Scrisori in timp - Vuia 1...

De ce sa ma mai astepti?....
Sensurile nu isi mai au rostul.
Explicatiile poate, desi in contextul dat pot parea evidente, dar imperios necesare.
Cand m-ai cunoscut am fost foarte explicita si ti-am spus ca am puterea sa ma dezgolesc fara niciun fel de probleme, fara plasa de siguranta.
Cand m-ai cunoscut ti-am spus ce caut si ce nu am gasit niciodata. Atunci mi-ai raspuns zambind sa am grija ce imi doresc ca mi se poate implini.
Au trecut aproape doi ani. Nu am de gand sa descriu aici superbul si exceptionalul pe care l-am trait in aceasta perioada. Il stim amandoi si sa nu ai senzatia ca am uitat asa ceva. Nu o sa uit niciodata.
Insa in tot acest timp, clipa de clipa, ai uitat ce sunt.
Sau mai degraba nu ai inteles. In mare masura cred ca si eu sunt vinovata. Ca nu am fost destul de explicita sau nu ti-am reamintit pe parcurs cauza zbuciumului meu.
Asa ca a sosit momentul de ALL IN!
Si asta nu este un joc in care mizez pe ceva. Atuul meu a fost intotdeauna dezgolirea.
Placerea aia intensa de a sti ca pot sa spun in fiecare clipa ce simt vis a vis de tot ce ma inconjoara.
Credinta aia oarba si bucuria de a gasi omul in fata caruia acest lucru sa se intample si sa am si un feedback pe masura.
Ce am cautat si ce o sa caut in continuare?
Omul care sa-mi raspunda cu reversul medaliei.
Barbatul care are forta aia interioara de a spune ce simte in fiecare clipa.
Barbatul acela care recunoaste cu franchete ce simte cu femeile din viata lui, cum se raporteaza la ele, cum le percepe, cum le simte, cum le are, cum il au ele pe el in varii ipostaze.
Barbatul acela care poate si vrea sa spuna zambind linistit si implinit: Uite iubire de ce imi place sau nu imi place aceasta femeie.
Barbatul acela care sa stie ca asta pentru mine inseamna placere si nu chin. Barbatul care sa vada ca asta este visul meu, barbatul care nu ascunde sentimentele pentru alta in modul banal si mercantil care ne inconjoara zi de zi.
Tacerile chiar daca vorbesc sunt inutile si duc la necomunicare.
Nu caut pula perfecta. Nu caut futaiul. Nu caut sa posed sau sa am. Nu cer si nu revendic.
Nu te-am pus si nu te voi pune niciodata in situatia sa alegi.
Nu te-am pus in genunchi in fata nimanui si nu am lins niciodata acolo unde am scuipat. Sunt micisme inutile si care nu imi dau nici un fel de satisfactie.
Banalul il pot avea in fiecare secunda la picioare fara sa fac vreun efort prea mare. Nu ma satisface. Il am prea usor si pot sa prevad fiecare pas.
Comunicarea aceea nu am avut-o si se pare ca nu o sa o am niciodata, desi nu o sa renunt sa o caut pana la ultima suflare din mine.
Din cautarile mele m-ai oprit tu. Mi-ai dat iluzia unei astfel de completari dintre un barbat si o femeie. Am acceptat iluzia asta atata timp pentru ca te iubesc. Iar mai mult de ceea ce sunt si cum sunt nu am ce sa ofer. Si am dat totul neconditionat si nu am asteptat si nu astept nimic in schimb.
M-ai invatat cum sa pasesc pe urmatoarea treapta a evolutiei mele de femeie.
Mi-ai aratat pana la un punct ca speranta mea nu e in van.
Dar se pare ca punctul in care am ajuns amandoi este cel maxim in ceea ce ne priveste.
Dorinta mea ramane aceiasi. Intelegerea ta in ce priveste felul meu de a fi si cautarile mele s-a oprit aici.
Nu are rost sa dai alte sensuri la ceea ce iti spun eu acum pentru ca alte sensuri nu exista.
Eu am urcat pe treapta ce tu mi-ai aratat-o. In acelasi mod. Dezgolita!
Tu?
Cu toata forta ta, cu tot spiritul tau ce depaseste cu mult maximul ce l-am intalnit pana la tine, din punctul asta ai lasat sa cada perdeaua banalului. Ai ales tacerea, ai ales sa te retragi si sa nu spui, ai ales sa simti si sa nu impartasesti.
Nu e un repros asta. E alegerea ta pe care o simt si o respect de mult timp si care imi tine inlantuite fanteziile si gandurile acelea libere ce ar fi frumos sa zboare in fapt nestingherite alaturi de ale tale. Nu pot sa-ti reprosez nimic. Nu am ce.
E doar alegerea ta. Din nefericire pentru mine acum sunt mai sus cu o treapta. Din nefericire pentru tine, lasand deoparte toate problemele tale de zi cu zi, toate responsabilitatile tale si tot realul, ai ramas intr-un punct pe care spiritul meu nu il mai poate absorbi.
E deja prea banal.
Am trecut in faza in care eu continui cu asiduitate sa spun si sa incerc sa comunic si tu taci. Iar asta nu e de mine si nu e nici de tine.
Nici din partea mea si nici din partea ta asta nu inseamna slabiciune. Din contra! Dar in contextul asta am ajuns in punctul in care avem dorinte total diferite. Eu sa spun ce simt raportat la fiecare traire a mea, tu sa tii secret in perspectiva a ceva ce eu nu inteleg si de cate ori incerc sa spun eu ceva te superi sau te enervezi.
Te iubesc cum nu am iubit si cum nu am sa iubesc pe cineva vreodata!
Dar asa cum amandoi am hotarat atunci cand ne-am cunoscut nu am sa ma opintesc in ceva atat de banal pentru a ma banaliza. Nu tu esti banal. Situatia e banala.
Eu nu pot sa ma schimb. Asta sunt! Si asa cum am mai spus eu am ales tu ai decis!
Ti-am spus de nenumarate ori ca esti usor de iubit, pana la urma nu esti greu de suportat. Ca sa te suporte cineva trebuie sa te iubeasca infinit.
Dar este cumplit sa-mi fie dor de tine. Nu e numai dorul fizic Lorendo. E dorul ala de acel om deschis si dezinvolt, de barbatul acela ce vorbeste cu toti porii si toate zambetele din lume. E dorul de tine ala intreg si total.
Comparativ cu orice alta femeie din viata ta de pana acum si din viitor credinta ca o sa gasesc ceea ce caut o sa ma faca sa suport sa nu mai fii prezent desi o sa fie cumplit de dureros. Moartea este usoara pe langa a trai fara tine.
Dar o sa aleg sa traiesc indiferent cum o sa fie si indiferent de ce imi rezerva viitorul.
Nu pot sa-mi ucid speranta ca ceea ce caut o sa gasesc si sa ma rezum la banal. Nu pot! Nu e de mine! Ranile mele sunt mai adanci decat dorinta ta de a tacea si a nu impartasi. Si tu stiai asta de la inceput.
Tot ceea urmeaza in viata se va raporta la tine. Mereu o sa compar, mereu o sa fii etalon. Si daca stau sa ma gandesc bine o sa fie infiorator de greu. Dar cred ca am puterea de a aprecia si a ma bucura de drumul pana la tinta. Si asta este esential.
Si atunci de ce sa ma mai astepti? Ca sa-ti spun cat de ravasita sunt? Ca sa-ti povestesc ce simt, ce am simtit? Sa ma dezgolesc de tot si sa incerc sa comunic? Sa impartasesc ceea ce traiesc cu un zid de marmura? Care e rostul?
De mult nu mai ajung la tine simturile mele speciale. De mult in ochii tai tot ce simt eu e banal. Asta tipa tacerile tale.
Ceea ce am trait in ultima saptamana m-a bulversat cumplit. Trairile prin care am trecut au nascut atatea intrebari in mine incat bulversarea asta m-a facut sa ma inchid in mine. E mult prea intens si e mult peste limita superioara a trairii umane. Dar sunt singura si ceea ce simt in momentele astea nu am cui sa impartasesc. Nimeni din viata mea nu poate face fata la asa ceva. Si inca o data se demonstreaza ca daca esti acolo sus esti singur.
Te iubesc Lorendo, oriunde te-ai afla!
Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui.
Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta.
Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-au incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi fost tu as fi fost si eu un om normal…
Ce gasesti intr-o floare de cires?
E o intrebare care pentru fiecare in parte are un raspuns.
O floare de cires e primavara, e puritate si gingasie, e ceva ce mereu ne dorim si dupa care alergam o viata intreaga.
Un intreg univers de ganduri frumoase si calde, mangaiate de un soare renascut din friguri aspre si sclipiri reci de zapada si urme de ceata ce ne inconjoara ca o pacla amara.
Un vis precum o adiere distincta pe care ne-o dorim infinit.
Cum e cand o femeie are visul asta implinit?
Nu stiu daca se gasesc suficiente cuvinte sa poti crea o asemenea imagine. Nu se poate descrie starea de plenitudine, dorinta de a darui totul pana la extenuare, de a sorbi si a te hrani cu fericirea celui de langa tine, de a muri si a renaste in fiecare clipa doar pentru a aduce zambet si implinire, de a conferi liniste si suspans atunci cand trebuie…
Nu trebuie sa ceri, trebuie doar sa dai…totul.
Sa te lupti singura cu tristetile tale, sa alungi fantasmele, sa te redescopri, sa nu arunci tenebrele in jumatatea ta ci sa absorbi cu placere pe cele aruncate in tine, sa te hranesti cu ele, sa imaginezi si sa brodezi o perpetua stare de flori de cires.
Cand ceri ceva inapoi totul se termina pentru ca atunci inseamna ca ai secatuit, pentru ca atunci te-a inconjurat singuratatea, pentru ca atunci ai abadonat si ai recunoscut ca nu mai ai resurse. Si atunci trebuie sa dispari.
Cu linistea si candoarea petalelor de cires duse de vantul verii, sa lasi acel suflet de langa tine bogat si dornic, nestrivit si innegurat, plin de tine si de implinirea pe care ti-o doresti pentru el si pentru a face asta trebuie sa iubesti florile de cires.
Chiar si in moarte tu ai culoarea florii de cires…
Nu te-am intrebat si nu am cerut niciodata nimic. Doar te-am privit in zvarcolirile tale paroxistice si asta m-a facut sa trec prin diverse stari albe.
Clocotul tau s-a pierdut undeva in energiile mele, gandurile tale au incoltit undeva intr-un colt al mintii mele lasandu-mi senzatia ca acolo au fost dintotdeauna.
Fara sa ma rezum la definitii scolastice am incercat un timp sa te construiesc ca pe un lego fara tematica.
Ce a iesit?
Nu stiu. Poti sa-ti imaginezi o piramida cu baza mangaind un cer abstract si violaceu si cu varful scormonind un pamant arid si sec asemenea unor buze insetate, ceva dincolo de ce batrana Mathbe a zarit in ochii mei atunci cand m-am nascut.
Ea a definit albastrul in aceea zi de iarna traita pe nisipuri fierbinti si probabil ca tot ea mi-a insuflat dorinta de a vedea dincolo de culori.
Spiritul tau tanar si rebel, care refuza in orice clipa a trairii controlul, m-a transpus dincolo de orice perceptie traita pana atunci. Am uitat sa plang, am uitat sa impart cu mine contradictiile ce imi sfasaiau carnea si am invatat revolta. M-am incrancenat sub puterea libertatii tale si am simtit chingile strangandu-se in jurul meu si sufocand visul lui Icar.
Nu stiu daca mi-ai dat aripi, nu stiu daca m-ai lasat sa le construiesc, stiu doar ca m-am trezit cu ele peste noapte si ca nu intelegeam ce cauta pe umerii mei. Fara explicatii, fara perceptii, fara preaviz…erau acolo.Si atunci vocea aceea a venit si mi-a definit starea care nu-si gasea loc in explicatiile mele:- Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa…….
Si am zambit aducandu-mi aminte ca a exista inseamna a te bea fara sete….
Din pacate pentru mine....nu vreau sa ma semnez cu ce am devenit: ISTVAN!
A ta pentru totdeauna Sorana