Pagina urmatoare...

Mi-ar fi fost atat de usor sa dau drumul pietrei spre hau...
Ma gandeam ca greutatea ei ar fi intors balanta in favoarea unei stari de bine.
Stiam ca ciclicitatea frunzelor si cuiul ruginit in care e atarnata marioneta sunt doar arme ale insomniilor atat de dese.
Am lovit cu biciul in carnea mea si am vazut ca in acele momente nici macar sangele nu izbucneste. A fost ca un semn al impietririi si o greutate ce o sa o port cu mine. Nu m-am gandit ca pot sa o impart pentru ca asta ar fi presupus sa vreau. Nu m-am gandit ca pana la urma premisa de la care pornesc nu o sa ma duca niciodata la tinta. Imi spun raspicat si cu voce tare, uitandu-ma in oglinda, ca drumul e fascinatia si nu telul.
Nu stiu de ce imi repet asta dar stiu ca in acele momente, Demon, ratacirea mea a fost atat de lucida si atat de recunoscuta incat avea si miros.
Si atunci, Demon...
Am inceput sa rasfoiesc anotimpurile. Sa imping caleasca cu propria-mi inima si apoi sa sar peste ea gustand din ambrozia nebuniei si varsand la picioarele vietii nectarul daruit nu stiu pentru ce motiv, mie.
Am inteles fiecare zbucium al primaverii ce ma arunca in verdele ei crud si ma impingea sa adulmec colturile inghetate si translucide ale stalactitelor din mine.
Am pictat verile in arsita pasiunilor ce mi-au dat o gura de aer rarefiat si m-am tavalit in talazurile oricarei mari ce mi-a iesit in cale, ignorand culoarea si privind spre cerul meu.
Am cantat fiecare toamna ruginie ce a trecut prin mine ca un pumnal demult ucigator si devreme venit in calea mea. Este anotimpul pe care il ador. Pentru indecizie, pentru neingaduinta, pentru caldura aia a strugurilor ce asteapta sa fie striviti si sa nasca licoarea din care mintile sa-si ia betia vietii. Il ador pentru cinism si pentru toate nuantele, de la galbenul pai si pana la maro-ul desantat al pamantului rascolit de plugul primitiv al durerii. Il iubesc pentru ca nu e inghetat desi e aproape de inghet, pentru ca face schimbul asta dezavantajos intre milioane de culori si albul imaculat al ghetii. Imi vine sa-l calc in picioare pentru ploile pe care la absorb si in acelasi timp sa inalt pana la cer placerea de a sorbi fiecare fir de furtuna ce asteapta sa biciuie pamantul in asteptarea zapezii.
E un anotimp al trecerii ce a fixat la mijlocul lui pasiunea soarelui si josnicia frigului. E o parte din an care a reusit cu nonsalanta sa imbine cele mai ciudate culori ca sa puna pe paleta ochilor mei un sublim ce nu poate sa fie descris in cuvinte.
Mie cald in toamna si mi-e frig in toamna. Mi-e ras si mi-e plans in fiecare moment al rasucirii mele pe jarul inca nestins al polemicii simturilor...
Si atunci incepe sa ninga, Demon...
Si iubesc iarna precum iubesc vara...
Cu pasiune si topind sub trupul meu noianul de zapada ce face ca aerul din jurl meu sa-mi puna nas rosu. Iubesc fularele in crivat si mainile inghetate in manusi de lana. Imi pun gandul jucaus intr-o sanie trasa de cai si zburd pe campurile albe uit ca mi-am prins in par globuri de sticla rosie si verde. Imi plac padurile sfichiuite de chiciura sub raze de soare timid ce imi arata ca este acolo si ca o sa-si schimbe in curand caldura. Si ziua scurta imi place pentru ca noaptea e mai lunga si nesomnul mai mult. Ingan geamurile cu flori de gheata si suflu peste ele ca sa imi iasa un cerc perfect prin care sa privesc de la caldura imensul alb. Caldura in frig o sarut cu obrajii inrositi de aerul rece si fac oameni de zapada la care le pun nasturi albastri ca sa nu se vada ca sunt burtosi.
Si desenez, Demon...
Stafii in zapada necalcata.
Brazi cu stelute ruginii si beteala argintie.
Si vin fiert cu scortisoara si anason, si.....
Si astfel, rasfoind anotimpurile mi-am transformat lacrimile in somn, din cand in cand.
- Demon?
- Da, Blondie.
- Daca iti dau un fular imi culegi un fulg de zapada de pe gardul vecinilor?