Fiinte |
Si-a intors privirea cu un gest ce isi dorea sa imi
demonstreze ca acolo nu o sa gasesc nimic din ceea ce caut. Nu am insistat.
Oricum plictiseala crunta care ma incearca in ultima vreme nu se constituie
intr-o sursa de inspiratie. Am trecut de etapa aceea scrupuloasa cand cautam
banalul si il disecam cu sete. Am zambit si am trecut mai departe in mica mea
incursiune. Toate cele cinci simturi imi spuneau pe rand sa privesc in jurul
meu.
Pentru cateva clipe am si uitat ca sunt mioapa. Frunzele
isi incercau norocul si asta m-a determinat sa imi las pasii cu greutate pe
caldaramul care a iscat atat de multe controverse. Nu le ignoram, pentru ca
asta imi era imposibil datorita spectrului de culori pe care il etalau cu
nonsalanta. Am zambit...
Nimic din ceea ce imi doresc...nu trebuie...
Ceara speculativa colorata intr-un verde desuet a devenit
subit un punct de reper care m-a determinat sa uit ca strugurii sunt foarte
dulci si insotiti de viespii agitate si infometate de ceea ce o sa urmeze in
ciclul lor firesc. Asa ca i-am abandonat si am continuat sa caut...
In niciun caz un colt de natura care sa-ti rupa retina
prin renascentismul strecurat printre crengi indoite de o toamna capricioasa. Si
nici acea sclipire in ochii trecatorilor categoric mai plictisiti decat
plictiseala.
Imi era sila de cearcane negre, de par nearanjat, de
umeri aplecati spre centrul pamantului implorand apocalipsa pentru a avea o
sansa de a se indrepta. Priveam fascinata ferestre si acoperisuri inlemnite in
timp. Mi se parea ca umanitatea si-a gasit refugiul in ele. Mutenia lor parea
un veritabil concert in timp real, iar forta cu care incercau sa atraga atentia
mi s-a parut mai vie decat picaturile de apa patrunse de soarele confuz.
Acum cand incerc sa imi asez in ordine cuvintele imi dau
seama ca de fapt plecarea mea in aceasta incursiune nu a fost decat o dorinta
absurda de a vedea ceva care sa-mi miste imensa gramada de piatra de pe umerii
inspiratiei.
Si iarasi ....
Un nimic decrepit si plin de o palida incercare de a
parea ceva mi-a dat un imbold. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la asta.
Nu se putea ca banalul sa ma inspire. Il renegasem si ma retrasesem in micul
meu colt confortabil alaturi de marioneta hidoasa.
Replica manechinelor insirate a fost mai mult decat mi-am
imaginat vreodata ca o sa gasesc in momentele acelea.
Erau singurele "fiinte" insirate pe caldaram
care aveau ceva de spus. Ochii goi si mainile aranjate in asa fel incat sa
atraga atentia erau atat de pline de viata incat linistea ce ma inconjura a
prins un contur foarte colorat. Nu era o senzatie.
Era o comparatie ce mi s-a oferit pe tava atunci cand
aveam cea mai multa nevoie.
Totul despre aceasta zi trecuta de toamna se poate rezuma
la un mic tablou de mare sila prin sita caruia si-au facut loc necuvantatoarele
care vorbeau despre ceea ce oamenii au pierdut de mult...
Imi ramane doar sa zambesc ca mi s-a confirmat a nu stiu
cata oara ca...
Ne mai
citim...