Scrisori in timp - 16 Iulie 2010

Ii vedeam ochii negri si privirea aruncata spre cerul plin de ploaie. Iubeste ploaia cu fiecare fibra a trupului, cu setea cu care ar fi alinat in alte timpuri suflete ratacite in coridoare de timp paralele.
Cauta...
Atinge...
Cu degetele desavarsite pe amprenta buzelor insetate de trupul lui. O mangaiere prelungita a unui suflet ce bantuie mereu in locatii fara spatii.
Rasfrant pe gatul ei fin soarbe culoarea si mirosul pielii ei albe, impinge in ea fiorii unui talaz desavarsit de placere.
Strange in palme sanii calzi si moi transformand femeia dornica intr-un iures.
Isi umple gura cu sfarcurile dand contur unui joc animalic, tandru si maiestuos.
Se adanceste intre coapsele fierbinti si albe cu forta si nebunie dand...si dand...si dand infinit.
Iarasi atinge si tese o panza de mister si foame in jurul gemetelor ei strafulgerate doar de altitudini nemasurate de placere infinita.
Intreg, acolo in centrul feminitatii ei, pulsand si atingand finetea si fierbinteala esentei ei de femeie, invartind pe degete si pe buze gustul unui extaz nemarginit si dorul unei dorinte doar visate...daruieste... fara a se hrani ci doar iubind...
Un trup mladios si armonios, imbibat cu moscul mintii si al zambetului, cu brate puternice si degete fine, cu arcuirea nefireasca a coapselor conturate ca intr-un tablou ce nu isi are locul in nicio galerie.
Cu mersul unei feline ce isi urmareste prada cu tenacitate si respira foame de placere in fiecare pas spre sacrificiul cuvintelor inutile.
Si ochii...
Asta vedeam...
Si am primit...
Gustul inefabil al pielii pe care mi-am ratacit buzele insetate, gustul masculinitatii pe buze si in mine, zvarcolindu-mi vintrele si cautand fiecare punct din care sa plec spre ceva...
Si am primit...
Pierderea ratiunii intr-o betie de atingeri ce nu isi au definitia nicaieri, polul opus al frigului, privirea calda si adanca aruncata peste umarul femeii ce imi sorbea extazul de pe buze, soapta aceea desavarsita a unei iubiri pe care o simt mereu in mine, in timp ce degetele mele ating sani si labii ce isi iau tributul din forta noastra.
Esti un amalgam, tu iubite!
Cel mai dur composit, imbracat in cea mai tandra mantie. Un desavarsit nemernic si un halucinant om ce pulseaza mereu de viata.
Cand ridici tivul realitatii de pe genunchii perceptiei mele vezi temerile pe care le duc in mine, vezi cat sunt de acceptata sau nu.
Mi-ai spus candva ca acceptarea este doar umbra nevoii de a nu fi abandonati.
Si atunci de aceea indraznesc, de aceea pot sa-ti impartasesc adevarata mea natura si sa nu fiu speriata ca odata impartasit acest gand....ai sa fugi si ai sa ma damnezi.
Si apoi trec alt prag si vad in tine dorinta aceea profunda de a vedea cine te iubeste neconditionat, cine rezista si ramane alaturi de tine si cine nu.
Poate ca asta este lupta ta, poate ca asta te face mereu sa te intrebi cine esti si ce esti....
Iti zambesc iubite!
De dincolo de toate valurile din mine si tine, de dincolo de fiinta si cuvinte...