Calatorii in simturi - Eaa

Motto
Celor mai multi le lipseste convingerea. Pe cand cei mai rai sunt plini de o intensitate patimasa. W.B. Yeats

In momentele acelea isi dorea un abac. Nu pentru ca socotelile s-ar fi incheiat ci pentru a putea materializa franturile de amintiri in niste bile de piatra inofensive.
Absorbea prin toti porii toamna recenta si privirea albastra cauta in trecut panza marionetei uitata in mansarda si zborul ilar al unui fluture imortalizat pe un perete alb.
Cu un gest lasciv a lasat sa se desprinda dintre degetele lungi paharul in care coniacul se rasfata jucaus. Trupul, invaluit intr-o lene descendenta a schitat o miscare ce desena pe perete umbra nedefinita a dorintei.
Stia ca daca in acel moment inchide ochii, sub pleoapele obosite ar fi inceput sa se deruleze stampele fiorilor. Si mai stia ca isi va gasi cu greu cuvintele care sa razbata prin respectul pentru partenera ei alba.
Asa ca nu a inchis ochii. Coniacul ii zambea perfid din pahar in timp ce-si imprastia aroma in camera inundata de iedera din vecinatate.
I se parea un exercitiu bun sa-si croiasca visul cu ochii deschisi si sa lase toamna sa ii ravaseasca simturile.
Cu ochii mintii si cu degetele sufeltului povestea amintirilor a inceput sa se reverse peste masuta de sticla si bambus.
O rascolitoare sete de dincolo de ea a impins-o sa nu rastalmaceasca nicio traire.
Si-a amintit de femeia aceea de atunci pe care el o strangea in brate si ii soptea numele, iar el se daruise fara ca nimic sa-l mai retina.
Era un barbat puternic care aproape o strivea. Nu putea decat sa se agate de el, transfigurata de iubirea si pasiunea lui.
Nimeni nu a mai facut dragoste cu ea in felul acela. Era ceva ce ii depasea experienta. Simtea ca plutea deasupra propriului ei trup cu spiritul rasucindu-se intr-un dans sinuos, in ritmul pasiunii lui.
S-au agatat unul de altul in timp ce coborau tremurand spre nemiscare in betia mangaierilor.
A fost un moment de absoluta perfectiune....a fost o toamna...
Acum zambea amintirii. Trupul lenes picteaza umbre de degete insetate pe un pahar cu o licoare puternica.
Si-a aprins tigara...
Dintr-o data a simtit cum o coplesteste dorinta de a vorbi cu el.
Isi dorea sinceritatea lui, sensibilitatea aceea nemarginita invelita in zeci de straturi de marmura rubinie, generozitatea lui debordanta si lipsita de orice pata de egoism.
Dar el se afla la ani lumina departare. In tacerile lui zgomotoase.
Isi apartinusera unul altuia in intregime.
Acum?
O lacrima i-a brazdat obrazul alb. A simtit in momentul acela o umbra rautacioasa cum o invaluie, o creatura abstracta ce a venit sa-i spuna ca in timp au devenit proprietatea prea multor succesori.
E toamna...
Se revarsa in ea melodia frunzelor ce va sa cada si in anul acesta, amestecate in aroma coniacului ravasitor...