Alte drumuri...

Intre mine si eu...
Prund arzand sub talpile-mi insetate de nori voluptosi.
Izvor rece pornit din renuntarea de a nu ma uita in urma si dorinta adanca de a ma vedea acum.
Pagina alba a sufletului meu asteapta.
Incearca sa-mi inlesneasca drumul spre mine, spre cuvintele ce se zvarcolesc in minte si apoi trec in suflet. Ard in mine si nu isi gasesc locul de iesire. Indarjirea lor face ca degetele sa-mi alunece confuze peste foaia alba, sa se opreasca in semne de punctuatie inutile si desarte.
Foaia ma priveste linistita.
O asteapta pe femeia Sorana, pe omul Sorana ajunsa in punctul in care nu a mai fost si nestiind incotro sa priveasca.
Fiecare treapta a desavarsirii isi are pretul si forta ei.
Fiecare loc din mine pe care il ating in urcare isi schimba consistenta.
Ma voi fi scaldat in soare, voi fi trecut ape si drumuri, voi fi mancat inghetata de ciocolata intr-un han aproape parasit…Voi fi fost…

Femeia fluture...

Cineva foarte drag mie, si anume bunica mea, imi spunea cand eram mica despre starea de acceptare a tot ce te inconjoara.

Atunci nu am prea inteles ce inseamna asta.
Peste ani vorbele ei insotite de vocea blanda mi-au deschis ochii in multe situatii.
Am iubit-o pana la nemarginire pe bunica mea.
Azi?
Azi imi doresc sa schitez portrete de oameni ce ma inconjoara si nu ma mai intreb daca ii iau ca atare.
Am vazut si am ascultat oameni care purtau in sufletul lor nemarginirea iubirii si caldura unor trairi ce pentru altii nici macar nu se contureaza.
Dar am vazut si altii. Altii care refuza sa evolueze, care cersesc iubire aruncand in fata intoleranta. Altii care pretind iubire pretinzand in acelasi timp dedicare din motive atat de copilaresti incat iti este imposibil sa nu razi.
Altii care spun despre iubire ca nu conteaza si ca nu exista sub nici o forma pe acest pamant fara sa iti scuipe fierea argumentelor intre ochi ca sa ai motiv sa ii gatui.Altii care pretind ca stiu a dezlega cuvinte insiruite frumos dar din pacate nici macar nu stiu ca sensul salivei este numai intr-o directie.
Masti, masti, masti, masti, forever!
Masti si scarba fata de cei care daca nu inteleg ceva isi aroga dreptul de a initia si urca rautatea la nivel de arta!Masti si scarba fata de cei ce au raspuns la toate fara sa aiba nimic!
Masti si scarba fata de cei ce se lovesc pe ei lovind in altii doar pentru ca micimea lor e atat de gaunoasa!
Masti si scarba pentru cei ce se vor criminali dar nu au puterea sa ucida iubirea!
Ce-mi ramane mie?
Ceea ce simt.
Ochii albastri ai bunicii mele, vocea ei blanda si zambetul cald daruite pana dincolo de toate primaverile.
Imi raman oamenii care nu ma dor si oamenii care ma vad iubind!

Inceputul...

Ganduri in lumina si rasfrangeri peste anotimpuri.
Zambete neingradite si o lume in care culoarea ia forma sufletului meu.
Dincolo de simboluri moarte si aproape de infinit.
Asa cred ca se defineste acest inceput.
Dupa anii in care strafulgerarile cautarilor au strapuns aerul rarefiat al inaltimilor, am gasit locul din mine care m-a definit...
Nu stiu ce o sa fie de azi inainte. Nu vreau sa stiu...
Imi doresc...
Sa simt, sa rad si sa daruiesc imensul dar pe care mi l-ai facut.
Sa-ti stiu tacerile si sa amestec in ele cuvintele calde ale inspiratiei.
Sa-mi asez obrazul in palma ta, masurand infinitul in zece secunde.
Sa-mi astern buzele insetate pe buzele tale ca un semn al tuturor zvarcolirilor din noi.
Sa dansez in ritmul unui vals translucid privind de aici chipul senin al fetitei atarnata pe un cui al universului...
Nu imi doresc...
Luna de pe cer si inelul norilor intunecati incarcati cu spasmele furtunilor inutile.
Banalul si superfiacialul.
Frigul renuntarii.
Zambesc in culori ca sa rup zagazul tacerilor ce ucid...

O sansa...

Aici sunt ani din viata mea, care asteapta inchisi in interiorul cuvintelor...
Inchid ochii si privesc in mine cautand firul simturilor. Uit, in delasarea aceasta, orice a insemnat vreodata simbol.
Imi dau seama ca am avut o zi minunata. Ceva a contribuit la inspiratia mea. O conspiratie a tot ce ma inconjoara, poate. A luminii si culorilor ce imi inunda sufletul, a florilor miscate de adierea vantului cald, a pasilor grabiti ai oamenilor ce s-au lovit de privirea mea iscoditoare...a iubirii...
Sorb din pahar limonada rece si aromata. Tin inca ochii inchisi si caut, caut, caut....firul fragil dintre ceea ce este si nerostirrea acelui trebuie...
Zambesc...
Ar trebui sa fim liberi, sa putem face ceea ce dorim si nimic sa nu ne opreasca. Nimeni nu ar trebui sa simta momentul acela terminus fara sa stie ce este libertatea..
Nu stiu de ce gandul asta m-a napadit.
Deschid ochii si zidul cu iedera mi se pare o fortareata inexpugnabila. Realizez in clipa asta ca este atat de usor sa darami ziduri exterioare, sa realizezi spatii luminoase in care sa proiectezi gradini pline de viata. Incerc sa transpun in mine aceasta usurinta. Nu imi dau seama daca reusita demolarii zidurilor din mine m-a facut vreodata sa arat altfel decat sunt.
Imi aduc aminte de alte zambete, de alte atingeri, de alte lacrimi si mai ales de alte framantari.
De singura mea iubire...
A trai si a renunta?
Sunt acestea doua fatete ale vietii noastre?
Si daca da, doua suflete se pot intalni numai in felul acesta?
Dragostea este condamnabila daca admiti sa te cotropeasca?
Refrenul isi cere dreptul in fata ochilor mei...ritm...ritm...ritm...
Maria numara furnicile din stratul de flori. Glasul ei limpede si viu ma intoarce in lume. Zidul din fata mea isi pierde conturul intr-o mare de verde ce lupta sa se inlantuiasca pentru a ajunge la o alta lumina.
Iubirea suprema, aceea pe care o intalnesti doar o data in viata, poate dainui intr-o lume ostila, dominata de principiile rigide ale respectabilitatii?
Gheata din limonada s-a topit. Imi este sete. E tarziu.

Acum Maria doarme, desi furnicile isi respecta cu rigurozitate ritmul lor...intr-o lume...intr-o viata...intr-un vis renascut din forta dorintei de a nu renunta....

Femeia noptii...

Cararea spre padure parea ca nu se mai sfarseste. Dorinta de a ajunge sa absoarba fosnetul intunecat al frunzelor ratacite a facut sa dispara tot ce o inconjoara. Pasii siguri, desenati de talpile goale, striveau prundul si privirea ii era tintuita spre cerul noptii.
Despicand aerul cu trupul fierbinte si plin de nelinisti era constienta ca numai prezenta padurii ii va aduce raspunsurile.
A pasit in ea. Tumultul fiorilor din trup s-a scurs in cararea acoperita de frunze moarte.
Ochii albastri au capatat consistenta unei furtuni si mainile rataceau tacute peste scorburile ce isi deschideau gurile infometate de valul de temeri.
Contura fiecare umbra, in mersul ei acum linistit. Zvarcolirea a ramas undeva in spate, neavand curajul sa patrunda taina ratacirilor ei.
S-a oprit pe marginea rapei, unde de atatea ori poposise in trecut. Nimic din ce era acolo nu ii era necunoscut. Pietrele colturoase ce formau un zid abstract se incumentau acum sa-i priveasca chipul. Muschii ce invaluiau cioturile de lemn se intindeau lenesi sa ii atinga degetele tremurande si pline de dorul acela patrunzator al cautarii.
S-a asezat pe marginea rapei si a privit apa involburata ce isi croia drum printre stancile batrane.
Si-a dat seama ca nici unul din elementele astea nu ii definesc punctul terminus. Si-a imaginat si a sperat ca va gasi ceva nou, ceva care sa o faca sa se desprinda din noaptea grea.
Cauta, iscodind pamantul si cerul, elementul esenta care sa o indeparteze de ipostaza femeii de noapte.
Tipatul unei jivine a impins-o sa priveasca spre cer. Si-a gasit acolo, sus, trupul conturat intre stele. A inteles alegerea ei.
A inteles ca mereu partea aceasta din ea nu o sa fie palpabila. Nici pentru EL macar.
Nu pentru ca nu i-ar fi aratat-o sau pentru ca o tinea inlantuita. Ci pentru ca e partea care o face sa fie altfel.
In fata ochilor se succed acum imaginile oamenilor. Atitudinea ei joviala si plina de viata fata de ei.
Si-a dat seama cat ii este de usor sa imbratiseze bunavointa si caldura. Fac parte din ea. Din lumina ei. Din felul ei de a respira si a impartasi. Asta vad toti. De asta se bucura toti.
Dar noaptea?
Peste femeia noptii niciodata nu se va rasfrange intelegerea.
Peste femeia noptii linistea nu va poposi.
Peste femeia noptii vor trece la nesfarsit singuratatile cuvintelor altora fara ca ale ei cuvinte sa fie ascultate.
De ce?
Nimeni nu are puterea sa iubeasca o femeie a noptii pentru ca asta ar insemna sa isi iubeasca propriile tenebre...
Ea e altfel...

Rugul tacerii...

Cand anotimpurile vor fi incetat sa se succeada, cand furtunile vor fi uitat sa biciuiasca pamantul, cand zambetele se vor fi aruncat in prapastii si cand apele se vor fi tulburat, doar atunci vei fi cautat linistea.
Un rug de taceri...
Un rug intr-o piata publica pe care ard nelinisti, un rug simbolizand cautarea eterna.
O multime invaluita in mantaua unei minciuni biciuita de pietre pretioase, o mare de masti sintetizata in ipocrizia dorintelor ascunse ce nu vor fi rostite nicicand. Si nu pentru ca nu exista forta, ci pentru ca sangele care tasneste din capul ce se rostogoleste la picioare este mai fierbinte decat lava pasiunii mereu dorita.
Si atunci?
Iti dezvalui pieptul si urci pe rugul ce va fi incins. Privesti spre multime si taci. Si tacerile vorbesc. Miliardele de ganduri cuprind tortele aprinse si fac din flacara ce va sa fie un izvor incandescent de creatie, de inspiratie, de vers revarsat peste o constanta ce se numeste ignoranta.
Intransigenta dispare subit, apasata de forta momentului.
Cati din multime vad dorinta nestavilita a mainilor ce vor sa dea forme?

Cati din multime vad zbaterea aceea necontenita de a framanta brutul si a pune diamantul in lumina perfecta?
Si apoi linistea…
Taioasa si vehementa in insinuarea ei. Inmarmurirea aceea de panica a mutimii ce simte clipa dar refuza sa o vada.
Ochii indreptati spre cer si pieptul desfacut spre lume. Mainile inclestate pe stalpul infamiei, rapuse in dorinta cunoasterii.
Rugul pe care imperfectiunea creeaza perfectiune.
Si focul ce mistuie intrebarea: Cum sunt?
Acolo unde zeii se joaca….iubirea are alt contur…

Fata lacului...

Contur de apa scurgandu-se usor pe linia sanilor ce cad in gratia placerii...
O ploaie calda rasfranta pe pleoapele grele...
Taliple presand caldaramul sufocat de apa si buzele insetate hranindu-se doar din aburii verii ce vrea sa inceapa...
Alerg cautand implinirea printre picurii reci. Sorb in trupul fierbinte sarea lacului ce tace umed mangaiand vantul.
Cuprind intre bratele desfacute spre cer gemetele ploii si imi ating buzele arse cu gustul iubirii...
Cant in sufletul meu refrenul unei mangaieri fierbinti, desavarsita in perfectiunea picaturii de apa ce a rupt cerul...
Malinul imi sopteste suav descantecul trupului dezmortit si privirea fuge in calea sarii ce lasa pe umeri dare albe si spumoase.
Ma invart in nestire inlantuind gandul in varful degetelor si arunc bratele in cautare.
Ploaia nu ma ocoleste. Isi aduna forta din norii ce plutesc deasupra mestecenilor tintuiti pe cerul involburat.
Fulgerele cad strapungand teasta pamantului si implorand mila.
Imi strig sufletul si el paseste cu timiditate in mijlocul meu. Ii este sete.. de mine... de tine... de ploaie si de nori negrii ce ameninta.
O miscare voita in ploaie, o absortie melodioasa in preajma unui lac surd si tulbure. O mangaiere de trestii ce isi apleaca saruturile peste iarba uda...
Viu, rece, cald....
Si apoi....
Un zambet cald spre apa ce se scurge pe trupul fierbinte, spre raza de soare nesupusa ce isi cauta drumul spre mesteacanul fosnitor...
O liniste..umeda...galbena si apoi verde si rosie...
Un curcubeu ce imi frange talia si imi impinge cantecul departe...
Un alt rasarit impletit in culoarea unui colt de lume unde mestecenii se joaca adunand cuvinte sub ploaia ce va sa fie...
O narcisa si o bicicleta rasturnata langa un gard prabusit sub cerul cald...
Un copil cu ochii negri, descult si fericit, cu parul ravasit de ploaie si o cutie de carton in care zornaie patru banuti...
Un pret....