Ma incanta mirosul paginilor mangaiate de degete in ritmul in care povestea imi cuprindea atentia. E ceva ce nu poti uita niciodata. Dar chiar nu am de gand sa descriu starea aceea. Cred ca fiecare, cel putin odata in viata, a simtit-o.
Incerc sa-mi adun in minte imaginile unui alt anotimp.
Un anotimp in care fiecare frunza cuprinsa de aroma toamnei avea o poveste de spus. In caderea ei spre pamant, unde urma sa fie calcata in picioare de indiferenta unor pasi rataciti, fiecare frunza avea un cantec. Ceva sfasietor si in acelasi timp atat de linistitor. Era ca o acceptare tacita a chinului ce va urma.
Cerul, etern, nicioadata nu parea impresionat de simfonia care se tanguia pe pamantul crud.
M-am intrebat de nenumarate ori de ce acele culori ale anotimpului pierdut s-au estompat.
Poate ca am uitat ce e linistea, poate ca am uitat sa ne prabusim in inconstienta unui zambet, poate am uitat sa iubim...
Si toti acesti "poate" nu ne-au impiedecat sa progresam. Nu ne-au putut oprii sa ne exploram cruzimea si sa desenam in zambete cinismul. Nu o sa obosim niciodata sa facem asta indiferent cati de "poate" se vor aduna in urma pasilor nostrii anosti. Nu o sa incetam niciodata sa gustam din ranile deschise ale frunzelor ce-si canta acceptarea in caderea lor.
Si atunci?
Inutil sa ma mai intreb. Doar am o camaruta ce gazduieste o marioneta cu ochii mari si mati, orbita de cinismul din zambete. E hidoasa dar este a mea si mereu o sa fie un termen de comparatie...
Inutil!!!
Incerc sa-mi adun in minte imaginile unui alt anotimp.
Un anotimp in care fiecare frunza cuprinsa de aroma toamnei avea o poveste de spus. In caderea ei spre pamant, unde urma sa fie calcata in picioare de indiferenta unor pasi rataciti, fiecare frunza avea un cantec. Ceva sfasietor si in acelasi timp atat de linistitor. Era ca o acceptare tacita a chinului ce va urma.
Cerul, etern, nicioadata nu parea impresionat de simfonia care se tanguia pe pamantul crud.
M-am intrebat de nenumarate ori de ce acele culori ale anotimpului pierdut s-au estompat.
Poate ca am uitat ce e linistea, poate ca am uitat sa ne prabusim in inconstienta unui zambet, poate am uitat sa iubim...
Si toti acesti "poate" nu ne-au impiedecat sa progresam. Nu ne-au putut oprii sa ne exploram cruzimea si sa desenam in zambete cinismul. Nu o sa obosim niciodata sa facem asta indiferent cati de "poate" se vor aduna in urma pasilor nostrii anosti. Nu o sa incetam niciodata sa gustam din ranile deschise ale frunzelor ce-si canta acceptarea in caderea lor.
Si atunci?
Inutil sa ma mai intreb. Doar am o camaruta ce gazduieste o marioneta cu ochii mari si mati, orbita de cinismul din zambete. E hidoasa dar este a mea si mereu o sa fie un termen de comparatie...
Inutil!!!
...iar frunzele cad, ca sufletul copacului sa nu inghete. Apoi acestea se transforma in pamant reavan ca primvara frunzele moarte sa nasca alte frunze vii. An dupa an, secol dupa secol, asa cum si noi oamenii nastem si renastem si dam pagina an dupa an, nastem si renastem...avem poate ramas undeva in adn puterea de a renaste...din fiecare iarna...
RăspundețiȘtergereFrunze uscate, mere coapte, bunici pozate in parfum de nuc si macrameu scrobit. Picaturi de chihlimbar in sepia unor amintiri prafuite. Tranzitia eterna a vietii spre linistea iernii, rascolind durere surda de stomac si suflet. Este facil sa dam vina pe marionete, arme si toamna pentru ceea ce gandim si faptuim. Este banal de usor ca intotdeauna sa punem un "daca" dupa ce am decis ca sa aratam ca suntem trestii ganditoare. Ne lingem ranile,ne sugem unghiile, inghesuim mai multe frunze uscate in borta sufletului, pregatindu-l de hibernare. Pandim viscolul de afara ca sa nu auzim ecoul din interior. Vine o iarna, in care lupii tac si oamenii urla a pustiu.
RăspundețiȘtergere