25 iunie 2010

In lumina...

Scris de Sorana pentru Lorendo

In amestec de anotimpuri esti doar tu...
Unde sunt eu?
Sunt acolo de unde iti vad zambetul si momentele care iti deseneaza pe fata multumire.
Sunt dincolo de tenebrele ce iti rascolosc mintea si sufletul pentru a scoate la suprafata simtul ce te face sa iubesti oamenii.
Te absorb in toate ipostazele arsitei din tine si ma imbib cu trairile tale etrusce aduse din alti oameni, din alte femei.
Sunt in nebunia mea ce cauta raspunsul la starea aceea de infiorare maxima nascuta dintr-o singura privire aruncata femeii ce nu se astepta la atata forta.
A face si a arde pentru mine este un tot.
Sunt in taceri si in revolte, in muism si in degradare, in decadenta si spirit, in simboluri si cautari.
Nu este nimic pe primul loc in tot amalgamul asta desavarsit al simturilor, dar nici nu sunt egale.
Femeia care sunt, dincolo de intunericul si norii tai, nu iubeste amintirile care au desavarsit in povestea lor un carnagiu al totalului.
Le adora!
Sunt intiparite in exaltarea a ceea ce a simtit, ce a vazut. In trup si in sufletul desart rascolit de o gasire in care si-a acceptat locul si apoi a tacut in umbra lasata sa cada peste ceea ce ai aratat.
Uiti ca nu poti face din nicio femeie o arma care sa omoare in mine ceva.
Uiti ca imaginea genunchilor tavaliti in noroi si a mainilor ce framantau cloaca mi-au adus numai revolta si au definit neputinta din mine.
Uiti ca nu am uitat niciodata arsita din vara si ca gustul ratiunii si-a pierdut sensul in tacerile pe care m-ai lasat sa le deslusesc.
Uiti ca niciodata certitudinile nu au trecut de glezna si ca nu mi le-am dorit.
Dar asa esti tu! Muist!
Si in muismul tau imi ceri resemnarea?
Imi ceri randul pe o lista invocata, al carei titlu m-a transformat pe mine in arma letala?
Si asta stiind ca stiu....
Da! Esti vara!
Da! Sunt ceea ce tu incalzesti!
Vezi ce simti! Pentru ca te iubesc prea mult ca sa te dispretuiesc!
 

23 iunie 2010

Calatorii in simturi - Frumoasa femeie...


Bruma de atentie ce ii mai ramasese se imprastia pe bucata de etamina. Un model abstract si ce parea privit de afara fara de nicio regula. Era ca si cum desena din ata iuresul de ganduri ce ii invaluia mintea.
Degetele delicate, lungi si subtiri cu unghiile ingrijite intr-un fel nesofisticat mangaiau etamina cu puncte mici. Parul, prins la spate intr-un coc clasic, se revolta doar prin cele cateva suvite rebele scapate pe gatul lung si gratios.
Nu puteam sa-mi desprind privirea de pe chipul suav. Ochii cercetau desenul pe care il avea in gand iar degetele desavarseau curajul de a pune pe panza.
Ce vedeam in ea?
O lupta intensa, mascata de trupul firav si prelung.
Acaparata de migaloasa munca, de a nu gresi patratele trasate pe panza de etamina, radia feminitate.
Sclipirea din ochi parea sa defineasca tulmutul acela de trairi din fiinta ei ce incerca sa iasa la suprafata sub forma modelului abstract.
Crea!
Se mladia sub atingerea atei colorate pentru a spune ce este si ce simte. Izvorul de inspiratie parea sa fie tabloul din spatele ei, atarnat in nefiinta acolo din neglijenta unui servitor zelos.
Era ca si cum accepta tot ceea ce o inconjoara ca un tribut al nelinistii ei.
Picioarele mici, inlantuite intr-o pereche de conduri de matase visinie isi cautau locul sub scaunul din lemn de mahon.
Am ramas in umbra perdelelor de catifea de la usa ce se deschidea spre gradina aplecata sub picurii grei de ploaie. Imi era sete.
Tava de pe masuta din apropierea ei, pe care trona un serviciu de ceai, complet, a devenit o adevarata ispita in contradictie cu imaginea femeii ce isi tesea visele pe panza imaculata. O panza ce tragea dupa ea dorinta de a fi umpluta intr-o forma numai de ea stiuta.
Am zambit.
Mi-as fi dorit ca toata feminitatea si forta ei de creatie sa se poata manifesta in acea epoca pe care o traia, in acel decor ce cu siguranta nu i-ar fi oferit decat damnarea cruda a neintelegerii.
Mi-as fi dorit sa sorb ceaiul din delicata cana de portelan si sa ii spun ca mana ei tese valtoarea care de fapt era in mine.
Mi-as fi dorit in acele momente de sete intensa sa dispara cu desavarsire corsetele si jupoanele iar parul ei sa pluteasca in libertate in jurul fetei atat de delicate si de luminoase.
Dar nu era momentul.
Am zambit si m-am intors pe terasa, parasind mica locuinta in care Frmoasa Femeie isi tesea visele.
Nu am simtit nici macar un moment gustul libertatii, nu am simtit niciun moment savoarea data de gestul meu, de lasitatea mea.
Am vazut! Si?
Am intors spatele doar cu speranta ca ceea ce tesea Minunea pe acea panza sa fie atarnata langa tabloul ce ii dadea forta de a crea.
Si sa nu fie pus acolo de un servitor zelos....

19 iunie 2010

Vara...


Scris de Lorendo pentru Sorana

In parjol de vara si in amenintare de inundatie esti doar tu.
Ma uit la tine si dau la o parte totul Si copacul cazut pe umarul meu, si apa care mi-a luat frigiderul si recolta. Eu sunt tot acolo. Tu unde esti?
Vara? Urmasa demna si fierbinte a unei primaveri ce in adancul ei verde si plin de viata nu a fost a mea.
De ce vara?
Pentru ca nu o sa revendic niciodata nimic din racoarea si linistea razelor de soare ce mi-au desenat pe fata zambete ce nu se vor imortaliza niciodata.
Mie vara nu mi-a facut rau. Nu m-a dus in abisul unei inundatii. Eu da. I-am facut rau. Dogoritor si sumbru. Un rau iremediabil a unui gest aiurit.
Dar nu ma mai intreb. Undeva in mine tanjesc dupa primavara ce nu a fost nicicand a mea. Nu pot sa ma uit inapoi.
Si atunci? Ma frang?
Sub gestul meu nebun da.
Sub dorinta de fi avut si eu o parte a primaverii in care sa simt locul sufletului meu, nu.
Anotimpurile nu se vor opri, nu vor cere si nu vor silabisi ganguieli desarte. Ele sunt acolo….
Uiti ce e vara. Vara este implinirea promisiunilor. Vara este momentul in care raspunzi. Nu mai poti sa ma minti dincolo de vara. E o fericire si un blestem. Vara arde. Face sa fie sau sa nu fie.
Asta e frumos la vara…
Stie sa faca sau sa arda. Oricum nu se compara cu sufletul meu. E doar o vara…
Uit doar ce as vrea sa fie vara. Visul meu acela indepartat si mic nu are anotimp. O stacojie manta metalica de m-ar incercui, nu ar mai trebui sa fiu.
Tu uiti ca vara nu vede mantale, tu uiti ca vara este visul meu. Tu uiti ca te vei coace si sub manta si sub teaca si sub orice invelis pe care ti l-ai lua. Tu uiti ca e vara….
De ce sa uit? Mantalele se desira, verile trec, asa cum au trecut primaverile si iernile. Si trec intr-un fel rascolitor si altfel…
Pentru ca tu uiti. Tu uiti ca e vara. Tu uiti pentru ca ti-e frica. Asa cum spui mai sus trec toate. Si totusi este vara…
Care vara?
Este vara in care in sfarsit vezi si tu ca este vara. Este vara oricat te-ai opune. E soare. E vara si lasa ca avem timp sa ne certam….
O sa fie intunecat si inourat. Dar acum e vara. Resemneaza-te, e vara. Si stai pana cand ti-o veni randul. Atunci te fac iar. Si te mint iar, si te pacalesc iar. Nu mai zic de iertari ca se folosesc pe chat. Au descoperit saracii aia iertarile.
Un chat?
O tradare?
Vezi ce simti! Stii ca nu suport slabiciunea si muismul. Sunt prea muist ca sa inghit muie.
Deci tu esti vara.
Da. Eu sunt vara. Tu esti ce incalzesc eu….

12 iunie 2010

Trepiedul Inti...


Un trepied....
Suspendat in coltul lunii pe piciorul din spate.
Se intreaba de ce si-a luat culoarea verde. Se zvarcoleste cautand locul potrivit pe umbrele unui Inti creat din lacuri indepartate.
Se sprijina pe un picior si se roteste in dimensiunea ce il desparte de lume.
In el...
Ramane pe piciorul din spate si priveste in ochi luna, de acolo din el.
Nu o intreaba nimic. Ii desluseste umbrele si apoi le arunca in cer ca pe o ploaie, din lacrimi albastre.
Caldura nefireasca din noapte ii deseneaza pe degete cautarile.
Contureaza magic trupuri marmoreene intr-o nebunie de daruire ce sfideaza nefirescul. Densitatea privirii trece dincolo de invelisul craterului flamand inspre care placerea paseste timida, uneori...
In constructia trepiedului materialele nu isi pierd consistenta, nici macar in preajma lunii care ii sustine visele in colturile ascutite ale inceputurilor.
Fractiuni si priviri negre...
Totul e in suspans, totul este calm si liniste, toate sunt nemiscate si intinderea cerului e goala.
Primordialul...
Suprafata simtului s-a ascuns. E doar o mare linistita si intinderea imensa a cerului. Nu e nimic adus impreuna, nimic care sa faca vreun zgomot, nimic miscator sau tremurator. Nimeni nu este ca sa faca zgomot in cer. Nimic nu este in picioare. Doar apa calma, marea plata, singura si linistita. E doar nemiscare si liniste in intuneric, in noaptea in care luna tine trepiedul magic....
With Tears in My Eyes...Do you dream of me?....

9 iunie 2010

Arta de a fi mintit...


Un cutit cu doua taisuri... sau doua cutite...
Nu pot decat sa rad cu pofta la imaginea asta atat de incisiva, daca se poate spune asa.
Facand abstractie de faptul ca nu as putea sa judec pe cineva prin prisma alegerilor facute, nu ma impiedeca sa nu observ. Si o fac uneori cu foarte mare placere.
Ochiul mintii si al saselea simt al femeii se pare ca nu se inseala. Cel putin pana acum aceasta teorie, in ceea ce ma priveste, nu a dat gres.
Ma lupt de ceva vreme cu instinctele mele primare. O sa radeti dar chiar am si de astea! Si nu am de gand sa le neg niciodata.
De ce ma lupt cu ele?
In primul rand pentru ca nu tin sa apar la stirile de la ora cinci.
Apoi pentru a nu cadea in pacatul de a eticheta. Un pacat ce aduce dupa sine obedienta si mataniile necesare atunci cand instinctul te insala.
E usor sa pui etichete dar e atat de greu sa recunosti ca te-ai inselat.
Nu e asa?
Dar asta chiar nu ma impiedeca sa....
Prima lama a cutitului!
Ipocrizia!
Cea mai perfecta masca sociala. Fara riduri si dureri de cap, fara oprelisti si mai ales asortata mereu. Concluzia te-ar duce ca aceasta ipocrizie nu are culoare.
Eu spun ca intrece pana si cameleonul.
Si de aici porneste tavalugul....
O asezi pe chip aceasta masca si apoi incepi sa construiesti esafodajul normalitatii. O normalitate la care nimeni nu stie sa dea o definitie.
Dar vai! Cum sa fac eu asa ceva? Ce o sa spuna vecinii, prietenii, liota de lingai in partile dorsale, zambaretii de conjunctura si detinatorii adevarului absolut?
Cum sa spun ca simt, ca imi doresc, ca vreau, ca imi place, ca vreau si altceva, ca nu suport ramele de tablouri aurii cand ele sunt in voga?
Dar in spatele mastii fac! Le fac pe toate! Le fac la modul la care daca cineva ar afla s-ar prabusi cerul peste mine!!
Asta e ipocrizia pe care am observat-o in ultima vreme.
Daca stau sa ma gandesc mai bine si daca mi-as lasa instinctul primar liber ceea ce ar aparea aici ar fi de o vulgaritate care ar face sa roseasca cea mai perversa minte!!
Nu pot sa fac asta, nu? Sunt o draguta si o dau in simbolism, dand astfel sansa fiecaruia sa creada ce vrea.
E si asta o forma de ipocrizie.
A doua lama a cutitului!
Ipocritul este pus fata in fata cu o situatie in care, in mod normal, ar trebui sa isi dea masca jos si sa spuna: asta sunt, altul/alta mama nu mai face ca e la menopauza!
N-ai sa vezi asa ceva! Ipocritul jigneste, arunca mizerii, se retrage in culcusul caldut al normalitatii ipotetice, umileste pe altii si se umileste si pe el.
Si apoi?
Apoi isi cere scuze. Ca un ipocrit adevarat ce este uita ca si-a cerut scuze, uita ca a spus sau nu a spus si merge mai departe...
Ei bine Doamnelor si Domnilor!
Prefer sa fiu damnata pentru ceea ce sunt decat sa fiu iubita pentru ceea ce se presupune ca nu sunt!
Si inca un anunt foarte important: Spal covoare in piua cu materialul clientului!!
Hai siktir ca faceti din scarba o adevarata arta a abstractului!
Dar sa nu credeti ca nu va vad si nu va simt.
Voi amagiti-va in continuare! Eu prefer sa traiesc!
Si iarasi m-am racorit! Sa radem deci!
 

7 iunie 2010

X + Y = Eu...


Gandul...
Stilet de gheata in gesturi ce in oglinda se vad atat de inutile.
Apoi alt sirag de margele faurit din intrebari ce pun in raspunsuri pietrele pretioase.
Vanitati, lasitati, fervoare...
Umilinta aproape perfecta a unei incizii intr-un cadru ce se vrea hedonist.
Acostarea pe un mal risipit de nisipuri desarte reflectata in istetimea oglinzii ce a captat lumina.
Restitutio in integrum pornind de la stiletul ce sfasaie cu cinism perdelele lasate peste imagini atat de pasionale incat ochiul uman are nevoie de protectie.
Unde sunt? Cum am ajuns aici? Caut ceva aici?
Cata banalitate in intentia de propasire si cate gesturi inutile ce se vor marinimoase dincolo de asprimea unei greseli fatale.
Erau dezamagiri daca erau asteptari...
Sunt dezamagiri pentru ca au fost asteptari...
Cu cat este egal X daca X+Y=eu?
Urasc matematica si iubesc ura pentru continuitatea ei perseverenta si valabila in orice ecuatie.
Zambesc...
In ultima vreme imi place mai mult sa ascult decat sa vorbesc...
Si asta chiar nu este variabila umilintei...
Oare de ce mama imi desena, cand eram mica, frunze de brusturi?
Poate pentru ca...
Uneori e atat de hilar totul incat capata dimensiunile unei apocalipse. Normal ca exagerez. Altfel cum as putea sa pun in cuvinte nerostirea stiletului ce se infige in paradoxul ecuatilor imaginare...
PS. Andre mi-a placut prea mult fotografia si am indraznit sa o imprumut. Sper sa fie de bun augur. Multumesc!

3 iunie 2010

Calatorii si oameni - Ana



Aerul fierbinte din camera m-a determinat sa pornesc intr-o mica incursiune pe faleza cuprinsa de aripile inserarii.
Cu pasi lenesi m-am indreptat spre pontonul ce inainta in mare gandindu-ma ca acolo era locul potrivit unde sa savurez o tigara.
Briza ma invaluia incet si zbuciumul surd al marii imi impingea pasii in racoarea serii.
M-am asezat pe ponton, cu picioarele atarnand deasupra valurilor ce se spargeau de tarm purtand pe buzele lor sarea adancurilor.
O silueta. Diafana in amurgul salbatic al marii.
Ratacita pe piatra ce se infrupta din apa iti da senzatia ca s-a nascut acolo.
Briza ii canta in parul blond poezia tacerilor ce parca nu mai vroia sa le asculte. Ochii, mari si verzi, cuprinsi in irizarile ultimelor sclipiri de soare construiau in valtoarea apelor smaraldele unui simt aparte.
Vorbeste cu tot trupul. Se unduie invaluita in sarongul subtire si nasul carn cauta pe undeva raspunsul in adancul inimaginabil al zbuciumului ce a adus-o aici.
In momentul cand soarele s-a lasat inghitit de mare si-a ridicat bratele marmoreene ca intr-o ruga fara de cuprins. Era ca si cand ar fi invocat tacerea propriului extaz spre ceva ce nu putea sa-si defineasca.
Buzele rosii, usor intredeschise, intrebatoare in carnalitatea aceea atat de senzuala, au lasat respiratia sa se amestece cu briza. Umede si fierbinti au coborat apoi pentru a inchide vointa de revolta a dintilor albi ce incercau sa arunce spre mare acel ceva ce nu il gasea.
Minutele care au trecut, privind-o, mi-au dat senzatia ca m-am desprins de pontonul ce imi servea drept punct de plecare spre o lume care intr-un fel o intelegeam.
Si-a incrucisat bratele peste sanii voluptosi si pasii ei au inceput sa deseneze conturul valurilor izbite de nisipul inca fierbinte.
S-a indepartat in cantecul de neinteles al vantului ce ii ravasea parul si nu reusea sa ii usuce buzele rosii.
Sunt trupuri ce pot canta…
Sunt oameni care au puterea de a inspira vantul chiar daca nu stiu…
Am stins tigara. Mi-am afundat mainile in buzunarele pantalonilor si am plecat spre camera incinsa cu gandul ca totul a fost o iluzie…
Tipatul unui pescarus m-a scos din starea de visare.
Am intors capul si am privit in urma…
Ana mangaia valurile si le soptea ceva. Gasise…
Si linistea care a inundat-o a invaluit-o in aura purpurie a unei nopti …

1 iunie 2010

Vanitate atroce...


Raspunsurile nasc alte intrebari.
Lipsa raspunsurilor....
Am recitit azi o scriere ce nu de mult m-a impresionat profund. Probabil ca atunci starea mea era alta. Imi aduc aminte foarte clar ca atunci mi s-a taiat respiratia sub puterea acelor cuvinte. Nu am avut forta sa spun nimic. A fost un fel de lipsa de raspuns...
Azi zambesc...
Azi starea mea este alta...
Azi perceptia mea este alta...
Nu vreau sa plec de la premisa ca primul instinct este corect. E mult prea banal si asta ar putea duce doar la concluzii in care presupunerea primeaza.
Intrebarea care se naste de aici?
De ce atunci cand prima data am citit scrierea aceea nu am vazut cu ochii mintii?
Raspuns?
Pentru ca in acel moment am vrut sa fiu acolo, pentru ca in acel moment al citirii am vrut sa cred ca eu sunt acolo, pentru ca in acel moment mi-am dorit sa fiu muza inspiratoare a ceva atat de puternic...
Un raspuns ce naste invariabila intrebare: de ce?
La asta chiar nu stiu sa raspund.
Dar pot sa cred...
Ce?
Pot sa cred ca dorinta mea a fost forma cea mai pura de vanitate.
Si atunci?
Vanitatea aceea a dat nastere la alte stari. A dat nastere la un bine atat de nedisimulat incat am ignorat fiecare semn care imi era dat. Atunci in momentul acela de suprema delasare in seama dorintei nu am vazut. Am fost oarba....instinctual, pentru ca vanitatea a fost mai puternica decat adevarul.
De ce azi m-am intors la scrierea aceea?
Pentru ca mi-am evaluat vanitatea, pentru ca am vrut sa revin la locul meu, pentru ca atunci am refuzat sa vad si pentru ca orbirea aceea mi-a facut rau.
Si alte intrebari...
Si mereu alte raspunsuri...
Amagirea....
Dar cel putin am avut curajul sa-l citesc cu ochii mintii, nu cu sufletul meu...
Pana la urma tot vanitatea m-a pus cu botul pe labe.
Chiar trebuie sa recunosc asta....e o lipsa de raspuns in raspunsul dat...