sa scriu scrisori. Renunt. E prea sec si teoretizat. Nu are zvac.
Mi-e dor sa dorm. Somnul acela cald si linistit care iti aduce dimineata seninatatea in ochi.
La stiri se vorbeste de carnea cu dioxina. Imagini cu munti din carne. Rosie si brazdata cu alb. Ce grotesc!
Schimb canalul iarasi si iarasi si iarasi....
Nimic!
In minte se contureaza imaginile cu iernile copilariei. In Apuseni! Zapada pufoasa ca o vata din zahar. Calda si rece in acelasi timp. Cohortele de omuleti de zapada asezate in scheme strategice de lupta in spatele zidurilor care ne aparau de bulgarii inamicului. Obrajii rosii si mainile inghetate, turturii de la tivul pantalonilor, insistentele bunicii sa intram in casa. Si apoi Calara. Daaa! Calara era o papusa cu corpul din carpa si fata din ceva conglomerat de rumegus. Avea ochi albastrii si mereu statea intr-un colt unde era un geam rotund.
Amintirea mirosului de vanilie care venea din bucatarie, aroma de stafide amestecate cu rom alb ma face sa zambesc. Ma cuprinde o liniste placuta si simt ca ma invaluie somnul.
Oare in visul meu de azi o sa fie Oameni de Zapada?

10 decembrie 2008

La bocca della Verita...

Azi m-au luat toate alea. Stari de revolta maxima si logoree verbala fiziologica si bineinteles asta s-a concretizat intr-o avalansa de argumente pro. Nu au fost si contra pentru ca nu era cazul. Balanta deja era in criza cronica.
Dar sa lamurim in acelasi stil propriu si personal.
Ce m-a revoltat?
Printre atatea feluri de caractere de oameni care colcaie pe pamantul asta precum ramele este unu fel de caracter care ma scoate din minti, si reactionez ca atare.
Astea sunt anumite femei. Acele femei a caror prezenta in tagma noastra este o pata, si nu una mica si neglijabila.
Femeile care ajung la un anumit statut atat social cat si in familie.
Ce fac ele?
Oooo aici e basmul!
Au impresia ca detin adevarul absolut, au impresia ca au acumulat toata intelepciunea de pe pamant, au un simt al proprietatii asupra spiritului omului de langa ele care depaseste orice inchipuire.
Gandesc pentru el, actioneaza in numele lui, ii inchid toate portitele spre comunicare, se vaita ca ele nu pot sa accepte excentritati de genul: muzica, poezie, relaxare, o ambianta placuta.
Femeile astea au o energie in a se certa neargumentat incat iti genereaza piloerectie de nervi.
Nu accepta argumente, nu accepta justificari, nu accepta ca exista solutii simple si la vedere. Nici macar pe ele nu se accepta.
Poate sunt eu de moda veche si eu cred in placerea mea obtinuta din placerea omului de langa mine. Pentru ca este o placere rafinata, de cu totul alt calibru. Cred in menirea omului pe pamantul asta si cred in eroii necunoscuti.
Pentru ca prea sunt pline cimitirele de mormintele pe a caror cruci scrie Erou necunoscut. Omul ala si-a asumat menirea momentului, a fost acolo la timpul si locul potrivit.
Ce l-a manat acolo? Nu stiu si poate ca nu o sa stiu niciodata. Dar a fost acolo pentru ca si-a asumat totul inclusiv faptul ca este om si ca este supus greselii.
Deci pe buna dreptate, Doamnelor care aveti impresia ca detineti adevarul absolut, ar trebui sa faceti o introspectie interioara si sa observati ca nimeni nu s-a intors de dincolo de moarte ca sa ne spuna care pacat atarna mai greu!
Hai siktir si la mai mare!

9 decembrie 2008

Scripta manem...

Azi am simtit oboseala intr-un mod straniu. Ca si cum te-ai izbi de niste ghetari dupa extazul sariturii in gol avand deasupra capului o panza viu colorata.
Azi am simtit oboseala cuiva tare drag mie. Asta am simtit-o ascutit si intr-un torent de paradoxuri. Si tot azi am decis ca ma reintorc la scrisori.
Undeva in adancul sufletului constientizez ca intoarcerea asta inseamna o reincarcare a damigenelor cu chestii zambitoare si calde in ele. E ceva util. In mod sigur nu am descoperit eu faptul ca sentimentul de utilitate te regenereaza, dar cu siguranta ma voi folosi de aceasta descoperire.
Dar uitasem sa cer voie!!
Ei bine nu am sa cer. Pentru ca sunt egoista si pentru ca simt ca o sa-mi fie bine daca fac asta.
E loc sa acuzati, e loc sa zambiti sarcastic, e loc de orice atitudine....
E un cerc vicios, pe o parte dau si pe una iau. Mi se pare echitabil si foarte integrator, daca se poate spune asa.
Oare ce numar avea ultima scrisoare, prieten drag?.....
PS. Pariati ca am acum in minte imaginea unui alt timp, un timp cand condeiul scrijelea hartia? Nu pariati ca pierdeti....

8 decembrie 2008

Caustic...

Corect este sa nu te bagi cu cizmele de caucic pline cu noroi in sufletul omului. Daca se poate spune asa, perfect adevarat!
Ar trebui acum sa urmeze o insiruire de motive, unul mai plauzibil decat altul.
Nu am sa fac asta pentru ca ar arata ca si cum mi-as arunca nuca in propriul perete.
Dar pot sa fac ceva. Pot sa simt, pot sa imi doresc sa comunic, pot sa dezabat si pot sa disec. Fara sa sug energie si fara sa calc in picioare straturi cu flori perfecte ce rad la un soare ideatic.
Cum adica pot sa fac asta?
Pur si simplu. Niciodata o balanta dezechilibrata nu este o priveliste prea placuta. Nu m-as chinui, in nici un caz, sa asez vreun taler spcial care sa o faca sa arate, cum s-ar zice, normal.
Dar din pacate as fi fost prea umana, prea persuasiva si mult prea noroioasa.
Ce pacat ca nu am gandit inainte, ce pacat ca cizmele mele noroioase au avut o intentie buna...
Si uite asa mai punem un strat de cinism. Si uite asa mergem mai departe refuzand sa ramanem orbi si dormind pe o ureche in universul vast al necomunicarii...
Nu mai avem dreptul sa ne plangem.....

5 decembrie 2008

Farse extatice

Azi am avut un mic razboi cu Domnul Clasic in viata....
Si totul a rabufunit din mine in momentul in care domnul in cauza a inceput sa priveasca inapoi si sa isi doreasca sa fi fost soferul Bules. Pana si verbul "a fi" s-a revoltat in fraza precedenta, adica sa fim seriosi e si el la "Trecut Perfect".
Si au inceput atunci sa curga din mine revoltele si reprosurile. Nu pentru ca nu cred in momentele de slabiciune a omului ci pentru momentul de Gratie care l-a impins sa priveasca inapoi.
"Nu ma adaptez cum trebuie realitatii"!
Cum suna chestia asta?
Nu suna de nici o culoare pentru ca in momentul in care vrei sa te adaptezi nu o faci pentru ca trebuie ci pentru ca asta iti doresti, te impulsioneaza momentul ala magic sa o faci, iti da energia si motivele ca sa o faci. M-a suparat rau asta. A fost ca si cand am palpat doua realitati paralele, una in care nu mai vrei si alta in care ti-ai dori sa locuiesti dar....
Niciodata nu exista un singur "dar". Mi-as fi dorit sa am destule argumente pentru a dezvalui si pe ceilalti de "dar". Nu stiu ce m-a facut sa ma opresc. Cred ca e mai bine sa-i gaseasca el. Intra in actul de calire.
Dar aste presupune o introspectie acolo in colturile intunecate, frica de noi, de reactiile noastre si de tot ceea ce inseamna o adaptare la o alta realitate decat cea traita si nedorita.
Asa ca azi m-am plimbat printre paradoxuri, am zambit la soarele nefiresc de afara, am constatat ca tigarile sunt pe terminate si mai presus de toate creatinina serica mi-a aparut in....of of...lasa ca o sa cresc eu mare si o sa am mai multe...

4 decembrie 2008

Mica Dioda...

Azi ploua....
Ploua pe langa sufletul meu, o ploaie rece si incisiva.

Ploua pe corabia imaginata ca fiind lumea aceea plina de culori si perfectiune abstracta. Elful, capitan, are o privire albastra si rece. Barba filosofului de la carma este plina de scoici parazite care-si trag energia din spiritul lui. Frunzele si-au incetat caderea si au ramas impietrite undeva intre cele doua lumi ca si cand ar protesta fata de nefirescul ploii in timpul de iarna.
Clipa inerta zgarie peretii sperantei pentru a trezi ceva in sentimentul aiurea ce o infasoara ca intr-o pacla de mucegai proaspat.
Cat este de simplu sa-ti hranesti starile de incertitudine si lacrimile nefericirii din izvorul unei intelepciuni triste...

Cat este de simplu sa-ti alini aripile cu lacrimile altora...
Si cat este de simplu sa imparti din cutia starii de Gratie....

Am obosit....

Vreau ca Pandora sa-si reinventeze cutia...
Si mai vreau un paravan din panza de paianjen din care sa croiesc o dioda a inocentei.....

Si nu mai vreau sa fiu eu sursa de curent...

Si mai vreau sa am inspiratia de a descrie ziua perfecta... Azi ploua...

3 decembrie 2008

Mustati ezoterice...

In ultimele zile am prestat un maraton de talk show-uri. Consecinta este ca am senzatia ca am capul in colturi. Nu e rau daca stai sa te gandesti ca poate asa ai o scuza sa o dai cotita. Pe parcursul acestui maraton am constatat diferite stari ale persoanelor din viata mea. Nu stiu daca in mod direct aceste strari au fost cauzate de procesul de votare si nici nu am stat sa analizez sursa.
Ce trece, Domnule clasic in viata, prin sufletul nostru?
Iti spun eu!
Mustata Domnule!
Mustata este imaginea ezoterica a omului liber. Este un eufemism Domnule!
Poti sa razi pe sub mustata, adica sa lasi lucrurile nici asa nici asa, sub alura unei fete zamberete si aparent calme desi ti se arunca in fata toate pacatele scrise si nescrise. Cica mustata te fereste de multe necazuri si asta numai pentru simplu fapt ca ti-au ramas in ea spumele laptelui pe care l-ai supt in trecutul tau luminos.
De ce nu imi plac mustaciosii?
Foarte greu de spus!
Astia sunt ca telefoanele cu doua fete. Tot timpul au doua SIM-uri. Nu-i convine te repezeste si iti spune "Hai siktir! Suna-ma pe celalalt ca la masa asta nu se canta acordurile care tie iti alina nelinistile!" Mai au si un mare avantaj, in sensul ca daca se intampla un accident si doamne fereste le ramane un canin in carnea cruda a prazii, pot sa-si ascunda ineficienta cu mustata. O atitudine foarte sanatoasa avand in vedere ca datul cotit nu e la indemana oricui. Nu mai are rost sa precizez ce efecte afrodisiace are o mustata. Desi asta e cu doua taisuri (cine stie cunoaste!).
Intorcandu-ma la starea mea de maratonista frustrata de neintelegere si bulversata de iuresul de informatii, incerc sa nu devin prea flegmatoasa. Asta pentru ca se pare, ca o schimbare de atitudine fata de cei ce te cunosc poate sa fie dramatica. Se uita la tine precum curca in lemne si incep sa faca matanii. Ceea ce poate sa le strice imaginea pseudocinica pe care au construit-o cu atata sarguinta. Cred ca m-am balacit destul in stari confuze si aberatii care mi-au stricat statutul de blanda si nebuna.
Dar mustata tot nu imi las. Prefer sa pun botul la lapte cu naturalete!

2 decembrie 2008

Pugilism.....

Cum se construieste cinismul?
Ca sa realizezi un asemenea manual de dat lectii in constructia unei cruste frumos colorate si de consistenta gelatinei nu iti trebuie decat o mirabolanta stare de slabiciune.
Se spune ca meseria este bratara de aur si ca in tencuiala daca pui mai mult var peretele respira mai abitir. Nu am verificat asta dar raman adepta metodelor transante.
Asadar sa mai adaugam o folie la starea noastra de fiinte inapte sa relationam in momentele bizare ale vietii. Pornind de la termenul "vascuozitate" ne indreptam spre imaginea ideala a cinismului pe care ni-l dorim. Adica nu pot eu pot altii sa mi-l construiasca! "Toti avem senzatia de singuratate si inutilitate mai devreme sau mai tarziu" spunea un clasic in viata. Nici nu ai ce sa raspunzi la chestia asta pentru ca are omul dreptate. Nu poti sa-i crapi capul ca a emis o adevaraciune. Dar sunt un spirit liber deci pot sa protestez! Nu e asa domnule clasic in viata! Este doar o chestiune de amnezie temporara si indiferenta nascuta din comoditate. De cele mai multe ori in viata au importanta mai mare gesturile mici si delicate decat actele de eroism. Si nu e nici pe departe aplicata sintagma "da-mi ce am nevoie si cand imi trebuie", pentru ca asta este culmea egocentrismului. Eu merg pe principiul arata ca ai trecut pe acolo, chiar si in liniste, si e suficient. Si sa-ti mai spun ceva Domnule clasic in viata! Borcanele sparte si le ia in cap intotdeauna cel mai putin vinovat pentru ca asa e datul. Restul se sterg in dos cu mercantilismul care le confera o stare de bine in habitatul fals creat. Nu te lua de culoarea verde pentru ca e mai mult decat poti duce in noua vieti de pisica ce mereu cade in picioare! Iubesc felinele, iubesc verdele si detest cinismul construit de altii pe gelatina propriilor mele atitudini!!!
E divin sa te racoresti!

1 decembrie 2008

Recurs la simfonia frunzelor...

Ma incanta mirosul paginilor mangaiate de degete in ritmul in care povestea imi cuprindea atentia. E ceva ce nu poti uita niciodata. Dar chiar nu am de gand sa descriu starea aceea. Cred ca fiecare, cel putin odata in viata, a simtit-o.
Incerc sa-mi adun in minte imaginile unui alt anotimp.
Un anotimp in care fiecare frunza cuprinsa de aroma toamnei avea o poveste de spus. In caderea ei spre pamant, unde urma sa fie calcata in picioare de indiferenta unor pasi rataciti, fiecare frunza avea un cantec. Ceva sfasietor si in acelasi timp atat de linistitor. Era ca o acceptare tacita a chinului ce va urma.
Cerul, etern, nicioadata nu parea impresionat de simfonia care se tanguia pe pamantul crud.
M-am intrebat de nenumarate ori de ce acele culori ale anotimpului pierdut s-au estompat.
Poate ca am uitat ce e linistea, poate ca am uitat sa ne prabusim in inconstienta unui zambet, poate am uitat sa iubim...
Si toti acesti "poate" nu ne-au impiedecat sa progresam. Nu ne-au putut oprii sa ne exploram cruzimea si sa desenam in zambete cinismul. Nu o sa obosim niciodata sa facem asta indiferent cati de "poate" se vor aduna in urma pasilor nostrii anosti. Nu o sa incetam niciodata sa gustam din ranile deschise ale frunzelor ce-si canta acceptarea in caderea lor.
Si atunci?
Inutil sa ma mai intreb. Doar am o camaruta ce gazduieste o marioneta cu ochii mari si mati, orbita de cinismul din zambete. E hidoasa dar este a mea si mereu o sa fie un termen de comparatie...
Inutil!!!