Fiinte de ceara...

Fiinte

 

Si-a intors privirea cu un gest ce isi dorea sa imi demonstreze ca acolo nu o sa gasesc nimic din ceea ce caut. Nu am insistat. Oricum plictiseala crunta care ma incearca in ultima vreme nu se constituie intr-o sursa de inspiratie. Am trecut de etapa aceea scrupuloasa cand cautam banalul si il disecam cu sete. Am zambit si am trecut mai departe in mica mea incursiune. Toate cele cinci simturi imi spuneau pe rand sa privesc in jurul meu.

Pentru cateva clipe am si uitat ca sunt mioapa. Frunzele isi incercau norocul si asta m-a determinat sa imi las pasii cu greutate pe caldaramul care a iscat atat de multe controverse. Nu le ignoram, pentru ca asta imi era imposibil datorita spectrului de culori pe care il etalau cu nonsalanta. Am zambit...

Nimic din ceea ce imi doresc...nu trebuie...

Ceara speculativa colorata intr-un verde desuet a devenit subit un punct de reper care m-a determinat sa uit ca strugurii sunt foarte dulci si insotiti de viespii agitate si infometate de ceea ce o sa urmeze in ciclul lor firesc. Asa ca i-am abandonat si am continuat sa caut...

In niciun caz un colt de natura care sa-ti rupa retina prin renascentismul strecurat printre crengi indoite de o toamna capricioasa. Si nici acea sclipire in ochii trecatorilor categoric mai plictisiti decat plictiseala.

Imi era sila de cearcane negre, de par nearanjat, de umeri aplecati spre centrul pamantului implorand apocalipsa pentru a avea o sansa de a se indrepta. Priveam fascinata ferestre si acoperisuri inlemnite in timp. Mi se parea ca umanitatea si-a gasit refugiul in ele. Mutenia lor parea un veritabil concert in timp real, iar forta cu care incercau sa atraga atentia mi s-a parut mai vie decat picaturile de apa patrunse de soarele confuz.

Acum cand incerc sa imi asez in ordine cuvintele imi dau seama ca de fapt plecarea mea in aceasta incursiune nu a fost decat o dorinta absurda de a vedea ceva care sa-mi miste imensa gramada de piatra de pe umerii inspiratiei.

Si iarasi ....

Un nimic decrepit si plin de o palida incercare de a parea ceva mi-a dat un imbold. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la asta. Nu se putea ca banalul sa ma inspire. Il renegasem si ma retrasesem in micul meu colt confortabil alaturi de marioneta hidoasa.

Replica manechinelor insirate a fost mai mult decat mi-am imaginat vreodata ca o sa gasesc in momentele acelea.

Erau singurele "fiinte" insirate pe caldaram care aveau ceva de spus. Ochii goi si mainile aranjate in asa fel incat sa atraga atentia erau atat de pline de viata incat linistea ce ma inconjura a prins un contur foarte colorat. Nu era o senzatie.

Era o comparatie ce mi s-a oferit pe tava atunci cand aveam cea mai multa nevoie.

Totul despre aceasta zi trecuta de toamna se poate rezuma la un mic tablou de mare sila prin sita caruia si-au facut loc necuvantatoarele care vorbeau despre ceea ce oamenii au pierdut de mult...

Imi ramane doar sa zambesc ca mi s-a confirmat a nu stiu cata oara ca...

Ne mai citim...

Tu poti?

Asa a inceput

Ideologia lui Lasa totul la Intamplare...
Un manuscris fara sens editat din cea mai neagra gaura a lipsei de inspiratie, lipsa care a inceput sa tipe atat de acut ca uneori te asurzeste.
Autorul a devenit momentan un copy paste reprezentativ al anostului si teoria cacatului se ridica si de aceasta data la rang de arta.
Ma si face sa rad copios titlul asta, cu atat mai mult cu cat imi dau seama ca in ultimul timp subiectul asta m-a trecut si prin starea metaforic denumita: imi sar dracii pe spinare. Sunt ca o pisica din aceea iritata, foarte frumoasa in speta, dar care are ridicat fiecare por din crestetul capului pana in varful cozii.
Si cum acest blog a fost menit sa-mi suporte starile, de la agonie la extaz, de la o revolta aproape incontrolabila pana la o liniste interioara de-a dreptul mitica ma gandesc ca si aceasta stare ciudata isi are loc aici. Cu prisosinta....
De ceva vreme ma invart intr-un cerc vicios ce imi da o stare de plictis intens. De data asta nu mai pleaca de la anumite cautari ci de la proverbiala sintagma "sa lasam sa se intample". Insa se pare ca nu merge. Cand ai exact in minte ceea ce iti doresti nu poti sa asociezi cu voia intamplarii, pentru ca inevitabil intri in cercul perfect si lipsit de culoare ce defineste lipsa intensitatii. Nu merge si pace. Si asta ma scoate din minti.
Sursele de inspiratie sunt pe masura si cand incerci sa pui cu pensula o picatura de culoare totul devine si mai anost.
Am stat si m-am gandit de fapt de ce frustrarea asta este atat de semnificativa...
In primul rand ca singura cenzura ce mi-o impun este aceea de a nu judeca pe nimeni si nimic. Asta in speranta ca astfel intelepciunea se va apropia mai curand de mine si de trairile mele intense. Dar de unde dracu intelepciune in trairi intense?
Apoi am luat la scarmanat lana deasa a acestor trairi si am inceput sa le compar cu ce am gasit in stanga, in dreapta, in fata si in spatele meu. Nu mi-a iesit decat o roza a vanturilor destul de asimetrica incat sa ma enerveze. Nu pentru ca as fi eu adepta simetriei, insa revolta asta se naste din distorsionarea atat de nefireasca a lucrurilor incat sarmana roza a vanturilor nu-si gaseste locul pe nicaieri prin preajma mea.
Cu vanitatea trebuie sa recunosc ca am avut si am inca mult de luptat. La naiba! Sunt o temperamentala si vreau sa simt intens. Implicit sunt vanitoasa. Nu spun niciodata acest subiect dezbaterii cu partile intunecate ale mele pentru ca sansele de a o mai simti vreodata se reduc considerabil. Vanitatea mea chiar trebuie hranita din anost...
Si revin la vocile din jurul meu. Unele cu chip prea cunoscut, altele doar cu chip inchipuit, dar nu aberant...
Dar nu chipurile sunt importante in acest context. Ci ceea ce vocile spun. Vocile pot sa faca una alta, ele pot sa mearga dincolo de limitele impuse de stereotipica societate in care bantuie, chiar uneori ma uimesc prin dorinta de a incerca diverse. Nu sunt vanitoasa pentru ca ele isi doresc si isi exprima dorinta, nu sunt vanitoasa atunci cand pupilele mele se dilata de uimire sau excitatie cerebrala. Sunt vanitoasa atunci cand cred in ceea ce spun si ma incanta atat de mult aceasta credinta incat probabil ia locul ratiunii.
Nu-i asa ca e de-a dreptul psihedelic?

Biochimie...

Femei, femei ...e plina lumea de nebune...
Erau pasi fara dimensiune. Nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fie pentru altii nu se gasea acolo.
Era spirit. Era atitudine si dementa. Era frumusetea pura din cel mai schizoid tango compus vreodata.
Asta am simtit cand mi-am adus aminte de cicatricea de pe sanul stang si amintirea mi-a placut atat de mult incat am simtit pe limba iluzia salivei amestecata cu cel mai rafinat coniac pe care l-am baut in vremurile altor cautari aspre.
Mintea mea hoinara recitea episodul acela pe sinapsele prafuite si ma imbatam cu fiecare pagina risipita si apoi adunata. Nu existau in acele momente semne de punctuatie care ar fi putut sa imi altereze in vreun fel bipolaritatea rasfatata si linistita.
Repetam pana la obsesie. Adaugam numele doar ca pe o valenta ce o voiam oprita in acel concret si rotund balon de sapun.
Natalia...Si totul trecea dincolo de perceptia ascutita a unui chevalet asezat intamplator in lumina ce il desavarsea. 

Blonda...
Cu ochii albastri si pielea ca de portelan. Am stat cu ea in atelierul ei de la Constanta doua saptamani, timp in care fiecare gest insemna frumusetea desavarsita.
Are sanii ca perele aproape coapte si este plina de viata. De cele mai multe ori picta goala si asta o facea sa para serafica in lumina noptii.
Zambea si se incrunta. Fiecare culoare aplicata pe panza insemna un fior care ii strabatea tot trupul. Este pasionala si emotiva in acelasi timp. Excentrica si timida. Impulsiva si fragila si foarte senzuala...
Ii place foarte mult apa marii noaptea. Se scalda doar goala si doar noaptea. O excita atingerea apei si pentru ea mangaierea aceea e pura placere. Sufocanta si departe de lumea dezlantuita.
Mi-am amintit de ea si povestisem cuiva....pentru prima data. Amintirea era atat de puternica incat noaptea am visat-o in varii ipostaze.
Frumoasa, excitata si mai ales intensa....
Si visul a iesit din el pe buzele mele. Spuneam cuvintele intr-un geamat prelung pentru ca visul nu ma durea si era intens. In acele fractiuni de secunda am auzit vocea masculina. Aspra, din piept. O auzeam in visul meu dement. Ma intreba despre Natalia. Vocea masculina din afara visului meu voia sa vada si sa simta altfel, cu mine adormita si dorind trupul acela perfect si nelinistit, ud si completat de mintea atat de abisala.
In noaptea aceea am trait intensitatea atingerii ei in vis, in timp ce eram atinsa de vocea si mainile barbatului.
A fost acolo ca un prezent albastru, pana la capat...
Cand m-am trezit vocea barbatului mi-a povestit visul cuprins doar din franturile de cuvinte ce imi scapasera de pe buze...
De ani de zile nu mai stiu nimic de ea...
Coniacul amestecat in saliva mea a prins contur. Textura aramie a esarfei Nataliei imi mangaie sinapsele cu insistenta si se naste inevitabil dorul incrancenat de acel fel de pasiune, dar altfel. Nerepetativ si totusi similar, unic si uneori comun.
Altfel de iubiri...
The most beautiful makeup for a woman is the fucking  passion. But cosmetics are easier to buy....

Quo vadis domine?

Sursa fotografiei aici

Constat din nou ca a citi anumite scrieri la o varsta prea frageda este o lectie cu repercursiuni care are doua taisuri. Esti prea crud sa ti le asumi ca atare. Asta reprezinta taisul poztiv al lamei ce pana la urma va ucide. Apoi, dupa ce vreme a trecut peste pleoapele tale le regasesti. Si de aici incepe cu adevarat circul...
Le recunosti...
De asumat nu mai ai cum sa ti le asumi, pentru simplul fapt ca le simti goliciunea si inadaptabilitatea cu ceea ce traiesti si iti doresti. Mai ai momente cand ti se par profunde, dar asta se datoreaza doar starii de reminescenta si de egoism pur fata de orice actiune ce necesita o implicare a factorului uman din tine.
Ohhh! Dar ce ochi mirati ma privesc de dincolo datorita acestor spuse. Si cat repros se contureaza in sprancenele adunate deasupra lor. Si nu pot sa ma abtin sa nu zambesc la aceasta atitudine. Parca aud din toate partile ravarsandu-se fara opreliste cuvantul...egoism....
In asemenea situatii nu este nevoie sa mai dai explicatii. E ca si cum ai lupta cu morile de vant.
Dar nu pot sa trec peste asa cu indiferenta. Ar insemna sa ma abat de la mine, ceea ce nu se va mai intampla niciodata.
Asa si?
Nu exista o unitate de masura a umanitatii. Nimeni nu a avut grija sa se preocupe de o asemenea inventie. Si de multe ori m-am gandit ca ar fi fost cel mai contestat inventator, desi poate ar fi avut placerea sa-l pipaie pe Nobel pe TNT. Sau poate ca nu a avut suficient curaj sa raporteze umanitatea la purul egoism al omului. Constiinta e o chestie pusa acolo in noi pentru a contrabalansa egoismul cras ce ne caracterizeaza. Iluzia spalarii constiintei pentru ca ai dorit ceva, pentru ca ai vrut sa atingi si sa te infiori dobarand un tabu a dus la prozelitismul filantropiei.
In cazul asta constat ca imi este perfect in colivia mea de aur si renuntand in a mai cauta esenta cuvintelor din adolescenta. Cinismul naste monstri, dar cu siguranta ipocrizia este mama filantropiei.
Si  ma repet spunand cu egoism: ca sa vorbesti despre mine este usor....sa fii ca mine e al dracului de greu....
Hai siktir!!!

Calatorind cu tine...BK pozitiv!

Imi plac declinarile...
Pur si simplu acolo e diferenta de nuanta, uneori imperceptibila si generatoare de tot felul de polemici absurde.
In momentul in care decid sa caut nu ajung la niciun rezultat care sa-mi satisfaca partea tenebroasa din mine. Nu pot decat sa spun ca asta ma cam scoate din sarite.
Cautatul, ca si alte multe chestii din viata nu este decat o stare de gratie in fraza careia nu intra niciodata verbul "a trebui", prin simpla caracterisctica a subiectivitatii sale. Uimitor cum se poate jongla cu niste cuvinte lipsite de sens!
Ma amuza cum conotatiile pe care le adaugam cuvintelor goale devin mai simbolistice decat simbolismul in sine...
Pace tie muritor de rand!
Aici in mod normal ar fi fost util un mare zambet. Un zimbet din acela impartit in mai multe felii, de diverse culori si consistente, care sa dea in final iluzia unei prajituri perfecte...
Si in timp toate aceste goliciuni se aduna si devin un tavalug imperfect si diform care te impinge intr-o alta lume.
Oamenii cer si cersesc, oamenii doresc in sinea lor si le este ingrozitor de teama sa spuna in fapt ce doresc.
Oamenii sunt si nu sunt...
"Oamenii" suntem la un moment dat fiecare din noi si tot in aceiasi secunda nu suntem decat un amalgam anost de dorinte nerostite.
Scarbos si al dracului de lipcios pe caldura asta.
In contextul asta ti se prezinta in fata ochilor minunata strada a desfatarii. Tot ce iti ramane de facut e sa pasesti pe ea. Daca te-ai hotarat si ai pasit iti trebuie o armura. Grea, istovitoare si sufucient de rezistenta incat sa ai satisfactia ca atunci cand scuipi ti-ai atins tinta...si tinta stie asta...
Ador sputele astea inveninate. Sunt cea mai perfecta forma de a vedea dincolo de orice limita impusa.
Ador greata aceea aproape de paroxism intiparita pe fetele ce au crezut ca in cautri esecul are vreo valoare.
Nu dau valoare libertatii spiritului meu. Libertatea lui imi da mie valoare...
Sec si cu o declinare a conjugarii ce ma va face mereu sa zambesc...
Dixit!

Clatorind cu tine - O oarecare pace...

Imi place sa calatoresc. Nu este un secret acest lucru.
Calatoriile mele sunt cu totul diferite. Dar asta e cu totul alta poveste...candva...
Starea de gratie a venit in fractiunea de secunda din calatoria asta. Priveam mainile superbe ale femeii. O agitatie oarecum nefireasca in contextul acela. Isi cautau locul in lume atingand si aratand. O poveste impresionanta de trairi marcata prin atingeri  si prin uimirea aceea aproape copilareasca si atat de inocenta cu care descopereau texturile ce o inconjurau...
Zambea destul de rar si ceea ce m-a atras in cautarea starii mele de gratie a fost momentul cand si-a aplecat privirea pe copertile unei carti ratacita pe o masa. Cartea parea nelalocul ei acolo. Nu apartinea momentului. Era tacuta si astepta sa isi dea seama ce menire are in toata acea agitatie.
Nu cauta sa provoace, nu cauta sa se impuna, nu cauta sa isi explice existenta...
Era pur si simplu acolo...ratacita...
Femeia a privit-o si in acea fractiune de secunda in toata firea ea a aratat lumii partea aceea ce statea incatusata. A eliberat-o in acelasi timp cu nonsalanta cu care a atins cartea. Atunci a zambit si s-a lasat invaluita de ea si a impartasit in lumina difuza, totul..
Nu stiu ce m-a impins sa intorc privirea chiar atunci si sa zabovesc, incantata, asupra momentului. Nici nu caut vreo explicatie.
Si in mintea mea atinsa de clipa de dincolo firii s-a nascut o mica polemica...
Intr-o lume condamnabila in orice moment pentru mercantilism si falsitate, femeia aceea avut curajul, chiar si pentru o secunda sa daruiasca totul. Si dincolo de asta sa spuna, intr-o mutenie aproape dureroasa, ca isi doreste multa lumina din diverse surse.
Apus, rasarit, culori si umbre care sa treaca in fata si sa loveasca cu forta ipocrizia. Sa strige in locul ei pentru cuvinte nerostite de temeri. Sa puna intr-o muzica ritmul sufletului cu inganduinta firii si momentele de pace liniara atat de sufocate de repeziciunea cu care bitii inlocuiesc simtul....
In acea clipa femeia calatorea in ea si in jurul ei si toata galagia din jurul ei parea sa se fi ascuns ingrozita de simtul ce isi intindea aripile binecuvantate pe obrazul ce a inteles ca uneori este atat de bine sa stii ce sa faci cu singuratatea...
Cartea aceea o citisem cu multi ani in urma si nu imi amintesc in amanunt ce am simtit atunci, dar cu siguranta mangaierea celor degete fine imi va fi mult timp firul ce ma va trimite spre cautarile din altii...

A fost ieri...

Zapada

 

E atat de simplu sa spui "am obosit", sa depui armele si in privire sa nu mai existe nici cea mai mica stralucire. Si o faci...
Uimesti prin opacitate si supunere neconditionata. Incerci sa faci totul precum o masina perfecta, fara niciun cusur.
Si totul merge ca uns...
Asta am vazut ieri. Asta am simtit ieri. Toate astea am reusit sa le pun in cuvantul "bizar". Desi acum mi se pare insuficient...
Aveam senzatia nebuna ca totul din fiinta aceea stiga: Iubeste-ma! Pentru ca iubirea nu exista si eu am incercat tot ce exista.
La inceput amuzamentul m-a invaluit si mi-a dat o oarecare stare de exaltare. Pe de alta parte nu am incercat sa schimb nimic din acea stare a fiintei care se invartea grijulie in jurul meu incercand sa-mi asigure tot confortul. Eu insa nu simteam nevoia de confort. Mi-l pot crea si singura, intr-un mod simplu si uimitor. Doar cu o cafea buna si o carte pe masura.
Apoi am incercat sa inteleg puterea de concentrare a fiintei in a respecta cu rigurozitate notele melodiei stabilite in prealabil. Am inclinat usor capul si am sorbit din paharul cu vin aromat. De fapt nici nu imi place vinul aromat....
Cautam in mintea mea imagini care sa reuseasca sa imi pastreze starea dinaintea intalnirii. Rascoleam in sacul fara fund al memoriei ceva care sa imi dea imboldul de a face ceva. Apoi mi-am dat seama ca ar fi interesant ca acest joc sa fie lasat in voia sortii, sa se desfasoare de la sine fara ca eu sa aduc alte elemente care l-ar putea face mai interesant.
Si a mers...
A reusit sa reziste pana la limita aceea denumita destul de banal " deja vu "....
Sunt constienta de faptul ca in majoritatea peregrinarilor mele acest deja vu a fost prezent. A fost acolo, ca o pata ce se incapataneaza sa se dizolve, cu o voce usor tremuranda si obsesiva ce spune: ai mai vazut asta si atunci cand ai vazut-o iarasi ai avut sperante!
Si atunci ?
Am gasit imaginea si am zambit!
Azi am zapada in mintea mea. In toiul verii. Asta nici nu ma oboseste si nici nu ma face opaca...

Nu conteaza...

 

Cabaret uman

Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

La sud de mine...

Cand mi-a inmanat semnul de carte mi-a spus zambind sa nu fac nimic din ceea ce el n-ar face. Am zambit si i-am intors spatele napasatoare. O mica ingamfare ce mi-a dat satisfactie. Mi-am dus mana la tampla si am cautat printre mii de borcane goale o afisare de cenusa care sa-mi satisfaca pofta de venin. Mai apoi am dezbracat o lumanare de ceara ei falsa si lichidul fierbinte l-am intins pe o foaie albastra de carton creponat. In semn de protest albastrul s-a revoltat si si-a acoperit imensitatea cu o culoare violacee si destul de temperata pentru criza de ipocrize ce o bantuia de ceva vreme. 

Mi-am inhamat spiritul cu matraguna si am uitat ca in urma pasilor mei a ramas doar tocul subtire al pantofului demodat. Mi se parea intuil sa asez pe masa ospitalitatii ceea ce se cuvenea pentru ca asa trebuie. 

Dar...

Oh dar aici nimic nu e lipsit de intentii bune, mi-am spus in sinea mea pasind peste pragul atat de fals al melodiei ce rasuna intre peretii scorojiti. 

Mi-am imbratisat sanii intr-un gest ce invoca rabdarea sfinxului si am asteptat ca valurile imense de demagogie sa se reverse peste fruntea mea obosita. Si am ascultat....

Dureros de palpabila, starea oratorului se insinua printre rochiile elegante si costumele scoase de la naftalina. Se formase o pojghita fina si tare precum cremenele ce-si cauta inutil amnarul. 

Puteam sa tolerez in acele clipe tot ce se incerca a mi se turna in creierii ravasiti. Si o faceam cu un calm impeturbabil si onest. Chiar aveam uneori senzatia ca sunt si de acord cu frazele inlemnite in timp si ca in jurul meu de fapt nu misunau oamenii tepeni, incatusati in rigorile etichetelor pe care le sfidam. Le admiram nemernicia de a se considera atotstiutori cand de fapt isi scaldau spiritele marunte in sloganuri atat de neinspirate incat aveam senzatia ca papionul nu s-a inventat ca sa te chinuie. 

Privirea nonsalanta si zambetul fals de dupa care se zarea o dantura impecabila au trecut peste capetele nostre cu constiinta curata ca trei cuvinte de lemn plin de carii ne-au convins ca "e cel mai buni dintre cei exceptionali". 

Insa nu si-a asteptat raspunsul inapoi. A plecat, exact cum a venit. Teapan in costumul de tinichea si fara sa fie constient ca de fapt, eu cel putin o sa ma intorc acasa si cu o dezinvoltura perversa o sa scuip peste produsul lui adulat continuand sa imi spal dintii cu aceiasi cenusa straveche de milenii.

Cred ca e musai a-mi imbunatati vocabularul cu niste injuraturi mai de soi....

Vitriol...

E ca un vitriol ce iti arde creierii impaienjeniti de duhorile nesfarsite ale…

Si nu este o poveste pe care o reiau. Nu o incep si probabil ca se va sfarsi de la sine.

In mijlocul meu trecut de limita unui necesar si aproape confortabil micism, albastrul devine o notiune proape inexpugnabila

O daa!!! Pretentii desarte asupra jocului mintii. Daca ar fi sa ma scuz in fata stereotipiilor as spune intr-un mod pompos ca am avut nevoie de regasire, si asta doar din comoditatea de a nu da mai multe explicatii inutile sa par mai versatila decat sunt.

Ar trebui sa rad in hohote si sa strivesc sub mine culoarea de nepatruns a unei ciuperci similara cu intensitatea.

Nu se observa?

Si acum se izbesc cuvintele de o goliciune de-a dreptul nefireasca. Si nici pe departe nu este teama vointei de a se descrie ceva.

Compar?

La un nivel ce nu se percepe decat atunci cand visul se sparge in tandari am puterea sa spun ca reusesc in sfarsit sa compar. Si al dracului imi da cu virgula! Prima mea comparatie este ca o virgula imensa....

Prafuit si scos dintr-un epicentru deloc pretentios, gandul asta se concretiezeaza in ceva asemanator cu ceea ce vede un orb cu puterea mintii si ceea ce oamenii care pot decela oarecum unele culori cred ca vad mai bine decat orbii. Nu e revolta! E acea stare de gratie ce isi continua insistent trecerea din vis in realitatea. Pentru ca sensul invers nu functioneaza.

Trec dincolo de monumentele funerare si tabla cutata si de data asta rad. Nu imi ramane nimic din textul rece si irelevant. Ma domina si se impune pana la urma urmei impulsul acela atat de intens incat ma strang precum un arc ce nu-si mai gaseste locul in salteaua demult defoarmata.

Nu sunt sertare si nu mai sunt culori. In clipele astea doar orbii vad pentru ca restul firescului a orbit.

A orbit in culori, duhori, maestre elucubratii si un noise ce apare in tacerea atat de placuta si intensa a unei simtiri reale. Si totusi nu ma revolt...

Ma numesc Sorana si am 40 de ani....