O zi ploioasa...

“Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei. Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.”

Privea mirata, cu mainile stranse la piept de parca nu voia sa dea drumul firescului din ea. Ploaia cadea implacabila sorbind din pamat caldura. O intrigau picurii uniformi si transparenti. Sub impulsul unui sentiment de razvratire a pasit in colbul ravasit de ploaie. Muzica din trupul ei lovea in ritmul inimii. A inceput sa danseze....

Radea in ploaia calda de vara incercand sa-si strecoare degetele printre stropii joviali ce o invaluiau. Nu se mai intreba nimic. Doar dansa, invartind pe varful degetelor lumea nebuna a perceptiilor. Isi simtea trupul inundat de apa simturilor si lasa totul sa se rasfranga in desenul aproape imperceptibil al privirilor din jurul ei. O camasa a vietii, din cel mai scump material, lipita pe trupul fierbinte….

Dintr-un colt al ratiunii o priveau doi ochi. O privire ce vorbea despre proteste si cautari, despre o liniste ireala si mai ales despre frumusetea unei carari ce strabate o padure renascentista.

- Ei, dar nu trebuia. Am zambit doar!

Totul se intampla intr-un ritm nebun, ca o cavalcada ce ii da senzatia ca este intr-un vis demult uitat. Ii place asta pentru ca nu trebuie sa gandeasca, fiind invaluita de placerea momentului.

Si-a desfacut palmele spre cer. Stia cum este acolo sus si refuza sa se mai intrebe de ce a incercat sa se inveleasca intr-o haina a sobrietatii de culoarea unui banal desuet. Cuvinte ce vorbesc, cuvinte ce tac, cuvinte ce spun….

O ploaie inchisa in sertare din care se ivesc pe neasteptate ochi de culori intense ce sfredelesc simturile. Isi daruia ploaia cu generozitatea fiintei care a strabatut un drum lung si plin de animozitati. Isi daruia dansul fara reprosuri si regrete. Primea darul muzicii cu o nonsalanta de gesturi ce parea sa abstractizeze totul in jurul ei…si zambea…mereu zambea…

Un tipat fara de inteles strabate norii grei.

Privirea ei albastra il percepe ca pe un stilet de gheata ce se afunda tot mai adanc in colbul batatorit de dansul picaturilor. Si apoi o tacere imensa in care nimic nu mai este formal. Mainile ii cad lenese pe langa trup. Camasa zdrobita si grea de apa respira aburii ce o inconjoara dandu-i puterea sa inalte privirea spre vocea calda ce improspateaza linistea. Un concret atat de bun si de inocent o face sa striveasca sub talpi pietrele din ganduri.

Ii este sete sa strige, sa vorbeasca, sa puna in versuri orice fel de simt asumat. Nu se teme de asta, se gandeste doar ca atunci cand va redeschide ochii cerul o sa aiba alta culoare.

Nu este fabuloasa.

Este doar acolo in momentul in care vocea aceea calda repeta la infinit muzica unei iubiri colorate…