Vitriol...

E ca un vitriol ce iti arde creierii impaienjeniti de duhorile nesfarsite ale…

Si nu este o poveste pe care o reiau. Nu o incep si probabil ca se va sfarsi de la sine.

In mijlocul meu trecut de limita unui necesar si aproape confortabil micism, albastrul devine o notiune proape inexpugnabila

O daa!!! Pretentii desarte asupra jocului mintii. Daca ar fi sa ma scuz in fata stereotipiilor as spune intr-un mod pompos ca am avut nevoie de regasire, si asta doar din comoditatea de a nu da mai multe explicatii inutile sa par mai versatila decat sunt.

Ar trebui sa rad in hohote si sa strivesc sub mine culoarea de nepatruns a unei ciuperci similara cu intensitatea.

Nu se observa?

Si acum se izbesc cuvintele de o goliciune de-a dreptul nefireasca. Si nici pe departe nu este teama vointei de a se descrie ceva.

Compar?

La un nivel ce nu se percepe decat atunci cand visul se sparge in tandari am puterea sa spun ca reusesc in sfarsit sa compar. Si al dracului imi da cu virgula! Prima mea comparatie este ca o virgula imensa....

Prafuit si scos dintr-un epicentru deloc pretentios, gandul asta se concretiezeaza in ceva asemanator cu ceea ce vede un orb cu puterea mintii si ceea ce oamenii care pot decela oarecum unele culori cred ca vad mai bine decat orbii. Nu e revolta! E acea stare de gratie ce isi continua insistent trecerea din vis in realitatea. Pentru ca sensul invers nu functioneaza.

Trec dincolo de monumentele funerare si tabla cutata si de data asta rad. Nu imi ramane nimic din textul rece si irelevant. Ma domina si se impune pana la urma urmei impulsul acela atat de intens incat ma strang precum un arc ce nu-si mai gaseste locul in salteaua demult defoarmata.

Nu sunt sertare si nu mai sunt culori. In clipele astea doar orbii vad pentru ca restul firescului a orbit.

A orbit in culori, duhori, maestre elucubratii si un noise ce apare in tacerea atat de placuta si intensa a unei simtiri reale. Si totusi nu ma revolt...

Ma numesc Sorana si am 40 de ani....