Somnul ratiunii naste monstriiiiiiiiiii!!
O sintagma atat de utilizata incat de cele mai multe ori ai senzatia unei perimari atat de persistente incat iti fuge pamantul de sub picioare.
Continui inca sa imi caut cuvintele in haosul de stari care ma incearca de cateva zile.
Continui sa cred in adancul meu ca tacerile sunt vindecatoare si ca speranta de supravietuire dupa o hemoragie de simturi ramane intacta. Nu as putea sa rastorn universul nici daca as avea acel punct de sprijin si parghia perfecta.
Si nici nu caut sa fac asta. Nu pentru ca universul meu ar fi perfect vis a vis de perceptia mea, ci pentru ca el acolo este. O entitate in care se va rasfrange mereu preaplinul din mine.
Imaginatia mea si-a facut de cap zilele astea.
Crampeie din filmul dorintei s-au asezat in cuvinte ce m-au uimit. Ceva dincolo de pura satisfactie fizica m-a facut sa cred ca starea volatila a ceea ce vad cu ochii mintii sa fie de fapt un atas la o alta motocicleta ce zboara prin desertul fiintei umane.
Mi-am regasit zambetul ratacit undeva in jungla oportunitatilor de zi cu zi.
Pe undeva acel “nu stiu” iti da o stare de confort plauzibila daca raportezi la unele neimpliniri. Este asemanator cu o scuza mereu la indemana. Dar in fond defineste doar refuzul de a iesi in fata si a striga un adevar ce o sa doara si pe care nu il doresti strivit.
Granita este atat de vaga incat pana la urma starea in sine nici nu mai conteaza. Subtilitatea cu care imi scuz azi zambetul regasit nu face decat sa demonstreze ca unii oameni se nasc in vremuri pe care nu le pot schimba.
Static analizand azi ma aflu undeva intre creatie si distrugere.
Coincidenta! Nu ma agat de un pai!
O sintagma atat de utilizata incat de cele mai multe ori ai senzatia unei perimari atat de persistente incat iti fuge pamantul de sub picioare.
Continui inca sa imi caut cuvintele in haosul de stari care ma incearca de cateva zile.
Continui sa cred in adancul meu ca tacerile sunt vindecatoare si ca speranta de supravietuire dupa o hemoragie de simturi ramane intacta. Nu as putea sa rastorn universul nici daca as avea acel punct de sprijin si parghia perfecta.
Si nici nu caut sa fac asta. Nu pentru ca universul meu ar fi perfect vis a vis de perceptia mea, ci pentru ca el acolo este. O entitate in care se va rasfrange mereu preaplinul din mine.
Imaginatia mea si-a facut de cap zilele astea.
Crampeie din filmul dorintei s-au asezat in cuvinte ce m-au uimit. Ceva dincolo de pura satisfactie fizica m-a facut sa cred ca starea volatila a ceea ce vad cu ochii mintii sa fie de fapt un atas la o alta motocicleta ce zboara prin desertul fiintei umane.
Mi-am regasit zambetul ratacit undeva in jungla oportunitatilor de zi cu zi.
Pe undeva acel “nu stiu” iti da o stare de confort plauzibila daca raportezi la unele neimpliniri. Este asemanator cu o scuza mereu la indemana. Dar in fond defineste doar refuzul de a iesi in fata si a striga un adevar ce o sa doara si pe care nu il doresti strivit.
Granita este atat de vaga incat pana la urma starea in sine nici nu mai conteaza. Subtilitatea cu care imi scuz azi zambetul regasit nu face decat sa demonstreze ca unii oameni se nasc in vremuri pe care nu le pot schimba.
Static analizand azi ma aflu undeva intre creatie si distrugere.
Coincidenta! Nu ma agat de un pai!
Toti suntem monstri, din pct de vedere medical. :P
RăspundețiȘtergereDeci somnul ratiunii...duce la crestertea natalitatii. :))
Reverente !......Lea
RăspundețiȘtergereLea o placere sa te revad oricand:)
RăspundețiȘtergere