Metamorfoze...

Nevoia de frumos este cronica la unii dintre noi. Altii se nasc fara ea iar altii o au in stare amorfa.
Cat din viata iti ia sa privesti in jurul tau? Ce si cat din viata trebuie sa sacrifici pentru a arunca o privire in jurul tau?
Poate ca e ceva ce intr-adevar merita cronometrat!
Azi am oprit pe marginea drumului si am privit in jurul meu. Atunci am realizat ca, intr-un fel sau altul, imi merit starile rezultate din sentimentul de neputinta. Atunci am constientizat cat de mica sunt. Am inceput sa zambesc!
In jurul meu, intr-o liniste ce iti sfarteca sufletul, se desfasurau mii de mici miracole. O adiere de vant, un stol de pasari, zapada care zambea sub un soare aproape nefiresc, niste scaieti ce isi inaltau talia peste plapuma alba ca sa ajunga la caldura, pamantul, pietrele....si multe altele...
Si eu ce fac? Ma plang de ce simt? Ce idiotenie!
Mai bine as privi mai des in jurul meu. Asta nu inseamna ca o sa inteleg ci pur si simplu o sa insemne ... liniste...
Imi place cum suna asta .....

Yo Yo...

Va aduceti aminte de Midas al meu?
Cred ca ma pot considera o norocoasa. Si nu spun asta pentru ca mi-am facut norocul cu mana mea ci pentru ca asa mi se intampla. Tot timpul am avut sansa de a intalni ceva special in cele mai neobisnuite momente ale vietii.
Am urcat azi la mansarda sa caut intr-o cutie o jucarie. Una din jucariile "sperietoare". Acele cutiute din care iese ori un sarpe, ori un mic dragon.
Fiind destul de devreme, marioneta mea inca dormea. Am lasat-o sa se scalde in visele ei grele si am deschis cutia in care stiam ca am pus jucarioarele.
Un Yo-YO!!!
Mi-am adus aminte cum incercam sa-mi imbunatatesc abilitatile de control asupra jucariei. Era ceva instinctual de fapt. Habar nu aveam ca important era ca yo-yo-ul sa urce si sa coboare de cat mai multe ori. Dar cu siguranta imi aduc aminte ca pierdeam ore in sir admirand precizia cu care firul se incolacea pe axul dintre cele doua discuri. Am iubit jucaria asta!!
Am zambit si am privit marioneta. S-a trezit. Cu ochii impaienjeniti de urmele unui somn greu s-a uitat la mine. Parea oarecum detasata si nu eram convinsa daca si ea a inceput sa-si aduca aminte.
Am continuat sa ravasesc lucrurile din cutia cu amintiri. Am gasit cutiuta aceea din care iesea un sarpe. Sarpele era vopsit in negru si rosu.
- Tu iti aduci aminte cum se numesc cutioarele astea? am intrebat marioneta somnoroasa.
- Nu. Nu am stiut niciodata si intotdeauna mi-a fost frica de ele
- De ce?
- Nu imi plac surprizele. Imi depasesc capacitatea de intelegere.
- Esti uracioasa azi iar mie mi-e lene sa le pun inapoi in cutie. Te las sa te delectezi cu ele.
- Esti rea!
- Nu. Sunt doar obosita.
Am plecat zambind de acolo strangand in palma Yo-Yo-ul.
De ce nu imi aduc aminte cum se numesc acele cutioare?

NU e DA..

El: orice conjunctura poate fi lucrata
EL: fereste-te sa-mi mai spui nu
Ea: NU
...........................................................
EL: cand ai sa faci gestul pe care trebuia sa-l faci demult.

In momentul cand spui acel instinctual NU ti-ai taiat orice sansa de a inlatura brutalitatea cu care aperi ceva. Nici macar nu stii ce aperi, nici macar nu intuiesti ca nu ai nici un motiv sa spui NU.
Dar il spui pentru ca inca nu ti-ai desavarsit pervertirea, pentru ca iti lipseste curajul sa apleci capul in tarana si sa gusti de acolo tot ce se revarsa spre tine.
Il spui pentru ca nu vezi conjunctura si il spui din postura in care incerci sa te pui unde nu iti este locul.
Ce-ti trebuie ca sa il transformi intr-un DA?
Curajul de a nu mai spune niciodata NU. Curajul de a nu mai evalua ceea ce dai. Curajul de neconditionat si de acolo ca sa poti sa sorbi acel unic Totul.
Mi-am invatat si lectia asta si mi-am meritat umilirea cu prisosinta.
Nu stiu ce sa spun mai mult poate doar ca pervertirea doare cand te supraevaluezi:)

Leapsa de suflet...

Multumesc pentru preluari. Baieti ale voastre au fost delicioase. Am zambit si am ras daca va puteti imagina ca se poate sa faci asta in acelasi timp.
Cea care mi-a atins sufletul, acolo adanc de tot, si care mi-a mangaiat tot ce este frumos in mine, daca mai este, a fost cea a Finei

Iti multumesc Doamna pentru neincetata ta frumusete!

Pentru tine!

Leapsa lepsuita...

A generalizat Andre am preluat si o sa dau mai departe..
Sunt...unt pe paine prajit

As vrea...un loc unde marea canta jazz

Pastrez...o marioneta intr-o mansarda prafuita

Mi-as fi dorit...o primavara eterna

Ma tem de....colturi negre si rotunde

Aud...plansul panzei de paianjen

Imi pare rau...ca ploaia nu are culoare

Imi plac...zambetele desenate pe zapada

Nu sunt....decat acolo

Dansez...mereu in contratimp

Cant...foarte des si foarte tare si deloc bine

Niciodata...sa nu spui niciodata

Rar...ma impiedec

Plang cand privesc...lacrimi

Nu imi place de mine pentru ca...nu am o alunita pe obraz

Sunt confuza...cand dorm peste zi

Am nevoie de....ziua perfecta

Ar trebui...sa pot atarna o basma in coltul lunii

Dau mai departe lui Danutzu lui Radu Mucegaitu' lui Ursii lui Dirtyone si lui Adi. Daca se mai simte careva in forma nu va sfiiti!

Scrisoare deschisa ministrului sanatatii!

Am preluat de la Mordechai un protest!!

Preluati si dati mai departe!

Raspuns Anonimei...

Indiferenta spui tu?
Nu imi place moneda asta de schimb. Cred ca este sub deminitatea umilintei.
Umilinta are o demnitate, are o intensitate. Spune ceva atat despre tine cat si despre cel ce te vrea asa. Are un inceput si un sfarsit, ca toate in viata asta.
Indiferenta mi se pare josnica. Si asta pentru ca nu exprima decat teama si o supraevaluare a unui ego destul de incalcit.
Daca te refereai la utilizarea indiferentei ca sa dai nastere la niste reactii este mai grav decat daca te umilesti. Reactiile oricum le vei avea insa, dupa parerea mea, sunt doar niste zbateri inutile a celui ce se vrea intr-un fel inteles. Reactia la indiferenta nu contureaza nici iluzii si nici vise, nu spune nimic despre om si cu atat mai putin despre ceea ce simte si vrea pentru tine.
Nu imi plac trairile mici. Imi plac reactiile adevarate, de asumare, de provocare, cele care nu neaparat te definesc dar cel putin te contureaza. Iubesc cuvintele pentru ca in ele poti sa spui multe, iubesc cuvintele care dezgolesc si care lovesc, acelea care te umilesc si care te fac sa evoluezi cautand.
Indiferenta ma lasa rece si nu am ce invata din ea, atata timp cat sunt inzestrata cu rabdare. Mi se pare inutila pentru ca nu ma perverteste in nici un fel, nu lasa urme pe mine si in mine si nici macar nu imi stimuleaza interesul.
Iti scriu acestea, Anonima, pentru ca simteam nevoia sa te fac sa intelegi de ce josnicia nascuta din aplicarea indiferentei pe cineva, din punctul meu de vedere, duce doar la imaginea unei balti noroiase din care, din pacate, nuferii lipsesc.

Ale altora...

Imi era foarte sete. Cararea parea ca se ingusteaza si, desi stiam drumul cu ochii inchisi, aveam senzatia ca m-am ratacit. Am ajuns in luminis. Se inserase. Lumina salcie sculpta umbrele si adierea vantului le dadea viata. O hora haotica si vesela de gargarite inconjura buturuga hidoasa plina de muschi lenesi si intelepti.
Batranul sedea pe bolovanul de langa fantana si mustaile i se miscau in ritmul versurilor pe care le arunca in jurul lui. Ciudat era ca nici macar gargaritele nu erau speriate in decorul acela.
Toiagul rezemat de fantana, sleit si obosit, astepta ca familia de bondari ce a poposit pe la el sa plece in treburile ei iar el sa se intoarca la vasnica liniste dorita. Galeata din cumpana se legana usor in bataia vantului racoros al serii. Picaturile cadeau vesele pe luciul apei, imitand ganguritul unor amorasi blonzi si lipsiti de griji.
Venisem sa-i aduc telegrama ce il anunta ca a primit voia de a pleca departe ca sa-si spuna ofurile. M-a zarit si m-a privit incercand sa-si dea seama din atitudinea mea ce fel de vesti ii aduc. A durat doar cateva clipe si fruntea i s-a descretit intr-un zambet larg si satisfacut. Degetele tremurande au dus spre buze pipa. A tras cu nesat din ea si a dat drumul fumului pe nari, gonind familia de bondari ce invadase toiagul mizantrop.
L-am salutat si in acelasi timp i-am intins telegrama. A luat-o si pret de cateva secunde a privit-o zambind. Apoi a pus-o in locul de la piept, ca pe o relicva a reusitelor din viata.
- Crezi ca trebuia sa o cant mai mult cand a murit?
L-am privit senina. Imi parea atat de departe de mine si intelesurile mele.
- Nu. A fost bine asa cum a fost. Lumea a spus ca a fost tare fericita.
- Nu. Nu a fost. A iubit prea mult. Ce stie lumea?

Picaturi de diamant..

I-am privit mainile. Degetele usor tremurande mangaiau piatra si aveam senzatia ca a trecut in alta lume. Irizariile diamantului faceau ca ochii lui sa cuprinda toata lumina care ne invaluia. Cu un gest cald m-a privit. A sfredelit cu lumina ochilor scutul din jurul meu si apoi a zambit.
Ma simteam ca un copil care priveste cum fructul dorit se coace si se intreaba ce gust si ce miros are. Era o conjunctura, era o sansa, era ceva...
Cu un gest scurt a asezat diamantul pe bucatica de catifea neagra si l-a acoperit. Apoi mi-a facut semn ca pot sa plec.
Am pasit in strada incercand sa pun in cuvinte ceea ce am simtit. Nu reuseam. Asta a facut ca pasii mei sa sa nu mai fie siguri. Imi era frica si imi era frig in mine. Si mi-am adus aminte sa plang si sa strang fiecare irizare a diamantului in pumnii chirciti de durere.
Poate mi-e frica sa renasc, poate mi-e frica sa...
O sa ma intorc la batranul bijutier doar ca sa-i privesc mainile...
De ce nu pot sa fiu eu bijutier?

Replica la femei biciuite :)

Candva iti spuneam ca prefer ura. Ai spus simplu: ma mai gandesc. Atunci am zambit.
Ura este simpla, edificatoare prin puritatea ei. Este ceva palpabil. Are miros, gust si o consistenta ce se afla foarte aproape de adevar.
"Luptand" cu ura iti vezi tenebrele insa armele sunt doar doua, dar cele mai eficiente.
Iubirea?
Nu este nici macar opusul sentimentului de ura. Ca sa o accepti neconditionat nu ai material sa te construiesti, ca sa o respingi ai infinit de multe arme, ca sa o traiesti ingenunchezi si te tarai cu ochii atintiti spre cerul ala iluzioriu in speranta, aproape vaga, ca o sa-l atingi cu mainile insangerate.
Si atunci ce iti ramane?
Le jeux sont fait, rien ne va plus...si sunetul constant al bilei ce se invarte pe ruleta. Jumatati de sfarcuri, calcaturi aspre si adanci si biciul de piele ce iti dezgoleste iubirea...
Zambesc...imi place ura si ti-am spus-o...
Iar martipanul este doar pata de odihna intr-o realitate de puroi si mucegai care te improasca pentru a lipi caramizile unui fundament iluzoriu...
Afara nu mai ploua....

Zambete de martipan...

Am vazut azi cerul. Mi se parea atat de aproape incat am avut tendinta sa intind mana sa il ating. Apoi un mic nor alb s-a aplecat ganditor si mi-a cantat la ureche un cantec de leagan. Am chicotit si am simtit in nari aroma de scortisoara si vanilie. Apoi am zambit si am mers mai departe...
A fost ca si cum cantecelul de leagan al norului a desenat pe asfalt o alta carare, intre celelalte carari.
Am mers pe cea de culoare galben crom pentru ca era calduroasa. Ma invaluia si apoi imi gadila narile cu o mica pana din firisoare de menta.
Acum privesc palmele care imi tin sufletul in mana. Au degetele lungi si ocrotitoare. Palmele astea au si ochi. Da. De ce radeti? Palmele care tin in ele sufletul meu au iubirea si iubirea intotdeauna are ochi...
Am vazut..a fost..am mers..acum privesc...ezoteric...mi-e cald in mine si in palmele ce imi tin sufletul...

Blind...

Azi mi-am privit blogul. Contemplam pagina de start in speranta ca imi pot aseza furtuna de trairi in cuvinte. Si apoi m-am oprit acolo...e ca o prabusire din aerul rarefiat al inaltimilor...
Am zambit. Valul cald al amintirilor m-a invaluit.
Imaginile acelea perfecte ale pervertirii au inceput sa se insire pe scenariul zambetelor mele. Starile de bine cand inhalam invatatura, cand urmam calea Lui cu o privire curioasa si cu trupul rastignit in placeri acceptate din orice motive, numai din curiozitate nu. Apoi "umilinta" care imi dadea puterea de a trage din placerea lui placerea mea. Extazul cu care inghiteam fiecare semn al dominatiei ca pe un firesc ce la altii ar parea o mizerie.
Nu Stimabile! Nu este declamativ si nu este nici macar murdar!
A fost in mine in toate felurile posibile si neimaginate de micii oameni care ne inconjurau. A fost in trupul si in mintea mea pe tot drumul faurindu-mi o coloana vertebrala mai tare decat a oricarui mamifer dovedit sau nu ca a trait pe pamantul asta.
Si am acum puterea sa recunosc, oarecum public, ca am fost slaba! Ca atunci cand am ajuns in acel punct de maxima dorinta a lui am cedat propriului meu egoism. Nu am vrut sa vad rascrucea ca pe un alt nivel de pervertire ci am vazut-o ca un om banal, un semn al Marii Umilinte. Locul unde eu, taraindu-mi coatele si genunchii pline de sangele cald, am avut tupeul sa reduc la zero sansa de a transcede in adevarata valoare a invataturilor Lui.
Intr-un cuvant mi-am dorit confirmari lumesti...
Si cand am realizat asta a fost mult prea tarziu pentru mine, pentru genunchii si coatele mele, pentru toata truda si intensitatea care mi-au fost daruite neconditionat.
Nu l-am aruncat pe el la gunoi, ci m-am aruncat pe mine intr-un hau abstract si nedefinit cu ochii sticlosi atintiti spre aerul rarefiat al inaltimilor.
Si asta am sa-l doresc mereu desi stiu ca nu o sa-l mai ating niciodata, pentru ca termenul de comparatie este infiorator de sus...
Azi zambesc. Si nu pentru ca mi-am gasit echilibrul ci pentru ca mi-a ramas atintita privirea acolo indiferent de noroiul in care ma scald.
Dar macar eu recunosc...am crescut la umbra Lui...
Voi nu sunteti porci decat atunci cand noi nu suntem FEMEI!
Dixit bestie!:))))
Cica recte:
Ofranda prea-respectabilului Ovidescu!

Ilogic...

Este absurd sa crezi ca toata lumea te place!
Este absurd sa crezi ca cineva o sa renunte la propriul confort numai pentru a-ti umple tie damigenele. Dar pana la urma le manaresti cumva si reusesti sa le vezi pline. Chiar nu conteaza cum ai reusit.
Apoi urmeaza o perioada cand iti doresti sa nu ti se mai invarta prin creieri intrebari existentialiste. Dar pacat ca ramane doar la stadiul de dorinta. Dorinta de a fi tamp se numeste asta! Ce frumoasa fantezie! Cum era vorba? Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor...bla bla bla...
Nu ai norocul asta! Asa ca o sa continui sa te balacesti in mlastina intrebarilor fara raspuns. Si asta o sa te oboseasca si apoi o sa te intinzi pe un strat de iarba verde si grasa, o sa iei atitudinea de bovina rumegatoare si o sa spui ca ti se falfaie! Hai ca am aberat destul:))))