O vara in toamna...

Ma asteptam ca astazi sa nu pot sa astern pe hartie nici macar o fraza coerenta.
Stiu ca pentru a pune in cuvinte ceea ce simti iti trebuie starea aceea de gratie care sa faca sa aduci in fata cel putin o parte din intensitatea a ceea ce simti. Uneori e un regret ca nu poti reda asa cum simti si nu poti sa definesti fiecare frantura de traire la valoarea la care a lasat amprenta in tine.
Stiu exact ce mi-a schimbat starea...dar motivul o sa-l tin pentru mine pentru ca e foarte important.
Zambesc si imi imaginez starea de angoasa a unui compozitor care simte in el muzica si are fractiuni de asemenea clipe in care nu este convins ca o poate aseza in note asa cum ii canta in suflet, sau ca notele se vor termina, sau ca portativul este prea scurt, sau ca mana lui nu o sa mai poata desena cheia sol la fiecare inceput de linie...
E doar trecator. Pentru ca fiecare clipa care trece e ca un tavalug peste simturi si le croieste un drum stiut numai de ea.
Sunt doi oameni. De cele mai multe ori franti de viata si nu pentru ca nu au trait-o ci pentru ca au trait-o foarte intens. Poate au ales sau poate nu, dar cu siguranta in acest vartej nebun au simtit. Fiecare in felul lui.
Ea isi aminteste totul.
El la fel.
E ca o plaja imensa cu nisip alb si cald ce straluceste sub un soare pe care l-au desenat verticalizand razele spre ei.
O mare albastra si limpede ce isi dezvaluie misterele inca de la tarm.
Tarmul din care musca valurile insetate de un adapost in care sa-si gaseasca o fractiune de liniste pentru a respira intensitatea cu care au ajuns pana aici.
Si apoi dorinte amestecate si atat de asemanatoare desi fiecare si-a trait povestea in alt timp si in alt loc, fara sa stie unul de altul.
Un zambet ce rataceste bezmetic si lasa in urma lui dare in nisipul atat de linistit si cald.
O glezna fina ce atinge valul inspumat si tresare la atingerea lui fina.
O mana frumoasa ce zaboveste un timp rupt pe un obraz unde fericirea este atat de evidenta si masurata in clipe.
Un pepene galben strivit cu bucurie si rece care pune pe buze aroma unui sentiment ce nu are culoare.
Un inel de piatra ivorie adus la malul marii prin forta de netagaduit a unei scoici ratacite si batrane.
Fiecare din iamginile astea mi-a trecut azi prin fata ochilor si nu reuseam sub nicio forma sa le leg, sa le dau o consistenta. Zambesc gandindu-ma ca de fapt astept iarna, ce se presupune a fi rea si geroasa si nu mai stiu cum.
In casa inca mai miroase a mere coapte si a castane. Vocile acelea curate imi suna si acum in urechi cu nemarginta si inocenta pofta de viata. E ca si cum mi-au clatit sufletul in cea mai cristalina apa.
Forta lor a reusit sa imi puna in obraji o caldura atat de aparte si de rosie. Nimic din ceea ce simteam greu nu a mai ramas in mine si din nou imaginile plajei au inceput sa se deruleze haotic nelsandu-mi sansa sa ma opresc nicaieri...
Doi oameni rasturnati pe nisipul cald.
Ea un semn de mirare...
El un semn de intrebare...
O vioara pe ale carei corzi vibreaza niste degete magice. Nu pot sa descriu...
O clipa de imensa fericire intr-o lume in care toti se asteapta sa gaseasca fericirea deplina.
Am trait o clipa cat o viata si asta m-a pus in postura acelui mare semn de mirare, intrebandu-ma...