30 august 2012

Bipolaritate...

Oglinzi paralele

Intuneric...
Unul adanc si laptos. Un somn bolnav de dependenta si o camera simpla marginita cu doua ferestre. Parea destul de luminos si calm. Un amestec aproape desavarsit de culori ce nu-si plangeau regretele. Ma afund si mai mult. Fara sa imi pese ca dincolo de asta constructia o sa arate in cu totul alt fel. Accept ca sunt undeva unde fiecare linie trasata inseamna ceva. Nu stiu despre ce este vorba si intind bratele intr-o implorare surda. Astept sa se intample ceva. Mutenia din mine nici nu clinteste si nici macar nu mai este atenta la ce se misca si se coloreaza in jurul ei. Am trecut. Sunt acolo pe esafodul ce asteapta o condamnare. A oricui sau a mea. Aerul se strange in cocoloase intepatoare si incepe sa-mi zgarie vocea. Ochii devin un caleidoscop neobisnuit. Cilindrul opac se transforma intr-o  oglinda. Imaginile nu mai sunt simetrice si nici macar intoarse cu susul in jos. Trupul mi se arcuieste si subconstientul imi impinge in somnul paradoxal geamatul de dorinta. Mainile se intind inclestate spre gatul meu si nimic de aici incolo nu mai este uman. Se amesteca toate intr-un praf caramiziu. Mi-e sete si am nevoie sa respir...
Si sfasai cu unghiile toate durerile insirate in fata mea.
Si vreau cu ochii ce nu pot face cu mintea.
Si te resping pana cand asta ma doare cumplit.
Si ma arunc in durere cu o surda rupere...
Accept cu egoism maxim tot ceea ce imi pui in maini, in minte, in ochi, in talpi si in creatie. Nu dau nimic inapoi. Nu decid eu ca meriti sa ai decat ceea ce esti.Asta decide banalul. Nu eu am pus pe masa cantarul de antracit. Si nici evaluarile greselilor intarzaiate si mucegaite in timpul umed de trecutul negru ce razbate inafara cu fiecare cuvant scuipat.
Si continui sa caut aerul in somn. Cu disperare si incrancenare. Vad mana ce imi lipeste gatul de perete si apasa. Fara sa lase urme. Accentueaza durerea si imi provoaca dorinta nebuna de mai mult. Si stiu ca se poate mai mult si imi traiesc totul in vis alungand inafara doar semnele incontestabile ale unei revolte ce te face sa razi. Nu am cum sa ma amuz, pentru ca nu te vad si nu te aud. Sunt acolo cu mine, in visul meu sufocant si in realitatea atat de insipida a ceva ce nu vreau sa definesc. Sunt acolo in egoismul meu mut si fara asteptari de mai mult. E ca o linie dreapta si atona ce duce spre un zid. De data asta al meu, nu al tau si departe de a fi al nostru. O sa spui...banal...O sa spun ....si ce daca??
Banalul e minunat uneori pentru ca iti da scuza perfecta de a nu simti...de a nu vedea decat in spate si cu teama aruncata peste umarul ce nu se poate abtine sa nu se intoarca acolo in umbra vicioasa...
Mai este decat un pas pana la prabusire...
Si vocea calda razbate dintre miturile reci si canta...o melodie sublima a fricii eterne de inceputuri fara limite...
Nu incerca sa ma cobori in mocirla numai pentru ca tie nu iti place sa respiri la intaltime...

29 august 2012

Rosu amarant?...


Estetica uratului
Picaturile de roua ii atingeau obrazul cald. Primele raze de soare s-au ravasit in ochii somnorosi. Pamantul de sub talpile sigure isi framanta nelinistile pe cararea ce duce departe...
Ceva din lumina filtrata de crengile copacilor ii dadea impresia ca se afla intr-o impozanta arena romana. Nu se astepta la nicio lupta. Totul e linistit. O liniste aproape palpabila in palmele ce danseaza pe langa trupul infiorat de dimineata de vara. Sau de toamna sau de oricare din toate anotimpurile.
Zambeste...
In fata, la cativa pasi, o scorbura noduroasa da impresia ca abia acum se trezeste din somnul secular. Copilul intinde mainile spre ea. Nu e nici ruga, nici implorare. E doar acolo. Veselia se revarsa din el sub forma unor panglici de culoare rosu amarant. Zboara cu usurinta si se cuprind in crengile copacilor facandu-i sa zambeasca. Totul prinde conturul unei povesti fantastice in care personajele sunt sunetele si razele soarelui. Azi totul e doar un fel de rosu. Al unui copil ratacit in basmul atat de linistit, al unui copil ce isi canta ingaduinta si zbora spre nesfarsit cu dezinvoltura unei panglici creata de el, de visul lui si de roua de pe obrajii somnorosi....
Buna dimineata Doamna!!!
Aburii cafelei s-au stins in razele soarelui si se aude doar zgomotul rosiilor ce se coc....

21 august 2012

Linia de deja vu...


Sufocare
Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....