26 octombrie 2013

Fiinte de ceara...



Fiinte 

Si-a intors privirea cu un gest ce isi dorea sa imi demonstreze ca acolo nu o sa gasesc nimic din ceea ce caut. Nu am insistat. Oricum plictiseala crunta care ma incearca in ultima vreme nu se constituie intr-o sursa de inspiratie. Am trecut de etapa aceea scrupuloasa cand cautam banalul si il disecam cu sete. Am zambit si am trecut mai departe in mica mea incursiune. Toate cele cinci simturi imi spuneau pe rand sa privesc in jurul meu.
Pentru cateva clipe am si uitat ca sunt mioapa. Frunzele isi incercau norocul si asta m-a determinat sa imi las pasii cu greutate pe caldaramul care a iscat atat de multe controverse. Nu le ignoram, pentru ca asta imi era imposibil datorita spectrului de culori pe care il etalau cu nonsalanta. Am zambit...
Nimic din ceea ce imi doresc...nu trebuie...
Ceara speculativa colorata intr-un verde desuet a devenit subit un punct de reper care m-a determinat sa uit ca strugurii sunt foarte dulci si insotiti de viespii agitate si infometate de ceea ce o sa urmeze in ciclul lor firesc. Asa ca i-am abandonat si am continuat sa caut...
In niciun caz un colt de natura care sa-ti rupa retina prin renascentismul strecurat printre crengi indoite de o toamna capricioasa. Si nici acea sclipire in ochii trecatorilor categoric mai plictisiti decat plictiseala.
Imi era sila de cearcane negre, de par nearanjat, de umeri aplecati spre centrul pamantului implorand apocalipsa pentru a avea o sansa de a se indrepta. Priveam fascinata ferestre si acoperisuri inlemnite in timp. Mi se parea ca umanitatea si-a gasit refugiul in ele. Mutenia lor parea un veritabil concert in timp real, iar forta cu care incercau sa atraga atentia mi s-a parut mai vie decat picaturile de apa patrunse de soarele confuz.
Acum cand incerc sa imi asez in ordine cuvintele imi dau seama ca de fapt plecarea mea in aceasta incursiune nu a fost decat o dorinta absurda de a vedea ceva care sa-mi miste imensa gramada de piatra de pe umerii inspiratiei.
Si iarasi ....
Un nimic decrepit si plin de o palida incercare de a parea ceva mi-a dat un imbold. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la asta. Nu se putea ca banalul sa ma inspire. Il renegasem si ma retrasesem in micul meu colt confortabil alaturi de marioneta hidoasa.
Replica manechinelor insirate a fost mai mult decat mi-am imaginat vreodata ca o sa gasesc in momentele acelea.
Erau singurele "fiinte" insirate pe caldaram care aveau ceva de spus. Ochii goi si mainile aranjate in asa fel incat sa atraga atentia erau atat de pline de viata incat linistea ce ma inconjura a prins un contur foarte colorat. Nu era o senzatie.
Era o comparatie ce mi s-a oferit pe tava atunci cand aveam cea mai multa nevoie.
Totul despre aceasta zi trecuta de toamna se poate rezuma la un mic tablou de mare sila prin sita caruia si-au facut loc necuvantatoarele care vorbeau despre ceea ce oamenii au pierdut de mult...
Imi ramane doar sa zambesc ca mi s-a confirmat a nu stiu cata oara ca...
Ne mai citim...