Rastimp...

Si frunzele au zambit din mugurii iviti pe neasteptate...
Si zambetul a atins soarele si i-a mangaiat obrajii...
Si soarele a poposit lenes pe petalele catifelate ale lalelelor...
Timp si rastimp de frumuseti melodioase in anotimpuri ce nu isi cer tributul caldurii.
O sete cucernica a pus stapanire pe solul arid al mainilor ce ravasesc simturile. Si-a dezvaluit apartenenta la umanitate si a uitat sa faca ravagii in picaturile de roua inocenta. Un pas lenes peste o carare umbrita de primavara isi canta versul ratacit invocand menestrelul sa i se alature.
Salciile plang a anotimp de dezlegare si nalucile frigului isi cauta scorburile ascutite sa le represoseze perenitatea.
Ea zambeste.
Aduna in albastrul sclipitor al ochilor manunchiul de daruire al vietii.
Esarfa zburda in vantul usor si descrie ample volute spre o treapta ascunsa in pestera cuprinsa de fiorii aducerilor aminte.
Aroma atingerii o invaluie si pasii deseneaza pe iarba cruda forta unui simt aparte.
Docil si gnostic, anotimpul ii daruie imagini pline de culoare si frumusete.
I le aseaza la picioare sub forma unui covor fermecat.
E o traire simpla. E o traire intensa.
E ea...
Sais tu qui je suis?
Mais, pour mon malheur...