Scrisori in timp - 23 Septembrie 2010

In toata casa suna intr-un fel aproape ucigas kelly family - I can't help myself.
Sunt desculta si infofolita intr-un halat de baie pufos si alb.
Stau ghemuita intr-un fotoliu imens si am pus melodia sa se repete. Clipul se deruleaza pe televizor si am mutit.
In capul meu e o furtuna cumplita de ganduri ce incearca sa se ingramadeasca intr-un sir coerent.
Imi dau seama ca imi caut starea de gratie.
Ma intreb acum de ce sunt nemultumita. E un vis aici din toate punctele de vedere.
Micile gesturi ale lui Paul si ale lui Adi ma fac mereu sa zambesc. Mi-e cald invaluita in ele. Nu a fost nimic din ce mi-am dorit cu voce tare sau tacand sa nu mi se puna la picioare ca si cum mi s-ar cuvenit.
Imi dau seama acum ca ori de cate ori am fost ravasita si bulversata am fugit la ei. Minimalismul asta mi se pare crud acum. Si paradoxal mi-e bine cu el. Fugisem in speranta ca intr-un fel sau altul o sa gasesc o insula de liniste in mine. Un loc in mine unde sa pot sa imi pun capul pe perna si, chiar pentru cateva ore, nimic in mine sa nu se mai zvarcoleasca. E ca o dorinta de aia stupida de a-ti opri mintea si a refuza sa mai simti. Sa ingheti brusc si asta sa insemne doar odihna.
Zambesc gandindu-ma la momentele in care bunica mea imi descria aceiasi senzatie. Si imi spunea mereu privindu-ma cu ochii aia albastri si senini ca "nenorocul" meu in viata o sa fie zbuciumul. Nu o sa ma zbucium din cauza ca nu o sa stiu ce vreau, ci pentru ca ceea ce o sa vreau o sa fie atat de sus incat uneori o sa cred si eu ca e intangibil.
Acum sunt intre doua lumi. Total diferite. Ma simt ca o actrita dintr-un film clasic care a iesit prima data in public cu tigara aprinsa in mana.
Lumea in care mi se fac toate poftele, lumea in care sunt iubita intr-un fel banal si cald. Lumea care imi ofera gesturile mediocre ce incanta orgoliul oricarei femei indiferent pe ce treapta evolutiva se afla.
Si lumea din mine. Lumea aia haotica pe care tu ai vazut-o, lumea aia ce ma impinge in extreme, lumea aia dementa in care tu ai patruns cu atata usurinta. Nu lumea asta ma doare. Cealalta ma sfasaie si ma face sa ma intreb de ce dracu am nevoie de simplitatea asta? De ce dracu ma intorc mereu la ea ca insetatul la fantana? De ce dracu nu am puterea sa o calc in picioare si sa raman acolo sus?
De ce?
Spune-mi tu de ce. Da-mi un semn ca stii de ce fac asta.
Pe dracu! Mi-am gasit si eu la ora asta sa imi doresc cea mai cretina certitudine!
Rahat turcesc! Imi revin incet incet!
Te iubesc, oriunde te-ai afla. Stii de ce?
Pentru ca in sinea mea sunt convinsa ca tu sti asta. Esti singurul care ma poate face sa ma inteleg lasandu-ma libera.
Si la dracu in clipa asta pe cat te iubesc pe atat te si urasc!
Fa-mi macar hatarul si asculta melodia asta....