Statueta de Tanagra...

Intr-o ceasca de cafea protapita pe masa plina de scrum am gasit lingurita de mucegai fara de savoare. Mi se parea un albastru inutil si diluat in picaturile ce se voiau de fapt a fi un grotesc invidios.
Ielele au uitat sa-si puna in cap fustele brodate si transparente. Gestul asta m-a facut sa privesc la peretii uniformi si atat de placid zugraviti in alb. Am ales una din ele. Nu stiu motivul pentru care am ales-o pe ea. Cred ca a fost asa o perturbare a unui gand jilav ce ratacea in triunghiul pe care de multe ori l-am visat echilateral.
Ranjetul submisiv nici macar nu mi-a dat de gandit. Prea era cufundata in mlastina gretos de miscatoare a pacatului trait dar nespus.
Nici macar nu mi-a dat de gandit ca as putea percepe veninul dorintei ei ascunse. Si-a sprijinit sanul plin si dornic de lapte pe mana intrebarilor retorice. Nu voia raspunsuri care sa o supere, nu accepta raspunsuri care ar fi putut sa-i descalifice statutul de fiinta mistica. Pur si simplu astepta cuvinte care sa o ridice de acolo si sa-i confirme ca exista doar pentru a exista.
Un dezgust plin de zat de nechezol a batut la usa curiozitatii mele. Ma gandeam ca daca fac pasul acela mic spre a pune in cuvinte neintelegerea ei o sa cladesc undeva in ea o scara imperceptibila dar vie.
Inutilitatea acestei miscari mi s-a aratat sub forma mucegaiului. Am zambit sarcastic la pata de culoare de pe fusta ei transperenta si am refuzat categoric sa ii arat.
Unii ar spune ca a fost o rautate, altii ar fi zambit nostalgic la intruchiparea nevoalata a pacatului din dorinta, iar altii ar fi perceput totul ca pe o scoarta plina de furnici infometate.
Mararul din ciorba, praful de pe rafuturile bibliotecii, nicotina infipta adanc in perdele, sirul inefabil al banalitatii sufocante....
O ielelor ce imagine apocaliptica!!!!
As fi implorat un chip had sa ma tina departe de scarba ce ma invaluia usor. Mi-am dat seama insa ca netraind micimea acestui sentiment de repulsie mi-e imposibil sa percep magnitudinea cu care vulcanul din mine fierbe.
Am lasat-o sprijinita cu sanul pe intrebari si am privit-o condescendent cum isi indreapta credinta spre ciorba ce clocotea pe aragazul impecabil. Matematica gustului ii era in acele momente total necunoscuta. Singura ecuatie, a carei rezolvare o intuia, avea X-ul inscriptionat pe mararul ud ce i se lipea de degete cu incapatanarea unui copil tamp ce ranjeste in fantana si nu stie de ce raspunsurile sunt egale cu tipetele lui.
Nu cred pentru ca trebuie sa cred.
Ironia din zambetul meu i-a dat de inteles ca revarsarea cuvintelor peste zagazul pus cu intentie s-ar putea sa transforme buruiana aromata intr-o planta otravitoare ce o sa-i macine incipient credinta ca locul unde nu sunt intrebari e cel mai sigur.
Am uitat intentionat sa ii spun ca platforma singurantei este doar punctul initiatic in acceptarea nestiintei. Pentru ea e mai sanatos sa nu afle si pentru mine este de un milion de ori mai incitant sa stiu ca drumurile deja parcurse nu mai au savoarea junglei plina de viermi ce nu stiu decat ca le este foame.
Viermilor nu le place mararul dar mereu sunt insetati pentru ca nu au fost haraziti sa bea decat din cadavre nimicite de banalitate.
O daaa!!!
Va rog respectuos sa imi scuzati blazoanele intiparite pe balcoanele voastre. E marca inconfundabila a unei respiratii aromate intr-o lume a umilintei putrede....
Sah si mat iarasi! Dar pana cand?