Parfumul stropilor de roua de pe petalele de trandafir intr-o dimineata racoroasa de vara langa nesfarsita mangaiere a parfumului nostalgiei ce inconjoara singuratatea dragostei.
Acest tablou il aveam in fata atunci cand am prelungit cuvintele de dincolo de nemarginirea simtului si nu m-am temut nicio clipa de tacerea din ele pentru ca ele compun versurile stropilor de roua ce se astern in suflet atunci cand totul se cufunda intr-o tacere abisala.
Aduc in causul palmelor dimineti rupte din tavalugul unei pasiuni neintelese si incerc sa strabat un drum din trecut spre dincolo de mine, atunci.
Un drum pavat cu spini de cactusi tociti de talpile goale ale copilului ce alearga nestiutor prin viata dupa un vis si intinde cu speranta mainile spre un cer ce nu-si defineste culoarea decat in curcubeul trairilor inalte. Se intreaba cat de scumpa e iubirea acelui vis plin de sperante sfasietoare.
O plateste in cuvinte, o incearca intr-un suflet sfasaiat de treceri pe langa mesteceni batrani si fosnitori.
Taceri in cuvinte si cuvinte tacute ce nu pot sa inmanuncheze in ele pasiunea.
Am simtit in decadenta acelui abis furtuna din mine pana in cele mai innegurate colturi ale unui suflet ce a incercat multe trairi.
Si-am deschis ochii de copil din sufletul meu. Mi-am vazut tainele si puterea de a fi intr-un fel anume. Am citit in ridurile timpului intensitatea cu care am pornit spre acele clipe insetate de nebunie. Am stiut in fiecare clipa masura dorintei mele si nemasura infinitului treptelor ce ma asteptau curioase.
Am urcat fara teama si goala in fata valurilor ce se izbeau de trupul si mintea mea incercand sa imi spuna ca drumul pana acolo doare.
Nu mi-am adus in vis nici trecut si nici viitor. Nu am gustat nimic inafara clipei tanslucide. Nu am masurat niciun spin si nu am incalcat ardoarea aromei din pasiune.
Am asimilat si am stratificat in timp clipele din care este construita fericirea fara sa pun in balanta opusa nicio greutate care sa-mi incetineasca pasii.
Renasti cand urci acolo.
Renasti cand acolo sus simti pasiunea cu care ti-a fost biciuita fiinta.
Renasti cand cazi in abis zdrobindu-te de urmele tale lasate pe stancile colturoase.
Renasti cand ridici capul din cenusa a ceea ce a fost ca sa poti sa simti pe buze gustul inefabil al pasiunii.
Necantarind, nemasurand...
Neconditionand!
Si atunci pasiunea nu moare. E acolo in tine mereu si asteapta sa ii arati din nou un drum in care ai aruncat samburii sufletului tau.
A fi gheata nu inseamna a nu arde...
A clocoti dincolo de gheata este doar o alegere...
Acest tablou il aveam in fata atunci cand am prelungit cuvintele de dincolo de nemarginirea simtului si nu m-am temut nicio clipa de tacerea din ele pentru ca ele compun versurile stropilor de roua ce se astern in suflet atunci cand totul se cufunda intr-o tacere abisala.
Aduc in causul palmelor dimineti rupte din tavalugul unei pasiuni neintelese si incerc sa strabat un drum din trecut spre dincolo de mine, atunci.
Un drum pavat cu spini de cactusi tociti de talpile goale ale copilului ce alearga nestiutor prin viata dupa un vis si intinde cu speranta mainile spre un cer ce nu-si defineste culoarea decat in curcubeul trairilor inalte. Se intreaba cat de scumpa e iubirea acelui vis plin de sperante sfasietoare.
O plateste in cuvinte, o incearca intr-un suflet sfasaiat de treceri pe langa mesteceni batrani si fosnitori.
Taceri in cuvinte si cuvinte tacute ce nu pot sa inmanuncheze in ele pasiunea.
Am simtit in decadenta acelui abis furtuna din mine pana in cele mai innegurate colturi ale unui suflet ce a incercat multe trairi.
Si-am deschis ochii de copil din sufletul meu. Mi-am vazut tainele si puterea de a fi intr-un fel anume. Am citit in ridurile timpului intensitatea cu care am pornit spre acele clipe insetate de nebunie. Am stiut in fiecare clipa masura dorintei mele si nemasura infinitului treptelor ce ma asteptau curioase.
Am urcat fara teama si goala in fata valurilor ce se izbeau de trupul si mintea mea incercand sa imi spuna ca drumul pana acolo doare.
Nu mi-am adus in vis nici trecut si nici viitor. Nu am gustat nimic inafara clipei tanslucide. Nu am masurat niciun spin si nu am incalcat ardoarea aromei din pasiune.
Am asimilat si am stratificat in timp clipele din care este construita fericirea fara sa pun in balanta opusa nicio greutate care sa-mi incetineasca pasii.
Renasti cand urci acolo.
Renasti cand acolo sus simti pasiunea cu care ti-a fost biciuita fiinta.
Renasti cand cazi in abis zdrobindu-te de urmele tale lasate pe stancile colturoase.
Renasti cand ridici capul din cenusa a ceea ce a fost ca sa poti sa simti pe buze gustul inefabil al pasiunii.
Necantarind, nemasurand...
Neconditionand!
Si atunci pasiunea nu moare. E acolo in tine mereu si asteapta sa ii arati din nou un drum in care ai aruncat samburii sufletului tau.
A fi gheata nu inseamna a nu arde...
A clocoti dincolo de gheata este doar o alegere...
Frumos, frumoasa, frumoase!
RăspundețiȘtergere