Vanitate atroce...

Raspunsurile nasc alte intrebari.
Lipsa raspunsurilor....
Am recitit azi o scriere ce nu de mult m-a impresionat profund. Probabil ca atunci starea mea era alta. Imi aduc aminte foarte clar ca atunci mi s-a taiat respiratia sub puterea acelor cuvinte. Nu am avut forta sa spun nimic. A fost un fel de lipsa de raspuns...
Azi zambesc...
Azi starea mea este alta...
Azi perceptia mea este alta...
Nu vreau sa plec de la premisa ca primul instinct este corect. E mult prea banal si asta ar putea duce doar la concluzii in care presupunerea primeaza.
Intrebarea care se naste de aici?
De ce atunci cand prima data am citit scrierea aceea nu am vazut cu ochii mintii?
Raspuns?
Pentru ca in acel moment am vrut sa fiu acolo, pentru ca in acel moment al citirii am vrut sa cred ca eu sunt acolo, pentru ca in acel moment mi-am dorit sa fiu muza inspiratoare a ceva atat de puternic...
Un raspuns ce naste invariabila intrebare: de ce?
La asta chiar nu stiu sa raspund.
Dar pot sa cred...
Ce?
Pot sa cred ca dorinta mea a fost forma cea mai pura de vanitate.
Si atunci?
Vanitatea aceea a dat nastere la alte stari. A dat nastere la un bine atat de nedisimulat incat am ignorat fiecare semn care imi era dat. Atunci in momentul acela de suprema delasare in seama dorintei nu am vazut. Am fost oarba....instinctual, pentru ca vanitatea a fost mai puternica decat adevarul.
De ce azi m-am intors la scrierea aceea?
Pentru ca mi-am evaluat vanitatea, pentru ca am vrut sa revin la locul meu, pentru ca atunci am refuzat sa vad si pentru ca orbirea aceea mi-a facut rau.
Si alte intrebari...
Si mereu alte raspunsuri...
Amagirea....
Dar cel putin am avut curajul sa-l citesc cu ochii mintii, nu cu sufletul meu...
Pana la urma tot vanitatea m-a pus cu botul pe labe.
Chiar trebuie sa recunosc asta....e o lipsa de raspuns in raspunsul dat...