Pe luna...

Mi-am asezat obrazul pe un colt de luna.

Am uitat ca stiu sa socotesc si degetele mi s-au rasfrant pe stelele din jurul meu. Nu cautam aerul. Stiam ca nu mai este acolo. Pana si colbul a disparut cu coada intre picioare mirat de linistea din mine.
Imi cautam pe cuierul din vecini salul de lana cu ciucuri albastri. Voiam sa plec printre stele si sa gust putin din umbrele ce mi le arata inca din copilarie.
Haosul de ganduri ma provoca neincetat.
Mi-am spus ca ar fi mult mai usor daca as ignora agitatia lor nebuna. Le-am dat drumul in singuratatea atat de calda si placuta. Erau nedumerite ca am deschis usa spre locul acesta pe care l-am vrut neatins. Nu-mi amintesc de ce am inchis usa asta cu multi ani in urma. Si nu cred ca este important.
Le-am lasat sa alerge pe acolo nestingherite si sa exploreze si ele starea de gratie. Aveam senzatia ca luna a prins viata si a inceput sa-mi sopteasca versuri de mult uitate si ingropate in pamanturi argiloase si insetate.
O melodie mica si timida si-a facut loc printre urechile lunii. Vocea calda mi-a pus in picioare dansul cu mine si gandurile nedumerite.
Cuvintele si-au pierdut sensul...
Dansand am inceput sa absorb in mine nelinistile si durerea atat de crancena a sufletului ratacit si secat de incercari. Sorbeam fiecare tremur si neliniste, fiecare bucatica de durere ce se spargea in marginile lunii incercand sa o trezeasca din somnul ei ciclic. Eram acolo cu mainile ridicate spre cerul nedefinit al alegerilor si zambeam in dansul meu mic.
M-ai fi intrebat Demon de ce dans mic...
In comparatie cu luna si trairile dansul pare o picatura de apa limpede intr-un desert niciodata masurat.
Si totusi Demon...
Nu pot sa te construiesc. M-as dezminti daca as face asta.
Nu pot sa nu caut mai mult. As irosi valurile daca as face asta.
Nu pot sa fug. Pentru ca nu vreau asta.
Nu pot sa renasc, daca nu pot sa mor.
Nu vreau sa mor pentru ca renasterea ar insemna altceva.
Apoi....
Apoi o sa rad si o sa ma simt ca azi....picatura de ploaie pe buza unui desert desenat de o mana sigura, strop de iasomie ce aluneca vrajit de o imensitate albastra desfasurata pe harta paranormalului. O sa admir florile de tei cum isi plang petalele in ochii subdimensionati ai baltilor mintii si talpile-mi obosite dansand cu frenezie pe...
Trecere prin clipe trecute aduse in prezent, incantatie si zbor pe dale de piatra ascutita si plina de secrete. O fresca a evolutiei omului o sa imi fie umbrela cautata printre picurii ce-si uda zestrea primita de la Divinitate si pedeapsa de a exista.
Unde?
In mine...apoi in tine....apoi dincolo de asteptari, in toate ramurile verzi ale unei tinereti constante si diforme aruncata cu inconstienta intr-o cascada ce are cosinusul smuls din pata conturata pe obrazul indraznelii.
Crezi ca mi-e teama?
Tu poti sa crezi asta...eu nu te pot opri...dar pot mereu sa intorc celalalt obraz...sa arunc spre tine lame taioase de lumina de pe crestetul unui munte unde absurdul este zeul suprem. Este divinizat pentru ca a creat, pentru ca a pus nume pe un loc, pe un suflet, pentru ca a scobit cu fierul incins carnea alba si a abatut asupra lumii umbra a ceva ce niciodata nu se poate explica....
Pentru ca a desenat la picioarele mele axioma verbului "a fi" si demonstratia verbului "a vrea" pornind de la reducerea la absurd a unei naivitati dezarmante.
Imortalizez clipele si astept furtunile....
Imi doresc capsuni cu ciocolata topita pe un colt de luna abstracta...
Si totul in rosu...