Bipolaritate...

Oglinzi paralele

Intuneric...

Unul adanc si laptos. Un somn bolnav de dependenta si o camera simpla marginita cu doua ferestre. Parea destul de luminos si calm. Un amestec aproape desavarsit de culori ce nu-si plangeau regretele. Ma afund si mai mult. Fara sa imi pese ca dincolo de asta constructia o sa arate in cu totul alt fel. Accept ca sunt undeva unde fiecare linie trasata inseamna ceva. Nu stiu despre ce este vorba si intind bratele intr-o implorare surda. Astept sa se intample ceva. Mutenia din mine nici nu clinteste si nici macar nu mai este atenta la ce se misca si se coloreaza in jurul ei. Am trecut. Sunt acolo pe esafodul ce asteapta o condamnare. A oricui sau a mea. Aerul se strange in cocoloase intepatoare si incepe sa-mi zgarie vocea. Ochii devin un caleidoscop neobisnuit. Cilindrul opac se transforma intr-o  oglinda. Imaginile nu mai sunt simetrice si nici macar intoarse cu susul in jos. Trupul mi se arcuieste si subconstientul imi impinge in somnul paradoxal geamatul de dorinta. Mainile se intind inclestate spre gatul meu si nimic de aici incolo nu mai este uman. Se amesteca toate intr-un praf caramiziu. Mi-e sete si am nevoie sa respir...

Si sfasai cu unghiile toate durerile insirate in fata mea.

Si vreau cu ochii ce nu pot face cu mintea.

Si te resping pana cand asta ma doare cumplit.

Si ma arunc in durere cu o surda rupere...

Accept cu egoism maxim tot ceea ce imi pui in maini, in minte, in ochi, in talpi si in creatie. Nu dau nimic inapoi. Nu decid eu ca meriti sa ai decat ceea ce esti.Asta decide banalul. Nu eu am pus pe masa cantarul de antracit. Si nici evaluarile greselilor intarzaiate si mucegaite in timpul umed de trecutul negru ce razbate inafara cu fiecare cuvant scuipat.

Si continui sa caut aerul in somn. Cu disperare si incrancenare. Vad mana ce imi lipeste gatul de perete si apasa. Fara sa lase urme. Accentueaza durerea si imi provoaca dorinta nebuna de mai mult. Si stiu ca se poate mai mult si imi traiesc totul in vis alungand inafara doar semnele incontestabile ale unei revolte ce te face sa razi. Nu am cum sa ma amuz, pentru ca nu te vad si nu te aud. Sunt acolo cu mine, in visul meu sufocant si in realitatea atat de insipida a ceva ce nu vreau sa definesc. Sunt acolo in egoismul meu mut si fara asteptari de mai mult. E ca o linie dreapta si atona ce duce spre un zid. De data asta al meu, nu al tau si departe de a fi al nostru. O sa spui...banal...O sa spun ....si ce daca??

Banalul e minunat uneori pentru ca iti da scuza perfecta de a nu simti...de a nu vedea decat in spate si cu teama aruncata peste umarul ce nu se poate abtine sa nu se intoarca acolo in umbra vicioasa...

Mai este decat un pas pana la prabusire...

Si vocea calda razbate dintre miturile reci si canta...o melodie sublima a fricii eterne de inceputuri fara limite...

Nu incerca sa ma cobori in mocirla numai pentru ca tie nu iti place sa respiri la intaltime...