22 decembrie 2008

Urare...



Cand am schimbat "fata" acestui blog mi-am propus sa nu mai postez fotografii. Am decis asta pentru ca in acel moment nu mai aveam resursele necesare de a gasi imaginea potrivita, pentru ca imi doream doar puterea cuvintelor dincolo de orice imagine.
Insa azi am sa postez o fotografie, pentru ca sunt convinsa ca poate sa inlocuiasca o avalansa de cuvinte.
Imi doresc Craciunul cu ardoarea copilului din mine, imi astept Craciunul de asta data fara lacrimi in ochi, imi vreau linistea inapoi si chiar am sa o am...dincolo de tot...
Sarbatori Fericite va doresc si sa vi se implineasca cele mai ascunse dorinte!!


18 decembrie 2008

Tastatura...

Cred ca a venit timpul sa-mi mai vizitez marioneta. Am ingnorat-o in ultimul timp, si asta nu e bine.
Urc in camaruta ei. E cald si placut. Ma asez pe scaunul de langa fereastra si o privesc. Azi mi se pare ca e tare senina. Nu spun nimic. Nici ea...Si ce daca?
Stiu ca-mi asculta furtuna gandurilor si mai stie ca in preajma ei apare acea parte din mine pe care o iubesc enorm, dar care nu o pot scoate la iveala mereu.
Ups! M-am dat de gol!
Zambesc! Zambeste si ea. Ma ridic de pe scaun si incep sa "ingan" niste pasi de dans. Inchid ochii si ma privesc in "oglinda" mea. Nu sunt surprinsa de ceea ce vad, chiar ma incanta.
Ador partea din mine pusa in "oglinda". E acolo! Conturata, rece, cinica, uneori absurda si de cele mai multe ori cruda.
Deschid ochii si privesc marioneta. Acum ranjeste! Normal sa faca asta. I-am dat dreptate, tacit, deci este multumita.
Nu am ce sa-i reprosez. Ii arunc un zambet si cobor din camaruta.
Pe masa din bucatarie este un buchet de scaieti...sunt albastrii...

Neatza!...

Buna dimineata, Domnule Clasic in viata!
O cafea aburinda, o delectare pe ici pe colo cu insiruiri de cuvinte frumos asezate in fraza, o retorica ce parca da mai multa savoare cafelei. Un zambet, poate putina oboseala!
Ma gandeam azi ce samanta de scandal sa caut cu tine. Apoi mi-am spus ca nu e fair play. Vorba aceea: La toti ni'greu!
Apoi m-am gandit la amicul meu care o strange in brate pe Maricica. Il invidiez al naibii la ora asta! El e linistit. Are un singur stress pe lumea asta: alarma telefonului care se declanseaza la 6.40. Atat!
El nu e insomniac. Iubeste somnul si somnul il iubeste pe el. Si bine face! Fraier s-ar numi sa nu doarma.
Pseudo - Maricica mea sforaie. Ea e de alta formatie. Pe asta o doare fix in insomnia mea! Fata desteapta. Ea nu are griji. Si bine face!
Dar dupa ce o sa stabilesc pozitia exacta a fiecarui membru al familiei, am sa vin si eu la o cafea!
Si crede-ma nu o sa fiu perna moale! prima data am sa lovesc si apoi mai vedem noi.
In incheiere tin neaparat sa-ti mai spun odata la ora asta:
Buna dimineata, Domnule Clasic in viata (inca!)! :))))))))

15 decembrie 2008

O cafea...

Dedic acest text unui om special, unui om care nu a uitat sa simta, unui om cu vise frumoase, unui om care crede in mine, unui om care te vindeca cu zambetul. Domnului Clasic in viata cu drag....
Nici nu iti poti imagina!
Acolo sunt numai paduri cu brazi argintii si drumul trece prin mijlocul lor. Este un vis statiunea aceea, cu vile vechi, cu mult lemn. Zapada de pe strazi este calcata doar de picioarele oamenilor....
Tu stii ca la mine in oras cand ninge stii cu doua zile inainte, pentru ca aerul miroase a zapada. E asa...un aer alb, proaspat.
Am in gradina niste chestii ciudate. Verze ornamentale. Sunt rezistente la ger. La minus patru grade isi schimba culoarea. Se fac galbene, mov, albastre. Cand ninge, tata face carari prin zapada si scutura si zapada de pe verze. Si ele rasar asa din zapada de parca ar fi niste pete mari de tempera.
Ciresul ala batran l-a taiat azi vara. Era schimonosit si batran saracul. Dar era ciudat rau cand era nins. Brrr! Daca ieseai noaptea afara si te uitai la el aveai impresia ca este casa unei fantome batrane. Cand batea vantul, cum el era bolnav, scartaia.
Dar am iubit ciresul ala, pentru ca niciodata nu ajungeam sa culeg ciresele din el. Tentatia era mare! Erau cirese timpurii, din acelea care nu fac viermi niciodata. Si foarte mari si dulci.
Intotdeauna in jurul nostru sunt frumuseti care sa na scalde sufletul, indiferent de anotimp...
Nu stiu ce as putea face mai mult de la atata departare, drag prieten...
Pot sa-ti doresc sa savurezi o cafea in liniste si sa calatoresti prin amintirile mele colorate.
Pe maine la cafea!

Tort feliat..

Azi am facut slalom prin diverse forme de oboseala. Daca cineva m-ar pune sa le definesc cred ca m-as uita in pamant si as da din stanga in dreapta.
Cert este ca ma simt ca un tort de ciocolata rotund si taiat in mai multe felii. Culmea este ca nu sunt felii de oferit si asta cred ca este o forma de oboseala. Printre aceste felii sunt si acelea care nu sunt intelese sau sunt intelese gresit. Asta e alta forma de oboseala.
Sunt momente in viata cand niste cuvinte aruncate aiurea dor. Dor la modul acut si sfasietor pentru ca se refera la una din feliile din care sunt construita. partea aceia din mine care, desi este mica si neimportanta la prima vedere, ma defineste in mare masura. Imi defineste structura de femeie, imi defineste atitudinea deschisa fata de niste actiuni care multora li se par departe de normalitatea comoda.
Dar felia asta face parte din mine! Si intr-adevar nu este de imaprtit asa la oricine.
Nu vreau sa lovesc inapoi pentru ca nu are rost, dar asta nu inseamna ca nu doare.
Nu vreau sa lovesc inapoi pentru ca pe undeva stiu ca celelalte felii compenseaza si in ansamblu tortul este si aspectuos si gustos, pentru ca este al meu si nu pentru ca la altii nu le place ciocolata...
Astept zapada si oricum ciocolata va ramane favorita mea, in orice forma...

13 decembrie 2008

Iubire neconditionata...

De ce o iubeste amicul meu pe Maricica?
Pentru ca Maricica este intruchiparea perfectiunii pe pamant. Este moale si pufoasa. Are atata generozitate incat nu se poate evalua, este inteleapta si toleranta. In fiecare noapte il invaluie in bratele ei tandre oferindu-i acel culcus cald si primitor mult dorit. Niciodata nu il cearta, il ia asa cum este fara sa aiba tendinte absurde de modelare.
Maricica intodeauana il asculta intelegatoare indiferent de gradul alcoolului din sange, il consoleaza si nu il cicaleste. Ii intelege starile de confuzie si de revolta, ii mangaie fruntea ingandurata si ii da siguranta, este fericita cand el este fericit. Maricica este tot timpul acolo!
De ce il iubeste Maricica pe amicul meu?
Pentru ca in prezenta Maricicai, amicul meu, nu trebuie sa poarte masti. Pentru ca este el!
Nu am cunoscut-o pe Maricica decat din descrierile amicului meu.
Si asa cum o descrie el este perna perfecta!

12 decembrie 2008

Insomnii de iarna...

Au revenit insomniile. Sunt ca o imbratisare a frigului de afara. Imi caut in mine resursele si in acelasi timp si metodele de a ademeni somnul. Nu le gasec...
Citesc. Randuri pline de nostalgie, sau de furie. Paragrafe intregi de frustrari si indolenta. Nenumarate siruri de pseudofilosofii si arogante nesfarsite...
Am pierdut numaratoarea paginilor rasfoite si totusi nu am reusit sa-mi aduc somnul...
Nu am chef si nici energie sa caut sursa insomniei.
Incep sa scriu scrisori. Renunt. E prea sec si teoretizat. Nu are zvac.
Mi-e dor sa dorm. Somnul acela cald si linistit care iti aduce dimineata seninatatea in ochi.
La stiri se vorbeste de carnea cu dioxina. Imagini cu munti din carne. Rosie si brazdata cu alb. Ce grotesc!
Schimb canalul iarasi si iarasi si iarasi....
Nimic!
In minte se contureaza imaginile cu iernile copilariei. In Apuseni! Zapada pufoasa ca o vata din zahar. Calda si rece in acelasi timp. Cohortele de omuleti de zapada asezate in scheme strategice de lupta in spatele zidurilor care ne aparau de bulgarii inamicului. Obrajii rosii si mainile inghetate, turturii de la tivul pantalonilor, insistentele bunicii sa intram in casa. Si apoi Calara. Daaa! Calara era o papusa cu corpul din carpa si fata din ceva conglomerat de rumegus. Avea ochi albastrii si mereu statea intr-un colt unde era un geam rotund.
Amintirea mirosului de vanilie care venea din bucatarie, aroma de stafide amestecate cu rom alb ma face sa zambesc. Ma cuprinde o liniste placuta si simt ca ma invaluie somnul.
Oare in visul meu de azi o sa fie Oameni de Zapada?

10 decembrie 2008

La bocca della Verita...

Azi m-au luat toate alea. Stari de revolta maxima si logoree verbala fiziologica si bineinteles asta s-a concretizat intr-o avalansa de argumente pro. Nu au fost si contra pentru ca nu era cazul. Balanta deja era in criza cronica.
Dar sa lamurim in acelasi stil propriu si personal.
Ce m-a revoltat?
Printre atatea feluri de caractere de oameni care colcaie pe pamantul asta precum ramele este unu fel de caracter care ma scoate din minti, si reactionez ca atare.
Astea sunt anumite femei. Acele femei a caror prezenta in tagma noastra este o pata, si nu una mica si neglijabila.
Femeile care ajung la un anumit statut atat social cat si in familie.
Ce fac ele?
Oooo aici e basmul!
Au impresia ca detin adevarul absolut, au impresia ca au acumulat toata intelepciunea de pe pamant, au un simt al proprietatii asupra spiritului omului de langa ele care depaseste orice inchipuire.
Gandesc pentru el, actioneaza in numele lui, ii inchid toate portitele spre comunicare, se vaita ca ele nu pot sa accepte excentritati de genul: muzica, poezie, relaxare, o ambianta placuta.
Femeile astea au o energie in a se certa neargumentat incat iti genereaza piloerectie de nervi.
Nu accepta argumente, nu accepta justificari, nu accepta ca exista solutii simple si la vedere. Nici macar pe ele nu se accepta.
Poate sunt eu de moda veche si eu cred in placerea mea obtinuta din placerea omului de langa mine. Pentru ca este o placere rafinata, de cu totul alt calibru. Cred in menirea omului pe pamantul asta si cred in eroii necunoscuti.
Pentru ca prea sunt pline cimitirele de mormintele pe a caror cruci scrie Erou necunoscut. Omul ala si-a asumat menirea momentului, a fost acolo la timpul si locul potrivit.
Ce l-a manat acolo? Nu stiu si poate ca nu o sa stiu niciodata. Dar a fost acolo pentru ca si-a asumat totul inclusiv faptul ca este om si ca este supus greselii.
Deci pe buna dreptate, Doamnelor care aveti impresia ca detineti adevarul absolut, ar trebui sa faceti o introspectie interioara si sa observati ca nimeni nu s-a intors de dincolo de moarte ca sa ne spuna care pacat atarna mai greu!
Hai siktir si la mai mare!

9 decembrie 2008

Scripta manem...

Azi am simtit oboseala intr-un mod straniu. Ca si cum te-ai izbi de niste ghetari dupa extazul sariturii in gol avand deasupra capului o panza viu colorata.
Azi am simtit oboseala cuiva tare drag mie. Asta am simtit-o ascutit si intr-un torent de paradoxuri. Si tot azi am decis ca ma reintorc la scrisori.
Undeva in adancul sufletului constientizez ca intoarcerea asta inseamna o reincarcare a damigenelor cu chestii zambitoare si calde in ele. E ceva util. In mod sigur nu am descoperit eu faptul ca sentimentul de utilitate te regenereaza, dar cu siguranta ma voi folosi de aceasta descoperire.
Dar uitasem sa cer voie!!
Ei bine nu am sa cer. Pentru ca sunt egoista si pentru ca simt ca o sa-mi fie bine daca fac asta.
E loc sa acuzati, e loc sa zambiti sarcastic, e loc de orice atitudine....
E un cerc vicios, pe o parte dau si pe una iau. Mi se pare echitabil si foarte integrator, daca se poate spune asa.
Oare ce numar avea ultima scrisoare, prieten drag?.....
PS. Pariati ca am acum in minte imaginea unui alt timp, un timp cand condeiul scrijelea hartia? Nu pariati ca pierdeti....

8 decembrie 2008

Caustic...

Corect este sa nu te bagi cu cizmele de caucic pline cu noroi in sufletul omului. Daca se poate spune asa, perfect adevarat!
Ar trebui acum sa urmeze o insiruire de motive, unul mai plauzibil decat altul.
Nu am sa fac asta pentru ca ar arata ca si cum mi-as arunca nuca in propriul perete.
Dar pot sa fac ceva. Pot sa simt, pot sa imi doresc sa comunic, pot sa dezabat si pot sa disec. Fara sa sug energie si fara sa calc in picioare straturi cu flori perfecte ce rad la un soare ideatic.
Cum adica pot sa fac asta?
Pur si simplu. Niciodata o balanta dezechilibrata nu este o priveliste prea placuta. Nu m-as chinui, in nici un caz, sa asez vreun taler spcial care sa o faca sa arate, cum s-ar zice, normal.
Dar din pacate as fi fost prea umana, prea persuasiva si mult prea noroioasa.
Ce pacat ca nu am gandit inainte, ce pacat ca cizmele mele noroioase au avut o intentie buna...
Si uite asa mai punem un strat de cinism. Si uite asa mergem mai departe refuzand sa ramanem orbi si dormind pe o ureche in universul vast al necomunicarii...
Nu mai avem dreptul sa ne plangem.....

5 decembrie 2008

Farse extatice

Azi am avut un mic razboi cu Domnul Clasic in viata....
Si totul a rabufunit din mine in momentul in care domnul in cauza a inceput sa priveasca inapoi si sa isi doreasca sa fi fost soferul Bules. Pana si verbul "a fi" s-a revoltat in fraza precedenta, adica sa fim seriosi e si el la "Trecut Perfect".
Si au inceput atunci sa curga din mine revoltele si reprosurile. Nu pentru ca nu cred in momentele de slabiciune a omului ci pentru momentul de Gratie care l-a impins sa priveasca inapoi.
"Nu ma adaptez cum trebuie realitatii"!
Cum suna chestia asta?
Nu suna de nici o culoare pentru ca in momentul in care vrei sa te adaptezi nu o faci pentru ca trebuie ci pentru ca asta iti doresti, te impulsioneaza momentul ala magic sa o faci, iti da energia si motivele ca sa o faci. M-a suparat rau asta. A fost ca si cand am palpat doua realitati paralele, una in care nu mai vrei si alta in care ti-ai dori sa locuiesti dar....
Niciodata nu exista un singur "dar". Mi-as fi dorit sa am destule argumente pentru a dezvalui si pe ceilalti de "dar". Nu stiu ce m-a facut sa ma opresc. Cred ca e mai bine sa-i gaseasca el. Intra in actul de calire.
Dar aste presupune o introspectie acolo in colturile intunecate, frica de noi, de reactiile noastre si de tot ceea ce inseamna o adaptare la o alta realitate decat cea traita si nedorita.
Asa ca azi m-am plimbat printre paradoxuri, am zambit la soarele nefiresc de afara, am constatat ca tigarile sunt pe terminate si mai presus de toate creatinina serica mi-a aparut in....of of...lasa ca o sa cresc eu mare si o sa am mai multe...

4 decembrie 2008

Mica Dioda...

Azi ploua....
Ploua pe langa sufletul meu, o ploaie rece si incisiva.

Ploua pe corabia imaginata ca fiind lumea aceea plina de culori si perfectiune abstracta. Elful, capitan, are o privire albastra si rece. Barba filosofului de la carma este plina de scoici parazite care-si trag energia din spiritul lui. Frunzele si-au incetat caderea si au ramas impietrite undeva intre cele doua lumi ca si cand ar protesta fata de nefirescul ploii in timpul de iarna.
Clipa inerta zgarie peretii sperantei pentru a trezi ceva in sentimentul aiurea ce o infasoara ca intr-o pacla de mucegai proaspat.
Cat este de simplu sa-ti hranesti starile de incertitudine si lacrimile nefericirii din izvorul unei intelepciuni triste...

Cat este de simplu sa-ti alini aripile cu lacrimile altora...
Si cat este de simplu sa imparti din cutia starii de Gratie....

Am obosit....

Vreau ca Pandora sa-si reinventeze cutia...
Si mai vreau un paravan din panza de paianjen din care sa croiesc o dioda a inocentei.....

Si nu mai vreau sa fiu eu sursa de curent...

Si mai vreau sa am inspiratia de a descrie ziua perfecta... Azi ploua...

3 decembrie 2008

Mustati ezoterice...

In ultimele zile am prestat un maraton de talk show-uri. Consecinta este ca am senzatia ca am capul in colturi. Nu e rau daca stai sa te gandesti ca poate asa ai o scuza sa o dai cotita. Pe parcursul acestui maraton am constatat diferite stari ale persoanelor din viata mea. Nu stiu daca in mod direct aceste strari au fost cauzate de procesul de votare si nici nu am stat sa analizez sursa.
Ce trece, Domnule clasic in viata, prin sufletul nostru?
Iti spun eu!
Mustata Domnule!
Mustata este imaginea ezoterica a omului liber. Este un eufemism Domnule!
Poti sa razi pe sub mustata, adica sa lasi lucrurile nici asa nici asa, sub alura unei fete zamberete si aparent calme desi ti se arunca in fata toate pacatele scrise si nescrise. Cica mustata te fereste de multe necazuri si asta numai pentru simplu fapt ca ti-au ramas in ea spumele laptelui pe care l-ai supt in trecutul tau luminos.
De ce nu imi plac mustaciosii?
Foarte greu de spus!
Astia sunt ca telefoanele cu doua fete. Tot timpul au doua SIM-uri. Nu-i convine te repezeste si iti spune "Hai siktir! Suna-ma pe celalalt ca la masa asta nu se canta acordurile care tie iti alina nelinistile!" Mai au si un mare avantaj, in sensul ca daca se intampla un accident si doamne fereste le ramane un canin in carnea cruda a prazii, pot sa-si ascunda ineficienta cu mustata. O atitudine foarte sanatoasa avand in vedere ca datul cotit nu e la indemana oricui. Nu mai are rost sa precizez ce efecte afrodisiace are o mustata. Desi asta e cu doua taisuri (cine stie cunoaste!).
Intorcandu-ma la starea mea de maratonista frustrata de neintelegere si bulversata de iuresul de informatii, incerc sa nu devin prea flegmatoasa. Asta pentru ca se pare, ca o schimbare de atitudine fata de cei ce te cunosc poate sa fie dramatica. Se uita la tine precum curca in lemne si incep sa faca matanii. Ceea ce poate sa le strice imaginea pseudocinica pe care au construit-o cu atata sarguinta. Cred ca m-am balacit destul in stari confuze si aberatii care mi-au stricat statutul de blanda si nebuna.
Dar mustata tot nu imi las. Prefer sa pun botul la lapte cu naturalete!

2 decembrie 2008

Pugilism.....

Cum se construieste cinismul?
Ca sa realizezi un asemenea manual de dat lectii in constructia unei cruste frumos colorate si de consistenta gelatinei nu iti trebuie decat o mirabolanta stare de slabiciune.
Se spune ca meseria este bratara de aur si ca in tencuiala daca pui mai mult var peretele respira mai abitir. Nu am verificat asta dar raman adepta metodelor transante.
Asadar sa mai adaugam o folie la starea noastra de fiinte inapte sa relationam in momentele bizare ale vietii. Pornind de la termenul "vascuozitate" ne indreptam spre imaginea ideala a cinismului pe care ni-l dorim. Adica nu pot eu pot altii sa mi-l construiasca! "Toti avem senzatia de singuratate si inutilitate mai devreme sau mai tarziu" spunea un clasic in viata. Nici nu ai ce sa raspunzi la chestia asta pentru ca are omul dreptate. Nu poti sa-i crapi capul ca a emis o adevaraciune. Dar sunt un spirit liber deci pot sa protestez! Nu e asa domnule clasic in viata! Este doar o chestiune de amnezie temporara si indiferenta nascuta din comoditate. De cele mai multe ori in viata au importanta mai mare gesturile mici si delicate decat actele de eroism. Si nu e nici pe departe aplicata sintagma "da-mi ce am nevoie si cand imi trebuie", pentru ca asta este culmea egocentrismului. Eu merg pe principiul arata ca ai trecut pe acolo, chiar si in liniste, si e suficient. Si sa-ti mai spun ceva Domnule clasic in viata! Borcanele sparte si le ia in cap intotdeauna cel mai putin vinovat pentru ca asa e datul. Restul se sterg in dos cu mercantilismul care le confera o stare de bine in habitatul fals creat. Nu te lua de culoarea verde pentru ca e mai mult decat poti duce in noua vieti de pisica ce mereu cade in picioare! Iubesc felinele, iubesc verdele si detest cinismul construit de altii pe gelatina propriilor mele atitudini!!!
E divin sa te racoresti!

1 decembrie 2008

Recurs la simfonia frunzelor...

Ma incanta mirosul paginilor mangaiate de degete in ritmul in care povestea imi cuprindea atentia. E ceva ce nu poti uita niciodata. Dar chiar nu am de gand sa descriu starea aceea. Cred ca fiecare, cel putin odata in viata, a simtit-o.
Incerc sa-mi adun in minte imaginile unui alt anotimp.
Un anotimp in care fiecare frunza cuprinsa de aroma toamnei avea o poveste de spus. In caderea ei spre pamant, unde urma sa fie calcata in picioare de indiferenta unor pasi rataciti, fiecare frunza avea un cantec. Ceva sfasietor si in acelasi timp atat de linistitor. Era ca o acceptare tacita a chinului ce va urma.
Cerul, etern, nicioadata nu parea impresionat de simfonia care se tanguia pe pamantul crud.
M-am intrebat de nenumarate ori de ce acele culori ale anotimpului pierdut s-au estompat.
Poate ca am uitat ce e linistea, poate ca am uitat sa ne prabusim in inconstienta unui zambet, poate am uitat sa iubim...
Si toti acesti "poate" nu ne-au impiedecat sa progresam. Nu ne-au putut oprii sa ne exploram cruzimea si sa desenam in zambete cinismul. Nu o sa obosim niciodata sa facem asta indiferent cati de "poate" se vor aduna in urma pasilor nostrii anosti. Nu o sa incetam niciodata sa gustam din ranile deschise ale frunzelor ce-si canta acceptarea in caderea lor.
Si atunci?
Inutil sa ma mai intreb. Doar am o camaruta ce gazduieste o marioneta cu ochii mari si mati, orbita de cinismul din zambete. E hidoasa dar este a mea si mereu o sa fie un termen de comparatie...
Inutil!!!

25 noiembrie 2008

Aberatie...


Un card aiurit compus din pasari Dodo. M-a si umflat rasul la vederea lor! Credeti ca aberez? Dar cred ca e momentul sa aberez. Este mult mai amuzant!!
Deci ma duc cu gandul pe insula Mauritius sa caut urmele acestor vietuitoare legendare care, ciudat, nu au fost vanate pentru ca sa fie servite pe mesele exploratorilor cu morcovul in cioc si cu merele sub coada.
Culmea este ca le-au mancat cainii, porcii, sobolanii si maimutele. Nu gasesc in asta un paradox. Din contra este atat de firesc, de contemporan si hilar, in acelasi timp, incat senzatia de deja vu devine o a doua natura.
Off ce ti-e si cu aberatiile astea!!!
Am incercat azi sa-mi regasesc zambetul si daca stiam ca e atat de simplu si de aproape o faceam de mult.
Ca orice fumator inveterat m-a ajuns momentul cand priveam pachetul gol si apoi frigul de afara. Viciul evident puternic!
Ma imbrac corespunzator si ies sa-mi cumpar tigari. In micul burg medieval, in centrul cetatii gasesti doar sedii de banci care, evident nu se compromit sa dezvolte viciile muritorilor de rand care se rezuma totusi la niste sume derizorii. Totusi sunt un om norocos. Pe strada care duce spre spital a ramas ratacita, printre ciupercile aparute dupa evenimentele ce ne-au eliberat, cica, de comunism, o crasma. Este genul acela de crasma la care, in momentul in care deschizi usa, te izbeste acel aer coclit de bauturi ieftine si fum de tigara. Dar in acest centru medieval aceasta scunda taverna imi este salvarea.
Intru si strabat aerul dens pana la tejghea. Tanti ma cunoaste. Imi zambeste si ma intreaba din priviri cate pachete vreau. Unul! Doar sunt fumator inveterat, nu?
Platesc, imi iau pachetul de pe tejgheaua lipicioasa si dau sa ies.
Privirea imi aluneca pe fata unei femei care statea la masa in fata unui pahar cu rachiu alb. Se uita la paharul ala de parca era punctul de sprijin al universului. A ridicat privirea si fata ei a dezvaluit un zambet stirb si foarte straniu. Parca se uita prin mine. Si cu o voce ragusita, care parca era excrescenta masculinitatii in trup de femeie, imi spune:
- Cucoana mi-e sete!! Si vrei nu vrei am sa beau paharul asta!
Si cu un gest elaborat a luat paharul si l-a dat peste cap. La pus pe masa, s-a ridicat si a iesit din carciuma.
Pai cum saracia sa nu te umfle rasul.
Am iesit in strada zambind si am privit-o cum merge pe zece carari deodata spre centrul cu multe sedii de banci.
Pana acum, oamenii de stiinta aveau date foarte putine despre pasarea Dodo, dat fiind ca numai foarte putine oase de Dodo s-au pastrat. Cu toate acestea in 2002 o echipa de Oxford a reusit sa faca o analiza a unui fragment de ADN extras dintr-o gheara de Dodo. Chiar daca ADN-ul respectiv era destul de deteriorat, cercetatorii englezi au reusit sa stabileasca faptul ca pasarea Dodo a aparut acum 25 de milioane de ani, inainte ca insula Mauritius sa se desprinda de continent. Stramosul pasarii este o pasare care inca mai exista numita Rodrigues Solitaire.
Pai cum sa nu te apuce zambetele!!! :)))))

23 noiembrie 2008

Te trailes...

Va marturisesc ca este foarte simplu sa treci de la siktirul precoce la o stare dualista de mi sa falfaie aripioarele. Pai da! Vreti sa spuneti ca nu e simplu?
Etapele sunt copilaroase si pline de o culoare care in nici un caz nu sugereaza seninatatea. Baza este maro!!
Dar sa nu cad in derizoriu, avand in vedere ca spectrul culorilor este foarte generos.
Am trecut prin etapa de creatie cand am fost cioplita cu o dalta inteleapta si rafinata si care mi-a exaltat spiritul. Apoi prin etapa asa zisa "unde ma aflu' si daca tot ma aflu de ce nu stiu de ce ma aflu". Asta a fost urata rau pentru ca mi-am dat cu capul blond de toti peretii ipocriziei inconjuratoare si mi-am oblojit cucuiele cu flegmele ignorante ale unei culturi de mahala, astfel incat am constat ca acea crusta de vindecare nu e decat un pseudonim al fecalelor prezente la tot pasul.
Dar am scapat nevatamata pentru ca am avut inspiratia sa consider nufarul excrescenta mizeriei.
Senina si cu zambetul pe buze am pasit la etapa "voi aici, noi aici si restul pe luna". E o etapa buna pentru ca impartirea asta iti lasa un moment de respiro pentru a putea observa cicatricile. Si uite asa s-a nascut siliconul muciform aplicat pe putregaiul magistral al trecatoarei noastre calatorii pe pamantul asta.
Acum sunt in faza de balaceala ergonomica a unei neputinte fara margini.
Esti om, esti incomplet si deci te tavalesti ca o rama transparenta in trening si usurei de Dragasani.
Vedeti cat de simplu este? Nici eu nu mi-am imaginat :))))))))
Mai besh cutorico ja manghe chere!!

21 noiembrie 2008

Siktir precoce...


Suport de cateva zile cantitati inimaginabile de siktir pe paine. Este un exercitiu delicios pentru cinismul pe care il construim zi de zi in speranta ca vom desafarsi opera arogantei la parametrii impusi de cercurile vicioase care ne inconjoara.
Viciu vs cinism!!
Perversitatea ascunsa in fiecare actiune a noastra pentru atingerea unui tel este absolut inimaginabila. Paradoxal este ca o invaluim asa in zahar pudra ca sa o putem inghiti mai usor si o prezentam in forma cea mai fistichie posibil, consolandu-ne cu gandul ca aportul de turta dulce trasa pe gingii scuza mijloacele.
In fond si la urma urmei putem da vina pe traditionalism si pe radacinile noastre viguroase infipte in gura celor ce ne inconjoara cu o mandrie absolut dementiala.
Dam vina pe marionete hidoase si ne numim artizani, coclim aurul inexpugnabil al naturii umane cu un scuipat acid si apoi mandrii de noi devoram putreziciunea cadavrelor lasate in urma. Este si asta o forma de hrana avand in vedere ca nu s-a inventat inca pastila care sa tina loc de desert.
In cocncluzie viciul si cinismul se contopesc, aroganta creste la cote maxime, atitudinea trece pe o constanta, care nu este cea a cercului, si splina se umple cu amareala tendintei spre absolut. Ierarhia propriilor valori se destrama sub cutremurul tentatiei si in fiecare zi altul e mai bun decat cel de ieri. In aceasta ecuatie vomitiva altul este egal cu ego-ul supradimensionat al unei tendinte spre nimic dar care are gustul infernal al zaharului produs din oase puterzite de vita nebuna.
E lasati! Maine o sa fie mai albastru pentru ca o sa ma trezesc cu fata la salteaua mov si o sa descalc de pe anatomia cadavrului propriul meu EU.....Hai Siktir!!!

19 noiembrie 2008

Nu las directoarele la ciclu sa semneze contracte!!!

Corect este sa nu incepi niciodata un text cu "daca". Niciodata nu am aflat de ce. Dar daca specialistii spun asa trebuie sa fie.
Deci nu o sa fac aceasta greseala. Am sa spun pur si simplu ce simt azi.
Ma simt ca in fata unei mese cu mancare orientala, adica inconjurata de zeci de boluri cu tot felul de de chestii care nu ai sa stii niciodata ce le tine legate.
Am recitit azi o multime de posturi ale amicilor. Unele, stiam asta, m-au facut sa ma prapadesc de ras. Altele m-au infuriat. In fond orice stare face bine la tonus.
Lasand la o parte falsa modestie tind sa cred ca "orbirea" umana, pe langa faptul ca e intentionata, are si valente nebanuite.
Adica te trezesti dimineata cu un ranjet satisfacut pe fata, te uiti in oglinda, iti vezi aura care te inconjoara si apoi exclami plin de optimism: "Azi sunt micul Dumnezeu al sentimentelor!"
Deci e o buna atitudine tinand cont de faptul ca in fond esti un mic "atarnache" de iluzia operei tale perfecte. Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
Lasand deoparte marii creatori ai lumii, incepand cu insasi Divinitatea, anatomia umana tot pe cadavre s-a invatat. Si la o adica acel cadavru e mai demn de respect decat anumite perceptii.
Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
Hotul striga in gura mare hotul. Criminalul isi adora starea aia divina in care inghite adrenalina secretata de caldura sangelui ce i se scurge pe maini. Si?
Hai sa fim seriosi si sa acceptam sintagma ca prostia este infinit mai fascinanta decat inteligenta. Inteligenta are limitele ei, prostia NU!
Dar ce pot sa mai spun ?
Mi-am pus creatia intr-un melc si din pacate taratoarea tot frunze mananca si tot la fel beleste ochii. Chiar si in farfurie are aceiasi atitudine!
Nu sunt rea. Nu judec. Dar nici chioara nu sunt!
O zi cat mai placuta posibil idealistilor! Societatea o sa va fie recunoscatoare, pentru ca pe cadavrele voastre se invata anatomia umana!

11 noiembrie 2008

Pigmalion

A sfichiuit dalta in marmura!!! Hahahahaha!
Nu stiu daca e cel mai potrivit inceput. Dar azi pur si simplu nu ma gandesc decat la o insiruire de...
O sa radeti dar azi mi l-am imaginat pe Pigmalion.
Am imaginat marea lui surpriza cand, dupa ce statuia adorata a luat viata, povestea s-a sfarsit.
Sarmanul Pigmalion ce stupoare galbena si veninoasa a simtit!
Dar el este un stoic, el nu renunta, el nu arunca deoparte firimiturile decente ale creatiei si spera ca stupoarea sa-si schimbe culoarea si gustul.
Starea asta cu siguranta a nascut in el niste intrebari care i-au macinat statusul de creator al propriei perfectiuni. Deranjant!
Asta l-a impins pe sarmanul Pigmalion sa se intrebe unde a gresit: cand a ales marmura sau cand i-a dat viata? Cand i-a facut buzele perfecte sau cand bratele acelea desavarsite l-au inconjurat?
Si uite asa undeva intre Divinitate si Perceptie se naste ceva nedefinit.
Orice poveste optimista se incheie cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti!"
Dar cine are oare curajul sa puna punct fara sa ezite? Cine oare are intelepciunea de a privi atat de departe?
Hehehe! S-am incalecat pe-o sa si v-am pus problema asa!!! Puneti voi un punct daca va tine.....ca eu ma duc sa-i duc hidoasei perechea perfecta!!!

5 noiembrie 2008

Tropisme

As putea spune ca azi a fost o zi ciudata. Daca stau sa raportez la o stare generala de dolce fa niente ciudatenia ar disparea instant fara sa ceara nici o explicatie.
Nu am avut puterea de a ma ambala in ceva potrivit si sa ies afara. Inca ma complac in convalescenta si imi place asta avand in vedere ca nu am mai facut-o de mult.
Insa am avut pueterea sa urc la marioneta mea scofalcita.
Azi camera ei are culoarea unei castane si exact in colttul unde sta ea pluteste in aer o culoare de dulceata de coarne.
Cand am intrat nu a facut nici o miscare ca sa imi arate ca imi simte prezenta. Am continuat sa ma plimb prin odaia castanie si in fata ochilor mi se derula un puzzle interesant.
Marginile jocului erau asamblate precum si cateva piese pe mijloc, ce se constituiau in niste mici insulite stapanite de culori stridente. De data asta zambetul nu a fost suficient ca marioneta sa sesizeze starea mea de liniste.
M-am asezat in fata jocului de puzzle si am inceput sa-l completez.
Cautam cu ochii mintii piesele care sa definieasca iubirea pentru a realiza puntea dintre doua insulite isterice.
Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca piesele erau usor de gasit, insa foarte greu de asamblat daca porneai din mijlocul jocului. Am renuntat la tactica asta si am trecut sa caut piesele care urmau imediat dupa marginile definite. Totul a decurs simplu, lin si linistitor in acelasi timp. Mi-am dat seama ca imaginea finala din mintea mea ma ajuta sa gasesc foarte repede piesele in gramajoara alaturata tabloului. In cateva zeci de minute totul era gata si se scalda in lumina castanie a toamnei.
Cand am fixat ultima piesa, spunandu-mi in gand cat este de usor sa legi ceva neconditionat incepand de la margine spre centru, marioneta mea hidoasa a deschis ochii.
M-a privit ingandurata si parca se citea in ochii ei dorinta nebuna de a se misca. Am privit-o, oarecum plictisita de hidosenia ei. Nu a schitat nici un gest de revolta, m-a privit insistent cateva clipe si apoi albastrul mat al irisilor a fost acoperit de pleoapele grele si fara gene. Pana si Majestatea ei Slutenia a inteles.
I-am lasat acolo tabloul finalizat si am coborat scarile gandindu-ma ca de fapt printr-un gest generat de starea din ziua de azi am inceput sa-i mobilez camera.
Si atunci mi-am adus aminte de o sintagma celebra...nu cei perfecti, ci acei imperfecti au nevoie de iubire...e doar dorul de toamna de altadata...castanii au imbatranit intre timp.....

21 octombrie 2008

Tipate voite...

Am avut un vis, un vis cald si ciudat in acelasi timp, un vis care as fi vrut sa ma inspire.De ce acest vis? Nu stiu. Aseara m-am asezat in pat putin trista si in acelasi timp frustrata de faptul ca imi este din ce in ce mai greu sa exprim in cuvinte acele minunate fantezii care se invalmasesc in mintea si simturile mele.Nu pentru ca nu exista cuvinte, ci pentru simplu fapt ca nu le mai gasesc. Nu mai reusesc sa gasesc acele cuvinte potrivite sa redea intensitate. E atat de usor sa spui dorinta, sa spui sentimente, sa spui placere, sa spui intensitate dar din pacate nu e suficient.Se spune ca fiecare avem in viata o sursa de inspiratie. Ceva ce ne impinge de la spate sa cream, sa dam o forma la ceea ce simtim sau traim.Prezenta acestei surse de inspiratie este necesara, prezenta acestei surse este dincolo de prejudecati si stereotipii, este ceva abstract si in acelasi timp conturat si care ne ia asa cum suntem.Simt aceasta sursa, o simt mereu in preajma mea. O stiu acolo. O prezenta luminoasa, uneori rebela alteori tandra si niciodata negativa.Dincolo de orice promisiuni pamantesti aceasta sursa de inspiratie primeaza. Ajungi uneori sa raportezi toate simtirile la aceasta "muza". Si crede-ti-ma standardele sunt inalte!Te pierzi asa intr-un iures definit in doua culori. Un rosu intens, care te orbeste si care te stimuleaza in acelasi timp, si un negru infect care te tine inlantuit ca intr-o panza de paianjen uriasa fara hrana si fara apa.Si inevitabil tipatul tau se pare ca nu este auzit. Si ce poti sa faci?Sa ceri ca "muza" sa te auda. Este singurul tipat concret si singura speranta ca vei reusi sa misti ceva.Si inevitabil te intorci la mansarda care a declansat aceasta cascada de emotii si sentimente, ti-o doresti si mai presus decat oricat vrei. Vrei sa spui, vrei sa simti, vrei sa comunici pentru a realiza acel manunchi de cuvinte care sa redea perfectiunea sigurantei.Si pentru asta tipi!! Cat poti de tare si din strafundul fiintei tale ca "muza" sa revina si sa te asigure doar ca este acolo.Vrei mereu o confirmare conturata in orice forma posibila.....

12 octombrie 2008

Aici...

Ce as fi putut face intr-o zi in care simteam ca ma sufoc?
Am obosit sa caut cauza, asa ca am decis sa ies in strada si sa ma lovesc de o toamna blanda si ingaduitoare.
Parcul e linistit si scaldat in soarele mirat si el de linistea orasului.
Am pasit pe alee cu gandul ca as putea realiza cateva fotografii reusite.
Si atunci m-a vazut. A venit inspre mine si m-a rugat sa-l fotografiez. Barba ingrijita si carunta ii dadea un aer de poveste.
Stiam ca au o temere fata de fotografii si l-am intrebat daca nu ii este frica sa nu-i fur sufletul cu fotografia mea.
- Nu ai ce sa furi duduie! Am sufletul mai negru decat pacura! Ma fotografiaza toti strainii care trec pe aici. Si uite asa ma mai capatuiesc si eu cu ceva banuti!
Cortorarii au suflete aparte. Barbatii niciodata nu poarta camasa in pantaloni.
L-am privit in ochi prin aparatul de fotografiat. Zambetul de poza era umbrit de tristetea ochilor. Fiecare rid parca astepta sa-si spuna povestea. Dupa ce i-am facut fotografia l-am invitat alaturi de mine pe banca. I-am oferit o tigara si trei lei. Cu o voce aspra a inceput sa-mi povesteasca din viata lui. Ochii au prins alta lumina in acele momente. Nu era mandru de copiii lui. Dar ii iubeste asa in felul lui. Degetele murdare, cu pielea aspra si crapata, framantau filtrul tigarii. In semn de respect fata de o femeie si-a dat jos clopul traditional.
Si a continuat sa povesteasca despre aur si cocosei, despre cortorarite vrednice dar aspre la vorba, despre cum simte el vechiturile si oamenii buni.
A terminat tigara si s-a ridicat de pe banca. Si-a pus clopul pe cap si, sprijinit in batul lui, s-a indepartat mormaind:
- Nu mai fi trista duduie! Matale inca faci poze!
Am zambit si l-am urmarit cu privirea pana ce a disparut de pe alee.
O adiere usoara de vant a ravasit frunzele si zgomotul lor parca semana cu respiratia grea a cortorarului ce-si vandu-se sufletul in fotografii pentru cativa banuti.
Am pornit mai departe cu dorinta de a bea o cafea calda si m-am gandit oare pentru ce mi-as vinde sufletul?
Bineinteles ca nu am reusit sa-mi raspund. Mi-am pierdut pasii pe strazile vechiului oras si aveam senzatia ca mereu ochii cortorarului ma roaga sa nu fiu trista.....



30 septembrie 2008

Grapefruit...


O stare de bine e o stare de bine si atat. A spune ca ti-e lene e o stare de bine!
Ma gandeam sa urc azi la neghioaba de marioneta cand am vazut cat de stupida e ceata de afara. Mi-a venit asa o pofta sa o mai chinui putin.
Spre norocul ei insa, a rasarit soarele si atunci ideea a devenit stupida. De ce? Pentru ca neghioaba de lemn arata destul de bine in lumina soarelui si prinde curaj. Asa ca am preferat sa o las in pace in lemnul ei scorojit.
Am iesit afara. E cald si placut. Vecina mea surda se uita la televizor, deci toata strada stie la ce se uita. Nu e multa lume in Centru. Tineri!
M-am asezat pe banca si am aprins o tigara. Privirea mi-a fost acaparata de micul Pitz din turnul cu ceas. Am inceput sa zambesc la gandul fugar sa-l cuplez cu marioneta scorojita. Hahahaha! Haios de-a dreptul, pentru ca el este destul de batran Mult mai batran decat neghioaba. Ridicolul acestei perechi mi-a starnit rasul. Un batran care trecea schiopatand pe aleea din parc m-a privit senin.
- Sper ca nu eu sunt sursa Dvs de amuzament!
- Aaa nuuu! am exclamat. Gandurile mele ma fac sa rad!
-Inseamna ca sunt ganduri frumoase, a continuat el intorcand capul si incercand sa-si dea seama la ce privesc.
- Nu stiu, dar cert este ca azi mi-e lene!!!
- O zi frumoasa Doamna!
- La fel si Domniei Dumneavoastra!
Am terminat de fumat si am plecat spre casa. Am continuat sa zambesc tamp la gandul ca ar trebui sa-i comunic neghioabei ca i-am gasit perechea ideala. Am lasat cumparaturile in bucatarie si am urcat in camaruta unde-si duce veacul bucata de lemn stirb.
- Ti-am gasit pereche toanto!!
- Azi nu sunt dispusa sa te vad! E prea soare afara! Nu am sa deschid ochii.
- Foarte bine! Dar pregateste-te ca o sa-ti aduc companion!
- Pleaca! Nu vreau asa ceva!
- Nu te-am intrebat daca vrei sau nu! O sa-ti aduc si gata!
Am coborat scarile razand. Senzatia care ma invaluia era asemanatoare cu aceea cand, dupa ce te-ai tavalit intr-o balta vascoasa si plina de melci morti, intri sub o ploaie calda de vara in timpul careia straluceste soarele...

E bun sucul de grepefruit cand ti-e lene.......

9 septembrie 2008

Caine...

Un preaplin de mucegai se trateaza cu…..
Ii scriam azi unui bun prieten ca mi-as fi taiat o mana ca sa am puterea de a pune pe hartie veninul din mine.
Apoi in scurgerea minutelor am trecut de la o stare la alta fara sa incerc sa le definesc. E un amar ciudat, si atat!
Si ca de fiecare data cand simt amarul asta in mine urc scarile spre marioneta mea.
Azi camera unde se afla ea e destul de intunecata. Cand am intrat nici macar scartaitul usii nu a trezit-o din inertia in care se balacea constient.
M-am apropiat de coltul ei mizer si am prins sforile in mana. Atunci a deschis ochii, m-a privit si imediat in camera s-au revarsat onopatopeele diforme ale rasului ei.
- Ti-am spus de data trecuta ca ai sa revii sub forma amarului. Crezi ca daca ma arunci in coltul asta mizer poti asterne si uitarea?
- Nici prin gand nu mi-a trecut sa sterg. Insa azi simteam cumplita nevoie sa-ti vad neputinta de a sta in picioare fara sa fii sustinuta.
- Intotdeauna faci asta desi esti constienta ca nu pot pasi decat ajutata!
Spunand asta a continuat sa rada malefic. Imi cantarea dorinta de a o obliga sa se ridice in picioare neajutata. Am lasat-o sa rada si, tinand-o de sfori, am lansat-o intr-un dans haotic in care picioarele nu aveau nici un rol.
Imi placea sa-i privesc mainile lemnoase cum se zbuciuma pe muzica iluzorie a amarului din mine. Umbrele se desfasurau pe peretii intunecati ai camerei iar eu am inceput sa rad de hidosenia degetelor ei.
Revoltata ca nu am nici cea mai mica intentie de ai ajuta picioarele sa execute ceva coerent, marioneta mea si-a transformat rasul malefic intr-o tanguiala asemanatoare unei incantatii barbare. Parca cerea palme sau cel putin asta era senzatia mea.
Am continuat, oarecum indiferenta, sa-i misc mainile. Nu avea cum sa se impotriveasca iar mintea ei de lemn nu o ajuta cu nimic.
Am inceput sa simt in gura gustul lacrimilor mele. Mi-am dat seama ca e mai pregnant in comparatie cu amareala care m-a facut sa urc ca sa dau ochii cu hidosenia asta lemnoasa.
Atunci am realizat ca ma plictisisem de chipul ei. Am adunat sforile, rasucindu-le pe suporturile de lemn si am azvarlit-o in coltul ei. Am continuat sa ma misc prin camera cu ochii atintiti spre ea. Nu a facut nici un gest care sa-mi arate ca a inteles provocarea. Asta mi-a starnit rasul….
- Nici macar nu ai curajul sa ma privesti, i-am reprosat.
- Nu am de ce sa te privesc, mi-a raspuns oarecum calma desi pozitia in care cazuse nu era prea comoda. Daca veneai azi cu un alt scop aici ti-as fi sfredelit mintea dar asa nici macar nu ma obosesc sa miros mucegaiul din tine.
Am inceput sa rad si mai tare. Si asta pentru ca ma bucuram ca cel putin se simte veninul din mine. Era un bun rezultat. Am stiut asta de cand am pasit in camera dar simteam nevoia sa mi-o spuna hidosenia asta spurcata pe care am izolat-o in coltul ala mizer. Acum sunt multumita….apropos…nici macar clorul nu intrece mirosul de mucegai…hahahahahaha…..

3 septembrie 2008

Lagar....

Este ciudat cat de nehotarat poate sa fie omul pus in fata diversitatii.
Imi si vine sa rad imaginandu-mi fata mea azi in fata unor rafturi pline cu tot felul de produse. In sinea mea stiam ca vreau ceva. Acel ceva nu era definit. Puteam poate sa spun ce gust sau ce miros, dar in nici un caz nu aveam in minte o denumire.
Am plecat din fata rafturilor pentru ca nu am gasit denumirea. Instinctiv am pus doar mana pe o sticla cu sirop de artar, am asezat-o in cos si am plecat mai departe.
Fata total inexpresiva a fetei de la caserie m-a facut sa zambesc. Oare cate sticlute cu sirop de artar ii trecusera prin maini pana la ora aia?
Zambind am plecat mai departe.
Parcul era inundat de soarele tomnatic si parca tipa din toti porii ca ii este lene. Si din nou am zambit…..de parca era singurul!
Este atat de bizar ca intr-un spatiu plin de lumina sa simti gardul cu sarma ghimbata a neputintei…
Revolta creste in momentul in care incepi sa te intrebi de ce? Speri in sinea ta ca cineva sa-ti arunce raspunsul. Doar esti om si esti inzestrat cu puterea de a spera, nu?
Dar de unde atata fericire? Sunt intrebari fara raspunsuri, sunt probleme fara solutii unde factorul decizional e hazardul. Scurt si cuprinzator!
Si ma revolta ca desi nu ti se da limita suportabilitatii, nici macar tu ca fiinta chinuita de “de ce-uri”, nu ti-o poti impune. Pentru ca esti un monument de lasitate si continui sa speri.
Si te alegi asa in suflet cu soare de toamna stralucitor, cu parcuri care tipa de lene si cu Sirop de Artar taxat de o fata, la o caserie, unde totul este asezat pe sertare….
Si cand stai sa te gandesti ca pentru a desprinde un cos de cumparaturi din marele sir ai nevoie doar de o simpla si banala moneda metalica in valoare de 50 de bani….
Deci in mod sigur iti vine sa razi sarcastic si nici macar sa nu te mai intrebi….de ce?.....

30 august 2008

Follow the beat...

“Ce este hip-hop-ul?

Hip-hop-ul este convergenta miscarii electronice cu cultura tanara urbana pana cand lumea si-a dat seama ca disco e o porcarie…

Ce este hip-hop-ul?
Este rap….
Este soul….
Este R&B….
Este Funck….
Este o forma de comunicare culturala incrucisata…
Este recombinarea si combinarea a tot ceea ce a fost inainte….
Este un stil de viata, un limbaj, o moda….
Este simplu si complex….
Este gasirea unei noi voci….
Este despre individul care pune sub semnul intrebarii stabilirea….
Dar ce este hip-hop-ul adevarat se poate pune in doua cuvinte:
Sunt aici….”
Azi am simtit nevoia sa revad pentru a nu stiu cata oara un film. Nu face parte din categoria marilor capodopere cinematografice. Insa acest film m-a inspirat intotdeauna. Mai corect spus muzica acestui film si mesajul transmis.
M-am cufundat in imaginile pline de muzica si am revazut aceasta imaginara si superba poveste de dragoste.
Apoi mi-am adus aminte de ceea ce a trezit in mine muzica atunci cand am ascultat-o intr-un club.

“In momentul in care am pasit in club muzica m-a facut sa ma opresc pentru cateva momente care mi s-au parut o eternitate. Am scuturat din cap intr-un gest nehotarat de a alunga ceea ce simteam si m-am indreptat spre masa unde erau prietenii mei.
Aveam senzatia ca am pasit intr-o alta dimensiune si ca aerul ce ma inconjoara incearca sa croiasca ceva nou in mine.
Fiecare sunet ce imi patrundea in urechi se dispersa in milioane de sunete mai mici ce se imprastiau amplificate in trupul meu asemeni unui praf stralucitor. Purtata parca de o forta nevazuta m-am ridicat de la masa si am pasit pe ringul de dans.
In acel moment in mintea mea s-a declansat o imagine construita din fluiditatea sunetelor ce ma invadau intr-o cascada puternica si linistita in acelasi timp.
Sunetele adunate la un loc au inceput sa compuna imagine dupa imagine realizand un film al simturilor care m-a impins intr-un dans din miscari pana atunci nestiute.
Prin fata ochilor mintii, sub impulsul caderii cascadei de sunete, vedeam doua trupuri – femeie si barbat – intr-o asteptare armonioasa spre ceva necunoscut. Un sunet limpede si distinct, de culoare ivorie, mi-a patruns in minte….gheata care se sparge….
Mana lui s-a intins inspre ea intr-o invitatie spre imagine. Degetele s-au atins timide dar amenintatoare in acelasi timp catre o revarsare de simturi intensificate acum de sunetul unei ploi linistite si calde.
A cuprins-o in bratele puternice si au inceput un dans al trupurilor haotic si plin de o senzualitate bruta. Maini de barbat ce alunecau pe gatul fin al femeii, de un alb lasciv si plin de pasiune. Aceleasi degete cuprinzand sanii in sunete de briza oceanica, sfarcuri iesite spre vantul din muzica, buze unindu-se intr-un sarut ravasitor umezind pasiunea nisipului spulberat in dune aramii din melodiile ce se inlantuiau, ca si trupurile, si compuneau imaginea sonora…dansul meu haotic in cautarea continuitatii a ceva ce simteam ca am pierdut.
Trupul femeii s-a prabusit pe un decor negru, trupul barbatului a inlantuit-o in miscari armonizate cu o melodie tanguita de o voce profunda care rotunjea sunetele senzual si insinuant. Arcuire de trup de femeie dornica, atingeri, mangaieri, gemete prelungi, buze in cautare de coapse desfacute spre asteptare, patrunderi ritmice si adanci, strangeri in neguri umede si dulci si, ca un refren repetat la nesfarsit si desavarsind melodia, gemetele placerii pe altarul sunetelor care o construiau.
Nu am indraznit sa deschid ochii pentru ca simteam apogeul sunetelor compuse care imi dadeau imaginea finala a placerii….. si continuand sa ma misc am simtit trupul femeii arcuindu-se spasmotic in sunet de furtuna, oprind in ea respiratia pentru a lasa placerea sa o patrunda. Am simtit incordarea barbatului si asteptarea supremului in sunet si imagine.
Si am vazut trupurile incrancenandu-se deodata si oprindu-se undeva dincolo de timp si simturi…fluide…gingasie….saruturi pasionale in sunete de primavara limpede si covarsitor de senzuala….
Am deschis ochii si in acel moment am realizat ca am vazut si am trait un spectacol de lumina si culoare compus din praful stralucitor al milioanelor de sunete pe care le-am lasat sa ma patrunda……”

Asta am scris pe nerasuflate atunci cand m-am intors acasa.
Azi privind din nou filmul ma gandeam la tine, prieten drag.
S-au asezat in mintea mea toate gandurile, nelinistile, dogoarea aceea a noului care te inlatuia in el, lacrimile si zambetele, furia si deznadejdea, indecizia in decizie, frustrarea si apoi dintr-o data finalul.
Socant, neasteptat si alaturi de alte vesti proaste care mi-au dat starea aceea de stana de piatra in care nu ai posibilitatea si puterea de a gasi un fir de speranta.
Azi sunt oarecum linistita pentru ca stiu ca undeva acolo in tine s-au sedimentat gandurile si luptele tale permanente in cautarea acelui ceva.
Filmul s-a sfarsit si am ramas nemiscata in fata ecranului. Simteam bataile inimii sincronizate cu muzica aceea ce tot timpul mi-a dat o stare de zbor spre ceva nedefinit.
In ritmul inimii reverberau cuvintele celor doi protagonisti:
Cannoli......cannoli.....
Nu mai stiu ce sfaturi sa-ti dau si cu atat mai mult nu gasesc nici macar acel firicel de speranta cu care sa incropesc ceva coerent. Dar m-am gandit ca poate vrei sa vezi filmul: Save the last dance (2).
Nu este o capodopera, am mai spus asta, dar este ceva aparte. Este viata, este decizie, este suflet, este romance, este dragoste.....pentru un vis.....
Hello Trombonista! Follow the beat....

9 august 2008

Solz..

Un prieten drag mi-a amintit azi de o anumita stare. In acel moment am zambit in nostalgia valului care trecuse peste mine.
Se poate descrie oare? Cine sunt eu sa descriu asa ceva? Cine imi da acest drept?
Uneori mi se pare atat de ciudat ca pe parcursul unei prietenii, din varii motive, incepi involuntar sa aduci din urma doar clipele superbe cu care sa incerci sa confirmi ceva, le asezi in fata, pe franturi, pentru a face ce?
Si apoi tabloul trecutului te invadeaza. Te lasi cuprins de gustul acela dulce al frumosului prin care ai trecut si invariabil iti creezi trairile unice. Dar nu sunt asa. Toti cei care te inconjoara le au. Fiecare are intensitatea si perceptia proprie.
Am privit cateva fotografii ale zambetelor mele petrecute parca intr-o alta lume. Cineva mi-a spus ca in nici o fotografie nu sunt aceiasi.
Si iarasi am zambit nostalgic in aburii cafelei.
Da, pentru ca puse intr-un sir indian, franturile acelea de fericire fac intregul.
Si totusi….asta ma face sa vreau sa vad oameni fericiti in jurul meu…
Cahh!! Deja nu ma mai inteleg eu!!...aaa…si am primit si un cadou superb…
Pe curand!!

18 iulie 2008

Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….

13 iulie 2008

Mansarda viselor...



“Fiecare este artizanul propriului dezastru!”

Imi place cum suna chestia asta. In mod normal nu ar trebui sa zambesc pentru ca sunt un artizan.
Construisem o lume perfecta, unde ingemanarea sufletelor era ca legatura indestructibila dintre valul rascolitor si tarmul rabdator.
O lume in care am gasit dupa mult timp definitia completa a iubirii.
O lume in care libertatatea spiritului plutea peste fiecare cuvant si simt, ceva ce iti dadea concretul zborului spre starea indescriptibila de bine si liniste. Mansarda viselor…..
Si?
Partea aceea tenebra din mine, partea aceea rasfranta in realitate niciodata nu trebuie adusa in aceasta lume. Si asta a fost marea mea greseala. Nu am puterea sa ma iert pentru ca nu merit. Nu am puterea sa mai lupt pentru ca stiu ca aceasta pata a realitatii a rupt aceasta lume.
Imi vreau visul inapoi! Mi-l vreau cu toata ardoarea unei mari linistite in care sa simt mangaierea valului bland, sa simt pe buze limpezimea si gustul acelei iubiri indiferent in care colt al lumii as fi.
E doar o stare iar acea stare merita orice sacrificiu.
Suna bombastic, dar femeia din mine asta vrea. Nu e o completare. Este pur si simplu acea implinire mult visata, este esenta Creatiei si a ceva ce niciodata nu pot sa definesc.
Acum ploua! Privesc geamul pe care odata ai scris …te iubesc….zambesc si asta pentru ca ochii tai ravasiti si rebeli sunt undeva in sufletul meu mic si chinuit de cruda realitate.
Esti acolo?
Daca te stiu acolo lacrimile mele nu vor mai curge.
Daca te stiu acolo marea mea va fi linistita iar nisipul cu siguranta imi va calauzi pasii in gandurile tale.
Un val….

28 iunie 2008

Scarpinat...

Degeaba incerc sa gasesc cuvintele potrivite. Este ca si cand as cauta esenta perfecta a unui parfum imaginat de mintea mea.
Pentru asta ar trebui sa memorez toate aromele existente. Omeneste asta este imposibil. Si apoi ce ma fac cand intr-un alambic in loc de petale de trandafir am sa pun fier vechi?
Poate ca nici nu are sens sa ma mai intreb atata timp cat nu pot asimila atatea arome.
Si apoi caderea libera din neputinta….
Ma simt un Jean Baptiste Grenouille in cautarea perfectiunii esentei pure. Sa fie oare asta autismul neputintei?
De ce naiba avem mereu tendinta sa punem totul intr-o definitie care in fond nu spune nimic?
Cat de abstract poate sa fie sa pui apa si tone de petale de trandafir si la sfarsit sa curga ulei de fier vechi?
Si totusi este bine sa ma intreb desi nu am nici un raspuns.
Grenouille a fost rastignit…
Eu continui sa caut raspunsuri..
Concluzia?
Inutilitate….si pentru el si pentru mine…
Prosit!!

19 iunie 2008

O poveste a povestii povestite..

A deschis ochisorii plini de lumini rupte din curcubeu si privirea curioasa s-a oprit pe picaturile agatate in panza de paianjen.
Asa a inceput incursiunea unui Motan curios in lumea stranie tesuta in jurul lui de maini nevazute.

Ca un adevarat explorator, Micul Motan, si-a indreptat privirea spre cerul nemarginit.
De acolo oare ar trebui sa porneasca?
S-a decis ca este totusi prea departe si ca tigla de pe acoperisul casei vecine, scaldata in razele soarelui tomnatic, este mult mai ispititoare cu atat mai mult cu cat a zarit acolo cateva fire de iarba uscata.
Furisandu-se printre caramizile hurducate langa culcusul lui a pornit voios spre tinta aleasa.



Labutele mici si pufoase s-au cufundat in iarba lenesa de pe langa gardul de sarma ce imprejmuia gradina. Boticul umed si curios a inceput sa caute o fiinta. O fiinta mica si delicata pe care sa o ia cu el in luminoasa explorare.
Deodata a observat pe un ghimpe lucios ca ceva se clatina in usoara bataie a vantului.
Era o furnicuta rosie si suparata. A privit-o indelung si apoi a intrebat-o cu un mieunat alintat:
- Nu vrei sa te iau cu mine sa ii dam Toamnei un nume?
Furnicuta isi indrepta spre el privirea mirata:
- Dar tu sti unde este Toamna?
- Da! Pe tigla aceea calda unde ne asteapta iarba. La umbra ierbii este Toamna fara nume!
Furnicuta a inclinat din capsorul mic, a coborat de pe ghimpele lucios si s-a alaturat Micului Motan fara sa spuna nimic, fara sa protesteze sau sa intrebe care este rostul explorarii.


Nu stiu a va spune daca au ajuns vreodata sa dea Toamnei un nume. Nu stiu cat a trebuit ca Micul Motan sa-si coordoneze pasii dupa furnicuta rosie si tacuta.
Dar stiu ca undeva la umbra unor fire de iarba conturate pe un cer linistit, Toamna isi va primi candva un nume..sau...cine stie care dintre cei doi calatori va obosi...

17 iunie 2008

Undeva pe acest pamant..

Este o casa in care simti cum toate razele soarelui se intalnesc pentru a se odihni. Irizari si umbre linistite si lenese te invaluie ca intr-o manta ocrotitoare. Ai senzatia uneori ca fantomele rafiamentului si elegantei pasesc de colo colo si iti intind mana pentru a te invita la un festin decadent de relaxare.
Zgomotul parchetului in urma pasilor te face sa zambesti si sa-ti aduci aminte de micutele printese care fug de majordomii iritati de rasetele lor zglobii.
Stapana casei este incununarea acestor irizari. Calma si generoasa, plina de tandrete si liniste.
M-am cufundat in acest univers magic si am lasat fiecare intentie sa ma cuprinda.
Ea, al nostru si eu. Un triunghi al bermudelor, diferiti si aceiasi, calmi si nelinistiti, bizari si curiosi. O nemarginire limitata doar de o liniste pe care ne-o doream inaintea unei noi batalii. Zambete si lacrimi, glume si seriozitate, profunzime si superficialitate voita pentru a alina o nevoie confuza. Ireal..
Parcuri, alei, stele si broscute. Apoi alergari si brazi care vorbesc cu noi intr-o magie atemporala. Ardei iuti si goluri ratate, revolte si calcule, argumentari si vise, framantari si concluzii. Somn linistit si matinal si apoi cafea, toate garnisite cu multa nicotina si gudron. Prajituri cu ciocolata si frisca, bomboane si martipan. Tandrete, liniste, comunicare si dorinta de a nu se sfarsi. Asta am simtit.
Multumesc Frumoasa castelana pentru fiecare picatura de liniste pe care mi-ai strecurat-o in suflet.
Multumesc majordom al broastelor, care se cearta pe lac, pentru fiecare provocare la argumentare.
Mi-e liniste in suflet acum pentru ca mi-ati daruit-o….

16 iunie 2008

Concluzii?

Daca ti s-ar oferi sansa sa iti gusti lacrimile ce ai face?
Lacrima este izvorul cel mai curat al sufletului, este dulce si amara, este rece si calda si da..este lacrima!
Daca ai fi un demiurg nu ai avea lacrimi.
Daca ai fi un demiurg nu te-ar durea.
Daca ai fi demiurg nu ai putea trai intr-o lume de vise pentru ca tu insuti ai fi un vis.
Nu stiu daca gestul de a te aduce de la stadiul asta la cel de om este o degradare.
Omul in sine este demiurg pentru ca isi faureste singur lacrimile, zambetele, starile de Gratie. Pentru ca asa vrea, pentru ca asa simte pentru ca ceva in el tot timpul va denunta dorinta asta.
Ti se intampla in viata de nenumarte ori sa fii privit ca un demiurg. Atunci e starea de Gratie in sine pentru ca atunci poti privi in jos si sa te hranesti cu iubire, sa-ti invingi setea cu iubire si asta doar pentru ca asta vrei, asta ceri si numai cand ajungi sa-ti gusti lacrimile vei sti ca niciodata nu o sa fii un simplu om.
Niciodata nu ai sa poti sa-ti multumesti sinele cu simplitati care pe altii ii fac sa se simta insusi Dumnezeu. Drumul pana la simplitatea dorita de tine este cumplit pentru ca altfel nu il vei urma. Este drumul complet spre acea desavarsire zamislita in mintea ta curioasa si incisiva.
Cand ai trecut prin toata calea spre simplitatea ta o sa ajungi in punctul pe care l-ai dorit, alaturi de cine a putut sa te urmeze si sa se ridice la acest cumplit nivel unde aerul este atat de rarefiat incat poti sa respiri doar atat cat sa supravietuiesti fizic.
Si apoi?
Nu vreau sa ma gandesc la momentul in care ajuns in acel punct dorit de tine vei respira usurat cladindu-ti micile simplitati pentru a le putea savura dintr-o pozitie comoda…
Pentru ca la un moment dat si Zeii se supara cand vad asta. I-ai egalat deci esti stigmatizat.
Tu nu poti sa asociezi intensitatea drumului parcus cu linistea ulterioara a capatului acestuia…nu ai cum…pentru ca din acel capat ideatic, mintea iti va fauri incet si insinuant alte carari pe care le vei dori, pe care le vei anticipa si pe care le vrei invinse…
Si crede-ma draga prietene stiu ce inseamna sa raspiri din cand in cand…
Acolo orice alte argumente despre simplitate se pierd, acolo e totul sau nimic insa ti se da posibilitatea sa alegi…
In momentul acela vei deveni propriul tau demiurg…

11 iunie 2008

Sorana Vs. The Game

Este ora 10:28 intr-o superba zi de miercuri. O zi in care mi-am propus sa nu fac nimic. Si nu pentru ca nu as avea ce, ci pentru ca pur si simplu nu am chef.
Am deschis blogul, am ascultat melodia, am recitit textele, am recitit comentariile si chiar am inceput sa gandesc. Ceea ce inseamna un efort sustinut avand in vedere marea ciorba de legume din capul meu.
Si inevitabil a venit gandul: End !
Am inceput dialogul de la postarea “Graalul”. A fost un joc acceptat, dur si, cel putin pentru mine, foarte obositor. Insa asta nu inseamna ca nu mi-a placut.
Pe parcursul acestui dialog multi dintre cunoscutii mei mi-au trimis ingrijorati off line-uri: Ce e cu tine? Esti ok? Ciudate texte! Nu inteleg nimic! Ai luat-o razna? ….si asa mai departe…
Nu dragii mei! Nu am luat-o razna deloc. Sunt foarte bine, doar putin obosita si atat.
Dar a venit momentul sa ma opresc. Fiecare joc isi are rostul si limitele. Iar limita mea este aici. Pentru ca de aici inainte, in acest joc, eu chiar nu mai imi am rostul. Cuvintele sunt prea putine, cunostiintele chiar daca sunt, sunt inutile, iar explorarile deja au depasit plaja pe care eu puteam sa o acopar.
Nu va ganditi ca asta imi produce tristete sau mai stiu eu ce altceva. Din contra! Acum e liniste, e zambet, e starea mea de bine si mai ales, in felul meu de a fi, e starea de mandrie si respect pentru jucatori. Pentru unul mai mult decat pentru celalalt pentru ca asa a fost sa fie.
Fiecare din noi suntem arhitectii lumii perfecte pe care ne-o dorim, fiecare din noi suporta consecintele si responsabilitatile care se nasc din curajul de a construi….dar indiferent de constructie, de control, de joc, de dorinte, de simtaminte este curajul de a arata, indiferent unde te afli, starea de Gratie care ti-o da sentimentul…
A iubi intens si total inseamna sa sti sa eliberezi tinta iubirii tale atunci cand a venit momentul. Sa ai curajul sa ii intelegi dorinta de libertate, dorinta de a-si implini visele si mai ales sa te inclini in fata curajului verbalizarii acestora. Acesta este singurul sfat pentru jucatori!
In stil abstract?..... sunt un arac…prietenii stiu de ce…dar sunt un arac zambaret…Bafta in continuare!
Game over!

10 iunie 2008

Cald..si atat..

Azi marioneta mea hidoasa a avut un mic episod dragut, o mica revolta in timpul careia ochii ei au devenit sticlosi.
Cand am deschis usa camerei era tot acolo unde o lasasem data trecuta. Schimonosita!
Dar de data asta soarele nu mai era prezent. Totul in jurul ei era static, invaluit in intunericul de culoarea abanosului. Si de cate ori sunt luminoasa in preajma ei marioneta mea se revolta.
Ai senzatia ca lemnul isi schimba textura, ca membrele incalcite in sforile cenusii se contorsioneaza iar ochii…o da! Asta imi place la ea. Simti cum i se scurg din ochi flacari, pe care in lasitatea ei ar vrea sa ti le scuipe in inima si apoi sa te posede fericita ca a gasit ceva…
Asa arata azi marioneta mea plina de temperament si vointa vulcanica…
Dar s-a retras …s-a retras pentru ca mi-a vazut zambetul cald si mi-a simtit degetele tandre incercand sa-i mangaie pleoapele ce se zbateau ca sa lase flacarile libere….intotdeauna i-a fost frica de izvoarele calde care nu se tem sa zambeasca si trec oarecum nepasatoare peste hidosienia ei contorsionata…
Poate ca nu ar fi trebuit sa ma bucur, dar mi-a fost peste puteri…
In tot acel intuneric imi iubeam zambetul, imi iubeam tandretea si linistea. Niciodata nu am detestat-o. Uneori o priveam chircita si retrasa in coltul ei..asteptand….dorind raza aceea de soare..
Nu am umilit-o pentru ca am inteles ca nu poate primi. E doar o papusa de lemn legata in sforile ei..
De aceea mereu ma intorc la ea….pentru ca de fiecare data cand plec, plec victorioasa..pentru ca mi-e bine cu mine….dar e bine sa o vizitez pentru ca asa nu o sa ma transform intr-un lemn lucios…
E atat de linistitor sa zambesti cald..:)

9 iunie 2008

Versus vs Versus


Anonimat…
Iluzie…
Frica…
Fuga…
Dorinta…
Frustrare…
Deziluzie…
Curaj…
Dezamagire…
Zambet…
Furie…
In fata fiecareia ne aflam cel putin odata in viata! Invariabil! Si lista ar putea continua la infinit. Plus sau minus…fara sa aiba totusi o dimensiune.
Apoi ar veni balanta aceea oarba a justitiei propriului Eu.
Oare atunci zambetul isi mai are locul cuvenit in ierarhia valorilor?
Nu vom fi noi cei care o sa cantarim, desi, paradoxal, poate asta ar fi suprema dorinta. Pentru ca la fiecare cantarire ar exista o justificare…
Si revin iarasi aproape obsedant…ischemic?....sau?....
Prosit

Simt...

Incercam sa duc in alta dimensiune trairea aceea aromata. Vroiam sa o pastrez intre doua lumi definitorii ca o reminescenta a unui echilibru mult dorit.
Vroiam sa-i dau o succesiune fireasca pentru a fi perceputa in alte feluri decat s-a facut pana acum. Apoi am realizat ca uneltele de care dispun sunt atat de primitive incat nu-mi folosesc la nimic.
Asta imi da un sentiment de neputinta pe care imi este greu sa-l definesc ca si intensitate.
Am inchis ochii de nenumarate ori incercand sa las sa curga in mine acel rosu erotic, acea vulnerabilitate la o caldura indescriptibila masurata in imagini. Nu este o pictura, nu este o sculptura si nici pe de parte nu este o fotografie.
Broderie! Am definit-o! Da! E cel mai potrivit!
Ma vedeam in postura acului ce inteapa panza fina si ma intrebam in acelasi timp daca nu este o blasfemie. Cu siguranta mi-as fi raspuns ca nu este. Si m-as fi incurajat sa brodez in continuare….
Si iarasi o strafulgerare aproape dureros de ideatica…jurnalul culorilor aromate…ischemie…sau?...

8 iunie 2008

Gheata...

Mi-ar fi trebuit mult mai mult curaj sa arunc in pamantul fertil speranta. Nu stiu de ce nu am facut asta. Retoric?
Am obosit sa fac fata temerilor care vin din afara universului meu perfect. Tot timpul au tendinta de a ma arunca in bataia unor vanturi necunoscute.
Cine te trece prin Furcile Caudine ale increderii iti cauta de fapt sufletul, iti cauta acele colturi doar de tine explorate.
Te infurie asta, te pune in postura de a te revolta impotriva jocului dar pe de alta parte uneori le doresti scoase la lumina.
E o zi frumoasa. Prea frumoasa sa o intunec voit. Deci azi renunt la penel….

2 iunie 2008

Methempsihotic.....

- Dansati domnisoara?
- Dansez daca asta doriti domnule!
Si tabla de sah a inceput sa se roteasca intr-un ritm de incantatie benevola si ciudata.
Totul este un iures fara forma si o tabla de sah cu 64 de patratele.
Alb si negru, simplu, decrepit si aproape vulgar pentru ca aceasta tabla de sah a fost pusa acolo din cauza ipocritilor. Pentru ca ei sunt prea scunzi si nu vor ca oamenii sa vada asta.
Dar degeaba!!
Culorile se amesteca la fel in vartejul dansului, senzatia vertijului e aproape palpabila, fortele fizicii nu mai au regula ci doar se abstractizeaza…
Ce este ipocrizia?
Un dans pe o tabla de sah cu 64 de patratele….
Ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha !!!!!!!!!!!

1 iunie 2008

Just rember...

Mi-e dor de mare si de soare, mi-e dor de acel albastru nedefinit amestecat in lumini jucause, de nisipul fierbinte si incisiv, de tipatul prelung al fiecarui val izbit de tarm…
Mi-e dor de sarea uscata pe trupul cald si de racoarea adusa din nemarginerea infinitului…
Mi-e dor de noi acolo in mijlocul unei pustietati albastre si calde cu sufletele pline de licurici….
Mi-e dor de tandretea din mine si de duplictatea ta, de gheata din ochii tai si de caldura degetelor mele pe scoicile razvratite..
Mi-e dor de fuga aceea abisala in care ne cufundam cu inconstienta necunoasterii si pe care o savuram in respiratii adanci si exagerbate…
Clepsidrele nu au murit, ele sunt acolo in lumea noastra abstracta si varsa spre noi mii de scanteieri iluzorii pentru a ne ocroti..
Fiecare pas sters de valurile infinite se deseneaza apoi pe cerul pe care noi l-am adus aproape de desavarsire…
Nu poti sa nu iubesti acel mister al unei mari infinite, nu poti sa uiti acele clipe in care fiecare parte a trupului ti s-a scaldat in nemurire…
Ai vrut sa fi Dumnezeu si ai reusit!
Mi-ai daruit in podul palmei tale infinitul si apoi ai intors spatele lasandu-ma intr-o briza misterioasa care mi-a invaluit viata…
Mi-ai daruit albastrul, mi-ai furat si redat inocenta cu o dezinvoltura aproape de cruzime….
Si ai stiut intotdeauna ca invaluita in briza ta misterioasa o sa-mi desavarsesc trairile intense…
Iubesc marea …..dar nu pot sa o cant…..

O zi de mac..

Am cautat azi o clepsidra in care timpul sa se scurga in mici firisoare de mac.
Mi se parea la momentul acela ca macul este cel mai potrivit. Micile bobite negre si oarecum lipicioase mi-ar fi dat senzatia ca as fi avut puterea de a opri anumite clipe, de a le arunca intr-o eternitate numai de mine stiuta..
O zi de mac…
In care un soare lenes mi-ar fi mangaiat obrajii si o usoara adiere de vant ar fi trimis inspre mine culorile unei veri atat de dorite…
Am desenat apoi in nisip un cerc in care, cu farful degetului, am scrijelit un punct diform.
Punctul meu a prins viata. Culoarea lui a inceput sa se reverse spre marginile cercului. Este un punct revoltat si albastru care a inceput sa cante un refren cald si oarecum stupid.
I-au auzit glasul furnicile si l-au privit mirate. Nu intelegeau de ce repeta la infinit acel refren. Au intrat in cercul lui si au chemat si albinele..
Imi place mierea abstracta invaluita in ceara fagurelui. E perfectiunea dulcelui dar niciodata nu as putea sa o amestec cu macul…
Si timpul curge infailibil, invaluit in micile si tandrele noastre atingeri, nu se razbuna, nu canta si nici macar nu are bunul simt sa se revolte…
Doar punctul meu repeta la nesfarsit acel refren oarecum stupid si asta pentru ca nici macar nu vrea sa priveasca in ochii grotesti ai timpului.
Viata lui nu este mac, nu este zi, nu este clepsidra….este un refren….
Si zambind am plecat de acolo dorindu-mi in continuare o zi de mac…

31 mai 2008

Nonsens...


Ce pot imagina?
Pot imagina o aroma suava de ambra ….adancul!
Si doua trupuri sclipind in foc, de partea cealata a cascadei! Irizari, amestecuri diafane, plutiri, sclipiri de dincolo de noi, mai aproape de dincolo….din noi….si mai departe de aici … prin noi. Izvor de freamat prin picaturi mantrice nealese…doar gasite ..ca o upanishada dezlantuita si un Taj Mahal absurd..la un colt de destin…iubiri perdute la strafulgerare de un rasarit trecut..marmura alba, oglindita in nesfarsit langa gandul negru..apus si neintalnit decat in neant….a unui ritual poftit ca o osanda.
O pedeapsa dulce si o inchisoare in noi!
E liniste acum. Lumina a obosit…valkirii, lumina, absortie, oglindire fara neant….margine de ataraxie, explozie dedublata…
Dincolo de inceput si fara de sfarsit, alfa si omega, dureros de mistic si impletit….aproape absurd, simplu dar complet…
Desavarsit prin tine!
Lotus…pentru tine!
Tantric prin mine, pentru tine!
Astral spre noi, in tine, prin tine dincolo de noi….spre ciuda lor, spre mirarea lor, spre surpriza mea, spre asteptarea mea…..spre uimirea ta, spre dorinta mea…spre completarea noastra.
Neuniform, labirintic….devenirea….metamorfoza…fluture.
Metempsihoza, reincarnarea….magic, incomensurabil, incomprehensibil, transcedental…
Complet in incomplet spre locul de care ti-am povestit, care ti l-am destinat spre fiinta ta completa…
Tu si eu
Se poate?
Ei si noi a fost..magnetism, contrast, predestinatie, lumini si umbre
Pamantean?
Oniric?
Ca din pamant am venit si pe pamanturi ma pierd!?
Du-ma la casa ta!
Poposeste-ma pe trupul tau!
Hraneste-ma cu sudoarea ta!
Imbata-ma cu sufletul tau!
Oare pot?
Si goneste-ma numai dupa ce m-ai secatuit!
E destinul tau!
Completeaza-l!
Ingaduie-ma! Hraneste-mi mintea! Perverteste-mi trupul!Imbata-mi simturile si goneste-ma cand nu vreau sa fug !
Nu pot concepe un alt destin!...shithva…
In seara asta ma voi inveli in fiinta ta si voi pacatui ca Nero!
Focul si ploaia!
Quetzalquatl!...mi-e trupul un sarpe in fiinta ta!
Mi-e fiinta dincolo de trup,e in mainile tale..
Sunt doar lacrimile mele pe parul tau…e zambetul meu pe lacrimile tale
Mi-e frica dar imi place!?
Perleeeeee…
Atat de diafana ,atat de puternica….

>>>>>>>END<<<<<<<