Am facut saptamana trecuta o mare greseala, desi la momentul acela nu simteam decat nevoia de a ma dezgoli, daca mai era ceva de dezgolit in tot amalgamul de trairi ce ma invaluie.
Conotatia de "greseala" nu este aceea vulgara. Trece peste definitia dictionarului. Tin sa precizez asta avand in vedere ca simbolismul imi este aproape dar, de foarte multe ori inutil in a exprima fara echivoc ceva.
De ce greseala?
Zambesc si acum la gandul ca a trecut foarte multa vreme de cand nu am mai scris o scrisoare pe care sa o semnez si apoi sa o asez intr-un plic asteptand cu infrigurare sa-si realizeze drumul spre destinatar. Are o savoare aparte gestul acesta. Tot timpul acela pana ajunge la destinatar iti confera niste senzatii aparte. Si cea mai intensa este aceea data de faptul ca e scrisa si trimisa si nu mai poti interveni in a sterge sau adauga ceva.
Iti creeaza o emotie aparte faptul ca pe parcurs ideile te invadeaza si constientizezi ca ai fi putut sa scrii si asta, sau asta. Ca ai fi putut sa stergi asta si cealalta. Dar nu mai poti. Ai primit chitanta cu suma aferenta expedierii si o privesti neputincios.
Am scris-o si nu regret asta. Chiar a fost ceva aparte....
Si iarasi intreb, unde greseala de fapt?
In faptul ca am tacut, in faptul ca am pus speranta si dorinta fara sa spun.
Si mai ales greseala pentru ca, in naivitatea mea sublima, am crezut ca dezgolita fiind pana in maduva oaselor celor mai mici se va stii cat mi-am dorit.
Nu pot sa ma hazardez in presupunerea ca s-a stiut dar s-a tacut. Nici chiar eu nu sunt atat de optimista. Si in fond imi port partea de vina si o recunosc.
Poate speranta sa mentina fantezia in aerul rarefiat al inaltimilor?
Da. Poate!
Cum?
Doar necoborand in banal. Femeia a coborat in banal, tu ai coborat in banal si invariabil m-am rostogolit si eu in haul a ceea ce detest cel mai mult: banalul!
Mi-am dorit-o cu toata forta mea de femeie, mi-am dorit placerea izvorata din forta a doi oameni care stiu si pot atunci cand vor.
Tacerea mea a fost consecinta tacerii tale. Fantezia a ramas aceiasi. Diferenta este ca eu acum nu-mi mai doresc femeia aceea.
E mult prea banal pentru gustul meu.
Fascinatia drumului pana sus o sa fie o noua incercare ce o sa-mi repuna fantezia la locul meritat.
Candva mi-ai spus ca doar eu am puterea sa aleg. Nu am ce sa aleg. Eu sunt tot eu, dorintele mele le cunosti mai bine decat mine uneori.
Ce pot sa fac?
Sa aleg o alta femeie care sa fie langa mine cand urc, care poate si vrea exceptionalul. Si asta da, chiar este o alegere!
Restul?
A ramas de mult in urma. S-a banalizat si s-a acutizat in acelasi timp.
Si asa cum scriam in scrisoarea fara intoarcere, printre randuri, nu oamenii se schimba ci conjuncturile.
Aceiasi, a ta, oriunde te-ai afla....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea!!