26 septembrie 2009

Prisonnier volontaire .....


Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

24 septembrie 2009

Stanci...


Am ras ca la gradinita
Lipsita de orice fel de gand, de orice fel de grija. Am ras!
Mi-a placut si rad si acum!
Rad de toate prostiile care fara sa simt m-au facut intr-un fel prizoniera...
Nu e nimic paradoxal in asta.
E o colivie cu zabrele din zambete si rasete. E un loc in care pot sa-mi asez sufletul fara sa-mi fie frica si mai ales un loc unde pot sa spun tot. Si pot sa rad.
Sa descriu senzatia?
E ca si cum prind intre degete mustatile fabuloase ale inteleptului taciturn si el se gadila. Si rade!
E ca si cum copilul din tine ma impinge spre sotronul viu colorat dintr-un parc special construit.
E ca si cum intind mana catre ceea ce stiu ca e acolo si nu are curaj sa vina la mine. Simt in degete puterea telekineziei care va misca totul. Sunt totusi doar un copil in magazinul de dulciuri. Nu ma pot abtine sa imi doresc, nu ma pot abtine sa ma servesc.
Ce as putea face?
Daca voi nu ma serviti?
Sa astept?
Ce?
Sa va vina mintea la cap? Sa ma intelegeti?
Nici chiar eu nu visez atat de mult, desi visez mai mult decat asta.
V-am spus pana acum o gramada de lucruri. Adevarul e undeva intre noi (asa se zice). In fapt voi nu puteti raspunde la ce imi doresc eu si eu trebuie sa va caut mereu scuze.
Ce sa fac cu voi?
Ce sa fac cu mine?
Sa continuam dialogul surzilor?
Sa ma inchid?
Sa nu mai vorbesc cu voi?
Sa va spun un viers de la Phoenix: "Si totusi ca voi sunt"
Nu. Nu sunt ca voi.
Si nu pentru ca nu as fi om ci pentru ca inca zambesc, inca rad si inca fericesc copila balaie din mine jucand sotron in parcuri colorate fara nume.
Nu sunt surda si nici oarba. Nu judec si nici nu ma zbat.
Si stiu ca daca acea copila balaie din mine va zambi mereu, pot atinge cu mana ceea ce misca totul in mine. Si asta nu e putin
E o pasare ce mereu o sa renasca.....e un nebun de alb purtand cheia in dintii sortii...e un sotron cu pietre in piatra....

21 septembrie 2009

Vanatorile toamnei...


Cararea era marginita de frunzele toamnei. Mii de culori in mii de versete faceau ca drumul sa para un tunel spre o lumina cautata si intrezarita.
Usor si managiand frunzele imi calatoream zambetul pe carare. Nu cautam nimic. Urmam o raza de soare razletita prin desisul toamnei. Jucausa si plina de viata, transpusa in culorile ce ma inconjurau si atat de calda incat faptul ca eram desculta nu devenea ceva ce sa-mi ingreuneze pasii.
In dreapta mea fereasta spre cerul albastru era deschisa. Nimic nu impiedeca raza jucausa sa renunte la carare.
Un izvor de cuvinte mi-a racorit fruntea si s-a unit cu zambetul meu. Nu era o alta lume. Diafan, pierduta in caldura razei, nu pripaseam zambetul decat in directia caldurii ce o simteam ca imi invaluia cuvintele rebele.
E un foc ceea ce simt cand ma invaluie. Arde dar nu mistuie niciodata, purifica dar nu omoara, canta dar nu se stinge.

Un perpetuu mobile! Realizabil doar in imaginea culorilor de toamna. Locul unde mi-e cald si unde zambesc.
Tintuita de irizariile cuvintelor si de placuta atingere a razei ce nu vroia sa plece pe fereasta spre cer am privit in ochi o vulpe ratacita in marginea cararii.
Blana nu are culoarea ei fireasca, inca nu e iarna.
Ma sperie?
Ma incanta?
Imi doresc gulerul acela pe umerii aplecati in toamna cuvintelor?
Nu.

Zambesc.
O privesc in ochii mici si ageri. Ma priveste. Raza de soare o deranjeaza. Clipeste. E hotarata, nu vrea sa ajunga pe umerii mei. Asta nu o impiedeca insa sa ma priveasca. Sa ma faca sa ii cer coada valoroasa in iarna. Zambesc din nou. Imi e cald si bine in mine cu fereastra deschisa spre cer si cu raza jucausa de soare. Chiar daca am omorat o vulpe! Am pasit mai departe, am trecut pe langa fereastra si pe langa ochii mici si vicleni.
Le-am zambit.

- Prostii daca nu cred in prostia lor nu sunt prosti. Imi e mult prea bine desculta si mult prea cald in mine alaturi de cuvinte incat sa-ti vreau blana in protap Sau nu sti ca si iarna are soarele ei?

19 septembrie 2009

Intre cald si rosu este fierbinte...

Intre cald si rosu...
Intre cald si rosu e un drum atat de lung incat si mie mi-a fost urat sa-l parcurg....
Parca nu asa urat. Cand m-am prins m-am bucurat de fiecare pas. Am vazut ca o mana in blug m-a facut sa ma simt cel mai tare.
Am inteles atunci ca amprenta mea cea bucuroasa a luat-o inainte. Am fost invidios pe ea si chiar m-am revoltat. Amprenta mea cumva refuza sa imparta cu creierul.
Am fost socat!
Oare amprenta era de capul ei?
Oare simtul tactil a trecut de la baza la varf?
Pe moment m-am enervat. Am sperat ca am sa aflu motivul. Noroc ca sunt increzator:)))
Ca altfel faceam deranj.
E o vorba din batrani, daca nu e timpul nu se arata si daca nu e timpul nu te mai forta baiete! Toate la timpul lor!
Baiete sti bancul cu timpul?
Ti-n timpul tau !
Nimic nu e mai frumos decat un OM. Preferabil obisnuit.
De ce?
Pentru ca omul iti poate raspunde la cele mai adanci dorinte pe care le ai.
Da! Omul!
Sub chip de femeie iti va raspunde la toate visurile sau visele, cum se vor grabi sa ma corecteze unii sau altii!!
De ce spun sub chip de femeie?
Pentru ca nu exista nimic mai minunat si pentru ca ma declar absolut subjugat de frumusetea femeii mele!
Nici nu pot sa inteleg cum pula. mea traiti voi?:)))
Ratacitilor!
Eu fara piciorul Soranei peste pulpa mea ma simt pierdut. Sunt eu nebun sau voi?
Cu ce dracu va ocupati?
Sunt deplasat sau voi chiar nu vreti ceva frumos in viata voastra?
Nu vreau sa aflu!


Intre cald si rosu...
Pavat cu piatra cubica a peregrinarilor e doar un drum. Un drum marginit de ceea ce vrem si ceea ce nu vrem. Un drum de o duritate ce sfasie talpile gandurilor aruncand fasiile moarte in santurile unor iluzii care nici macar nu sunt aruncate.
Simti?
De ce crezi ca te intreb asta?
Pentru ca iubesc fiecare pas dintre cald si rosu. Pentru ca nu ucid santurile ca sa adun iluziile nepierdute.
E o vorba din batrani, pe care bunica mea mi-o spunea cu zambetul pe buze: sa nu mergi in mormant fara sa cauti.
Nu stiam atunci despre ce vorbeste. Chiar m-am enervat. Aveam senzatia ca stiu totul si ca am raspuns la orice.
De ce?
Pentru ca asa credeam eu. Credeam ca daca ma grabesc si imapart cu generozitate palme si etichete o sa ajung la ROSU nevatamata si mai ales victorioasa.
Am aflat ca victoria este mai dificila ca mine. Am mai aflat ca doar atunci cand am piciorul peste pulpa ta gustul "victoriei" e cel care imi hraneste iluziile ce mereu le purtam in brate.
Dar voi? Ce ati invatat din drumul vostru?
Daca am sa fac aceiasi greseala de a imparti palme si etichete am sa va raspund ca nici macar nu ati stiut ca se poate invata ceva.
Dar a doua oara nu mai gresesc!
A doua oara nu mai lovesc. A doua oara doar iubesc cu intelepciunea talpilor calite pe un drum dur.
Eu vreau sa aflu!
Stiti ce?
Cum arata fericirea de pe chipul celor ce v-au strans iluziile si vi le-au incinerat daruind lumii puterea de a intelege!
Atat imi doresc!

15 septembrie 2009

Iubire...

Te iubesc mai mult decat viata
Oricat de grea ar fi fost perioada in care m-am nascut nu i-am luat cu mine decat binele pe care mi l-a facut.
Mi-a dat liniste, mi-a dat placere. Acea placere care imi permitea sa-mi sarut fluturele, sa-l mangai si sa stau cu el.
Acum ma gandesc la fluturele meu, nu mai am timp sa-l sarut si alerg ca o musca bezmetica catre ceea ce cred ca m-ar interesa.
Oare m-am pierdut pe drum?
Oare nu mai simt?
Oare chiar m-am lasat coplesit de cotidian?
Nu cred...
Cred prea mult in mine sau prea putin.
De ce dracu am lasat aceste ganduri sa ma napadeasca?
Un moment de slabiciune?
Un moment de adevar?
Niciodata nu am sa fiu slab, pentru ca stiu ca sunt puternic, pentru ca stiu ca nu vreau ca indoiala sa-mi ia visul!
Iubesc toamna si culorile ei. Nu iubesc negrul. Poate pentru ca il iubesc prea mult, dar nu il vreau in sufletul meu sau in viata mea. Si in gandurile mele cand il primesc o fac din cauza ca e din mine. Nu-l iubesc, nu-l apreciez si nu l-as vrea.
E parte din adevar si nu il pot refuza. O parte mica care atunci cand se manifesta schimba orice culoare. Are puterea asta:)))
Nu i-am spus dar am pentru el o surpriza!!
Se numeste alb! Si il acopera chiar si pe el!
Viata e frumoasa, viata invinge! Ca vrea negrul sau ca nu vrea!
Nebunul de alb este cheia!

Nu iubesc viata mai mult decat pe tine...
Oricat de grea mi s-a parut odata starea de negru am vazut-o. Am privit-o in ochi si nu mi-a fost teama. Am aruncat dincolo de orice spectru fricile inutile si deziluziile. Nu ca sa ingrop negrul ci doar sa ii dau locul cuvenit.
Oare m-am pierdut pe drum?
Oare nu mai simt?
Nu cred...
Mi-am numarat in palme toamnele cu tot ceea ce mi-au adus. Mi-am scrijelit pe suflet tabloul unei lumi in care am desenat zambetul.
Si am stiut mereu ca negrul este acolo. Era la coltul gurii, in umbra zambetului meu. Nu pot sa nu il iubesc. Era parte din zambetul meu.
Linistea mea e prilej de valtoare.
Baiete furia cerului se va pogori peste tine!!!
Ai un singur raspuns!
Esti in stare? Ai puterea?
Te iert doar daca sti sa razi!
Altfel te condamn la intuneric vesnic!
Nu i-am spus, dar am pentru el o surpriza!!!
Se numeste Nebunie!
E dincolo de negru si aproape egala cu albul.
Nu se masoara, nu se cauta. Doar este!
Viata e frumoasa, viata invinge!
Indiferent de umbra negrului ce mereu vrea sa rastoane firescul din anotimpurile pe care le iubim.....
Si da! Cheia e Nebunul de Alb!



11 septembrie 2009

Muguri de toamna...

Aripile colorate s-au rasfrant usor peste cartea de pe biblioteca.
M-am oprit din citit si mi-am privit fluturele plin de culorile toamnei. Desi dadea impresia ca se frange sub oboseala, spre mine razbatea un val de caldura placuta. Soarele strugurilor!
Antenele usor curbate cautau in aerul camerei ceva nedefinit.
In suflet mi s-a strecurat un fior rece. Il simteam dezorientat si abatut, ravasit si revoltat in acelasi timp. Am continuat sa-l privesc cu toata linistea din mine.
Si-a regasit locul si dupa cateva momente zbuciumul acela iluzoriu s-a topit ca un fum.
Am incercat sa il inteleg, sa trec dincolo de valsul culorilor de pe aripile pline de zambete.
Ochii negrii au zambit si m-au avertizat ca nu imi va fi usor.
M-a rugat sa-i povestesc ceva.
Mi-am dres vocea si am simtit ca ceea ce o sa-i spun acum o sa fie o semnatura pe o carte mereu deschisa...
Iti amintesti cand iti povesteam despre frunzele toamnei?
Astept castanele. Cu coaja lor maronie si plina de mister. Cu miezul atat de dulce si de fierbinte ce ascunde povesti stranii si fara de sfarsit.
Astept sa-mi pot aseza pe obrajii tai palmele si sa sorb cu sete acel negru cald pe care il arunci inspre mine mereu.
Astept sa-mi scriu pe frunze cuvintele uitate in mari voluptoase si sa desenez pe pragul sufletului un simbol numai al meu.
Stiai ca lumea ce mi-ai pus-o la picioare are culoarea rosie?
Cuvintele formeaza o tornada de aceiasi culoare. Se invalmasesc, urca si coboara ca nebunele sub suflul cald al soaptelor. In tot haosul asta al culorilor pot defini acel Tu....nedefiinitie....
Ma mangaie toamna si strugurii si caldul soarelui din ochii negrii...
Te-ai gandit vreodata ca din toate anotimpurile vietii il traim intens pe cel in care suntem in totalitate noi?
M-ai lasat sa te iubesc in fiecare anotimp pe care mi l-ai daruit....
Esti acel fluture din toate anotimpurile....

6 septembrie 2009

Calatorii si oameni - Eu acum


Garaaaaaa!
Am tresarit din visul meu. Glasul conductorului a spart granita dintre mine si dorintele mele. Intr-o clipita vestalina din mine a disparut urmarita de vocea aceea sigura si reala. Mi-au mai ramas doar ramasitele Morganei, dintr-un intreg prea perfect ca sa fie real.
Matasurile viorii care-i invaluiau trupul, sclipirea ochilor negri in pasiunea daruirii, zambetul pervers si inocent in acelasi timp, mainile cu degetele lungi si fine ce tremura pe trupul meu istovit de calator s-au ascuns in spatele hidosului conductor ce pare ca ranjeste acum satisfacut.
De ce tocmai acum a trebuit sa urmeze o gara? De ce tocmai acum a trebuit sa fiu aruncata in multimea de pangaritori ai Morganei mele?
De ce visul meu pamantean s-a oprit intr-o lume ireala?
Am privit inmarmurita peronul rece. Nimeni. Aveam senzatia ca un colaps general s-a instalat in trenul ipocrit.
Eram constienta ca asteapta sa iau o decizie. Imi este prea frig sa cobor. Il privesc pe hidosul conductor si ii fac un semn discret ca raman aici. In fond este destul de cald si confortabil comparativ cu peronul secat si rece.
Imi zambeste sarcastic si da semnalul de pornire.
Si eu?
De data asta o sa-mi continui calatoria sub aceleasi auspicii. O sa-mi pipai Morgana cu toata pasiunea si sfasierea din mine, o sa o iubesc si o sa o doresc in propriul meu trup, o sa o simt cum imi vibreaza in bratele-mi pline de inconstienta revoltei mele. Si da!
O sa-i dau satisfactia noului meu status! De pangaritor al propriilor mele vise si dorinti, de creatoare a propriei mele vestaline si o sa tanjesc in cruda speranta ca sunt aleasa unui vacarm de iubire si daruire!
Am zis!

4 septembrie 2009

Nicidecum lasitate.....


- Ti-a adus fericirea?
- Da
- Poate sa iti ia aceasta fericire?
- Nu
- Atunci inseamna ca nu mai are importanta!
- Are. Pentru ca mi-a adus fericirea.....
In fiecare din cuvintele acestea am fost eu.
Si am zambit crezand cu toata forta ca locul de unde mi-a venit fericirea se poate pastra frumos, cald si la fel de intens ca si fericirea mea.
Ma privesc in oglinda dupa mult timp. Imi vad seninatatea din priviri si imi zambesc. Nu pentru ca sunt intruchiparea egoismului ci pentru simplul fapt ca imi place ce vad acolo.
Uneori degetele mele infrigurate si dornice de acel ceva mangaie cuvintele. Poate este un har sau poate pur si simplu acele cuvinte sunt uneltele ce au construit un drum spre ce imi doream.
Nu am sfartecat frunzele toamnei cu surasuri dar am rourat primaverile cararilor doar cu mine. Nicicand nu am lovit florile si am lasat cerul sa ma inunde. Norii i-am iubit iubind ploaia si irisii ochilor mei au dansat jocul setei pana la capat.
Intotdeauna!
Dar in felul meu.
Cuvintele mele doar iubesc. Iubesc ce mi-a fost daruit de un noroc ce nu se poate cantari si de un loc pe care candva il iubeam.
Sufletul meu iubeste. Dar nu fantome si nu cuvinte.
Iubeste trairi, iubeste frumosul din tine, acel frumos ce m-a impins dincolo de limita a ceea ce am crezut ca nu voi mai putea darui vreodata.
Cuvintele sunt rosii si sunt puse acolo ca sa ma defineasca, intr-un lant cladit, in tine si pentru tine.
Si asta nu imi poate lua nimeni. nici macar eu.....
>>>>>>>>>>>>Phoenix<<<<<<<<<<<