Love her Madly...

Ma intrebam adesea de unde vine echilibrul unei fantani...
Mi-am intors privirea spre punctul acela maxim in care am simtit setea.
In primele clipe nu am vrut sa privesc decat limpezimea si pietrele curate din apa aproape inuman perceptibila. O apa rece care iti taie respiratia cand o atingi, o apa ce isi aduna puterea din alte ape si apoi daruieste cu dezinvoltura unui singur loc. E locul acela unde si-a sapat propriul culcus. Unde se simte intreaga si implinita in toate segmentele de memorie pe care cei de afara nu le percep decat superficial.
Am ridicat privirea albastra ca sa pot multumi unui necunoscut pentru ptivilegiul de a atinge, de a palpa si de a mangaia locul acela.
Privirea si pasii au trecut subit de la cimitire anoste si seci spre taramuri uscate si pline de praful grohaitor al renuntarilor. Au strabatut apoi mlastini urat mirositoare incercand sa evite scufundarea in pamanturi miscatoare de o atractie fatala. Gandul era acolo cu ei, cu pasii amortiti de insecte crude si negre ce abia asteptau sa-si ostoiasca foamea de verde.
Apoi o liniste amagitoare a amestecat sireturile pantofilor lasand speranta ca locul acela sa fie complet.
M-am descaltat la intrare. Nu imi doream sub nicio forma sa pangaresc locul in care apa, devenita lina, isi spunea povestea singuratatii acceptate si utile.
Imi era sete. Voiam sa sorb totul ca apoi sa pot sa raman in memorie cu luciditatea locului acela inconjurat si pazit de negura deasa.
Stiam ca in clipa in care o sa ating cu buzele si cu gandul apa aceea, o sa stiu....
O sa stiu de ce nevoia ei de a acumula lumina trece prin forta cu care imparte umbre si cosmaruri de neinchipuit
O sa stiu ca fiecare parte din mine se va rupe in mii de cioburi casante ce isi vor primi dreptul la intuneric pentru a putea straluci.
O sa stiu de ce fiecare picatura de viata din mine se va fi scurs in smaraldul adanc al apei linistite.
Si atunci apa mi-a vorbit...
In taceri, in culori, in cuvinte de dincolo de o lume perceptibila, in povestiri aproape cantate de o melodie vie si de foarte putini cunoscuta.
Si atunci apa m-a lasat sa cred mai departe...
In lacrimi, in zambete, in mangaieri de clape de pian lasat pe un taram privilegiat.
Si atunci apa m-a lasat sa vreau...
Alte taceri, in alte lacrimi, in alte zambete si in alte muzici neintelese dar curgatoare.
Si atunci apa m-a lasat sa curg...
Din lumina in intuneric, din liniste in sete, de sus spre atat de jos incat abia am putut respira.
Si atunci apa a tacut...
In miez de noapte cand ielele se scalda sub luna plina inganand melodia unei seductii fara margini.
Cand o sa intorc spatele apei o sa stiu ca fiecare fir de teama din mine o sa moara asfixiat in dementa unicului loc unde ea poate sa verse acumularile din anii ce vor fi fost plini.
Si atunci probabil o sa pot dormi...cand va fi fost un ras in somnul limpede al unei ape ce nu isi gaseste iesirea din intuneric...
Dormi Blondie?
Nu Demon...desi astept asta de secole...
Dar tu trebuie ca sti. Esti mult mai batran decat mine...