Calatorii in simturi - Anotimp asumat...

Mi-am asumat deja toamna. Imi decoreaza inima intr-un fel aparte.
Se spune despre femeile din zodia mea ca au meteahna colectiilor de tot felul. Incepand de la nimicuri si terminand cu lucruri valoroase. Am o singura colectie. O colectie de monezi. Stau si se odihnesc intr-o cutiuta din lemn de mahon. Rareori o deschid si o ating doar cand sterg praful. Dar e acolo ca o dovada intrinseca a calatoriilor mele.
Cu toamna asumata si cu o poseta fistichie am ales azi sa-mi beau cafeaua pe o terasa ce inca absoarbe soarele molcom si aproape ruginiu.
Esarfa de culoare vernil de la gat se misca languros in adierea vantului si aroma de vanilie ma invaluie pretios intr-o stare ce a depasit cu succes neutrul de zi cu zi.
Realizez in momentul acela ca imi doresc o tigara din foi imbibata in rom alb si cu un pregnant gust de contrabanda.
Zambesc dorintei mele si ma multumesc cu tigara de zi cu zi. De fapt punctez. Rareori mi se intampla sa fac asta. Nu prea gasesc utilitatea punctatului desi ma fascineaza cand reusesc sa pun plus la coloana dorintelor implinite.
Alter ego-ul meu se trezeste lenes si incepe sa ameninte cu dezlantuirea dand linistii mele un sens dubios.
Decid sa-l infrunt cu o atitudine sigura care sa-i strice ziua.
Cine l-a pus sa se dezlantuie atacandu-mi linistile?
In consecinta pornesc la atac.
Printre zambetele insidioase strecor in discursul meu dorintele.
- Tu ma asculti ce iti spun?
- Da! Dar nu mai tipa!Ce ai?
- Ma simt inlantuita intr-o lume falsa. O lume ce poate sa fie palpata doar conjuctural si pornind de la premisa presupunerii. E o lume ce imi seaca spiritul si ma face sa uit de mine.
- Ai asteptari?
- Nu. Insa ma uimeste gestul asta al meu de a ramane acolo. Ma cert cu mine, ma revolt pe starea mea si in final tot acolo raman. E ca vartej impotriva caruia nu ma simt in stare sa lupt. Culmea este ca nu am nicio satisfactie. Dar raman acolo in amalgamul acela de bibelouri ieftine si privesc dezorientata cum se misca pe rafturile pline de praf. Astept! Ma expun asteptand fara ca asta sa insemne asteptari.
- Si de fapt ce-ti doresti?
- Sa plec sa-mi implinesc tacerile din ultimul timp. Sa ma rup din lumea in care m-am cufundat cu atata nonsalanta. Sa uit ca manichiura mea tasteaza alte ganduri. Sa uit ca mi-am dorit vreodata in ultimul timp zece secunde de perfectiune in care sa respir acel "te iubesc" rotund. Sa plec pentru a-mi aduce aminte cat de vie si de pasionala sunt, de cata viata am in mine si de cat de puternic am uitat sa traiesc. Sa palpez chiar si un surogat dar sa palpez la maxim. Sa-mi aduc aminte ca sunt femeie....
- Esti trista!
- Da! Sunt! Compensatia pana la clipa rotunda este asumarea anotimpului meu. Asta dilueaza tristetea si starea de neputinta in care acum ma scald.
- Patetism!
- Poate....dar in alt fel nu stiu cum sa-ti spun!
- Multumesc de cafea.
- Placerea a fost de partea mea. Data viitoare te astept cu tigara de foi.
Zambesc si plec spre casa. E totusi o toamna asumata...