13 aprilie 2011

O zi ploioasa...


“Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei. Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.”


Privea mirata, cu mainile stranse la piept de parca nu voia sa dea drumul firescului din ea. Ploaia cadea implacabila sorbind din pamat caldura. O intrigau picurii uniformi si transparenti. Sub impulsul unui sentiment de razvratire a pasit in colbul ravasit de ploaie. Muzica din trupul ei lovea in ritmul inimii. A inceput sa danseze....

Radea in ploaia calda de vara incercand sa-si strecoare degetele printre stropii joviali ce o invaluiau. Nu se mai intreba nimic. Doar dansa, invartind pe varful degetelor lumea nebuna a perceptiilor. Isi simtea trupul inundat de apa simturilor si lasa totul sa se rasfranga in desenul aproape imperceptibil al privirilor din jurul ei. O camasa a vietii, din cel mai scump material, lipita pe trupul fierbinte….

Dintr-un colt al ratiunii o priveau doi ochi. O privire ce vorbea despre proteste si cautari, despre o liniste ireala si mai ales despre frumusetea unei carari ce strabate o padure renascentista.

- Ei, dar nu trebuia. Am zambit doar!

Totul se intampla intr-un ritm nebun, ca o cavalcada ce ii da senzatia ca este intr-un vis demult uitat. Ii place asta pentru ca nu trebuie sa gandeasca, fiind invaluita de placerea momentului.

Si-a desfacut palmele spre cer. Stia cum este acolo sus si refuza sa se mai intrebe de ce a incercat sa se inveleasca intr-o haina a sobrietatii de culoarea unui banal desuet. Cuvinte ce vorbesc, cuvinte ce tac, cuvinte ce spun….

O ploaie inchisa in sertare din care se ivesc pe neasteptate ochi de culori intense ce sfredelesc simturile. Isi daruia ploaia cu generozitatea fiintei care a strabatut un drum lung si plin de animozitati. Isi daruia dansul fara reprosuri si regrete. Primea darul muzicii cu o nonsalanta de gesturi ce parea sa abstractizeze totul in jurul ei…si zambea…mereu zambea…

Un tipat fara de inteles strabate norii grei.

Privirea ei albastra il percepe ca pe un stilet de gheata ce se afunda tot mai adanc in colbul batatorit de dansul picaturilor. Si apoi o tacere imensa in care nimic nu mai este formal. Mainile ii cad lenese pe langa trup. Camasa zdrobita si grea de apa respira aburii ce o inconjoara dandu-i puterea sa inalte privirea spre vocea calda ce improspateaza linistea. Un concret atat de bun si de inocent o face sa striveasca sub talpi pietrele din ganduri.

Ii este sete sa strige, sa vorbeasca, sa puna in versuri orice fel de simt asumat. Nu se teme de asta, se gandeste doar ca atunci cand va redeschide ochii cerul o sa aiba alta culoare.

Nu este fabuloasa.

Este doar acolo in momentul in care vocea aceea calda repeta la infinit muzica unei iubiri colorate…

8 aprilie 2011

Freedom...















Divine si pulsatile augmentine...

Incepusem sa cred ca starea de gratie si-a gasit un alt colt colorat. Si am ales un patrat. Nu din cauza faptului ca patratul se afla in proximitatea unei perfectiuni la care se raporteaza pana si filosofia. Ci pentru ca m-am gandit in acele momente ca fiecare latura a patratului poate sa insemne ceva, pornind doar de la o simplitate ce sta la baza constructiei numita om.


Ce vad?
Un chip ce reflecta interiorul. O armonie pe care la un moment dat o invidiam. In momentul cand scriu aceste randuri mi-as dori sa pot picta imaginea din minte. As porni de la o mare...
Un tumult de apa verde - azurie ce-si unduieste sub briza nonsalanta un vesnic dor. Ii uramaresti miscarea lasciva si te gandesti la razvratirea din intunericul adancurilor. Un frig aproape fierbinte ce lasa cu ingaduinta sa fie inconjurat de vietuitoare ce isi cauta lacasul de liniste si siguranta.
Ce aud?
Cobor pleoapele peste irisii obositi de uratul din jurul meu. Vocea calda si surprizantaor de puternica se revarsa in minte spunandu-mi lucruri atat de simple si de cunoscute incat momentul se transforma intr-un infinit pe care il poti palpa doar fara sa te gandesti. Tumultul marii se transforma in sunet armonios si egal cu zbuciumul din mine amintindu-mi cu inocenta ce uitasem cu mult timp in urma....sa nu ma pierd decat in propria-mi mare....
Ce gust?
Zambete dulci si cascade de note ce definesc simplitatea gandului care le impinge spre aroma de ambra a tenebrelor ce ma imping spre mine. Si atunci imi aduc aminte de after eight, ciocolata cu menta. Catifeaua ciocolatei amestecata cu racoarea mentei imi creeaza o stare in care orice forma geometrica se distorsioneaza. Micul meu univers se inchina usor in fata acestui melanj ciudat si opozabil. Pe buzele insetate de uitari se usuca sarea din apa...si tot buzele duc inspre mare sarutul nedefinit al starii de gratie ce se naste dintr-o liniste aromata.
Ce ating?
Un carnaj al propriilor mele forme geometrice. Si nu fug de asta. Savurez cu incapatanare statusul de luptator si mai ales impertinenta nociva de a vrea. Si atunci se iveste din neant mana intinsa spre mine care imi ofera sansa de a desena pe stampele timpului. Imi arata unealta usor roasa de timp care o defineste. Forta mainii ma pune in situatia sa decid, desi in acele momente haosul ma inavluie usor. E un fel de corespondenta muta si intrinseca intre mana intinsa si slabiciunea mea pentru adancuri.
Zambesc acum si imi vad starea de gratie in coama unui leu auriu in ochii caruia se scalda definitia unei alte geometrii a lumii....
Si e starea mea de gratie colorata....
Coltul intunecat a disparut in neantul pe care deja il cunosc...