 |
| Sufocare |
Nu dedic nimic...
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....
Ma dedic...
Un deja vu. Pentru mine a devenit ceva obisnuit. E ca si cum mi-as imparti fiinta in doua fasii distincte. Una care primeste in plex acest deja vu perpetuu de speta intai si una care traieste dincolo de limitele suportabilitatii umane.
Ar fi trebuit sa fiu plina de revolte si de spume verzi la gura cand m-am izbit din nou de acest deja vu. Trebuie sa recunosc ca m-am revoltat. Insa nu atat de tare incat sa arunc din gat flegma artistica. Ei bine nu am facut-o pentru ca simt o nevoie imperioasa de a scoate din tenebrele mele partea aceea care vrea sa priveasca parcursul pana la capat. Si asta doar ca finalul sa fie apocaliptic si ruperea de pula sa fie cu adevarat exploziva. Si ca sa ma rezum la banalul principiu al balantei oarbe m-am afundat pana peste ceea ce poate duce creierul, intr-o aberatie magnifica. Pe tot drumul cusaturii in sange simteam cum prind viata, cum toate contururile devin o arma cald - venerica a scarii pe care as mai fi adaugat cateva trepte absolut dementiale. E ca un vartej ce ma respinge si ma absoarbe in intregime, in acelasi timp. Fara sa intrebe, fara sa-i pese, fara sa conditioneze. Perfect abil cat sa imi atraga atentia ca inca se mai poate urca si mai ales ca inca se mai poate construi. Perfect constienta de asta m-am aruncat cu capul inainte intr-un hau ce in momentul acela nici macar nu se putea masura. A fost...atat de intens incat mintea si trupul meu au inceput un dans nebun, o incantatie acut dureroasa, ingrozitor de intensa si aproape fara suflare. Am tipat in mine si in jurul meu, am plans si am ras sarcastic, am asimilat atat de mult si de brusc incat genunchii mi s-au frant. Mi-a fost atat de frica incat somnul meu a devenit un vis real si apoi s-a intors in mine cu scarba aia de dorinta de mai mult. Si o am si acum in mine. E acolo...ca o masa imensa de dureri, de eliberari, de nevreri scabroase ce se intind incet peste creierul ce arde.
Dar inutil...
In scurt timp am devenit constienta ca nici acest deja vu nu poate sa treaca limita. M-am obisnuit cu asta. Ma linisteste si chiar ma amuza.
Partea cealalta din mine insa a ramas treaza si a ales sa mai construiasca. In niciun caz aberatii magnifice. Ci un zid ce a devenit un reper imbatabil si de netrecut. Si langa el e spaima de a muri sufocata in mocirla...
Crezi ca poti?
Categoric nu poti. Si asta nu e o provocare. Valentele construite pe mana perfecta ce strange gatul expus sunt atat de numeroase ca la fiecare strangere sau apasare se va naste ceva nou ce o sa te indeparteze de zidul infect al fricii mele. Si eu iarasi o sa construiesc imprastiind sange, si voma, si flegma denaturata de banalul deja vu....
In the middle of the fucking nowhere.....
Bine ai revenit.
RăspundețiȘtergereIn sfarsit trairea e intensa, nu conteaza ca este cenusie/cafenie, dar este viata.
Nu fi trista caci si deznadejdea e buna la ceva, macar la fel de buna ca avansul obtinut din directionarea unui bocanc catre partea dorsala.
Scarba ? Ajuta la eliminarea surplusului de materie inutila si ineficienta, este o adevarata exorcizare.
Fara ziduri....si loviturile unei pene asupra zidului pot fi coplesitoare daca sunt destule.
Lasa mintea libera si vorba sa iti fie sloboda.