Pribegii la perfectul compus...

Ma simt ca o scurgere prost proiectata.

Desi prin mine se scurg cu un succes inegalabil toate noroaiele si laturile vietii, totusi ceva nu e in regula.
Ceva imi lipseste. Si desi gura mea inghite cu dezgust toate gunoaiele lumii, e totusi ceva ce ma pune pe ganduri. Unde e supra-plinul? Cine e supra-plinul meu? Ce se va intampla cand o sa ma umplu de toate nerorocirile.
Va fi vreodata prea mult?
Toate aceste ganduri ma macina. Stau in patul meu dezordonat si privesc, inconjurata de umbre abstracte, urmele albe ale crapaturilor trecute din tavanul perfect zugravit.
Simt ca ele au aparut cu un scop, cu scopul de a canaliza catre sufletul meu toate energiile negative.
Imi mai aprind o tigara si ma gandesc. Ma gandesc ca e un lucru bun faptul ca sufletul si corpul meu pot capta energiile negative ale celor din jur precum un aspirator cu gura avida intinsa spre abis.
Ma gandesc la ei si prea putin la mine. Da.. la mine oare se gandeste cineva? E o lume malefica plina de cobai si experimente. Vad peste tot soareci si maini care plaseaza ingenios bucati de branza la capatul unui labirint construit printre grijile si monotonia de zi cu zi.
A cui e oare mana care imi arata bucatica de branza? Cine se joaca oare cu senzorii creierului meu?
E posibil oare ca printr-o dedublare cosmica eu sa-mi fiu propriul meu experiment? Ca eu printr-un joc bolnav al mintii sa fi inceput acest experiment cu atat de mult timp in urma incat sa nu mai stiu cine pe cine ghideaza si care este cuvantul magic care va intrerupe acest joc?
Cu siguranta exista un set de reguli si cu siguranta acolo se specifica in mod clar conditiile in care una din cele doua parti castiga. Numai ca sunt prea obosita si ma simt prea batrana ca sa reusesc sa gasesc regulile in amalgamul de noroi si bolovani ce-mi inunda ca o viitura creierul.
Si care e premiul? Pentru ce aceste zbateri aparent inutile? Nici asta nu imi amintesc. Sau poate nu vreau sa imi amintesc. Cine are ochi sa vada.. cine are doar urechi poate o sa ii soptesc candva.
Am auzit candva ca lucrurile bune se intampla celor ce stiu sa astepte si de atunci tot astept.
Astept si stiu ca cele mai frumoase lucruri apar din cele mai neasteptate locuri si sunt curioasa ce o sa rasara din scursurile vietii adunate in atat amar de vreme.
Sa fie o urzica sau un trandafir udat de roua diminetii?
Cert este ca va fi ceva cu spini. Ii simt in suflet si in degete alaturi de semnele dintilor mei cu care m-am muscat salbatic printre frustrarile crunte ale asteptarii de necunoscut.
Simt ca ai facut o greseala dar stiu ca nu o sa te pedepsesc pentru asta... si cine o sa o faca va avea de-a face cu mine...

Dilutii...

Ziua de ieri m-a durut. M-a durut acolo in colturile rotunde si ascutite in culori reci.
De cate ori simt stiletul in acele locuri urc la marioneta. Nu am mai vizitat-o de mult timp. Niciodata nu imi este dor de hidosenia ei. Dar intotdeauna exista necesitatea de a urca in mansarda prafuita pentru a ma invalui in sclipirea cinica din ochii ei mati.
Scarile pana la camera ei mi-au creat senzatia unui drum aspru si plin de un colb maracinos. Aveam senzatia ca fiecare pas este o taietura adanca in talpile ce refuzau sa se intoarca din drum.
Am deschis usa fara sa am nici o asteptare.
Nu dormea. Privea nepasatoare un tantar ce bantuia in cautare de sange proaspat si pe fata ei un zambet malefic isi facea de cap. Niciodata tantarul nu o sa gaseasca in ea acel sange.
Cand m-a vazut a inceput sa rada in hohote si vocea ascutita s-a izbit de durerea mea.
- Daca aveam nevoie de hrana si m-as fi bazat pe tine acum eram moarta!
- Ce sansa am ratat!
Apoi tacerea s-a asternut in camaruta in care plutea un aer greu prevestitor de furtuni.
M-am asezat pe scaunel si mi-am aprins o tigara.
Nu intentionam sa deschid eu o discutie. Vroiam doar sa o privesc. Sa ii simt greata progresiva fata de starile de bine si mai ales sa ii vad satisfactia ca dupa atata timp am indraznit sa-i calc teritoriul plin de mucegai.
- Nu spui nimic?
- Nu.
- Te doare?
Am tacut. Stiam ca imi simte intensitatea durerii dar nu vroiam sa-i confirm nimic. In fapt ea se hraneste doar cu durerile mele, iar lipsa lor o vlaguieste si face ca ochii sa devina sticlosi si plini de ace.
- Si tacerea este un raspuns!
- Intelegi ce vrei. Oricum ma gandeam ca ar trebui sa te dau jos din cui. Imi placi mai mult chircita in coltul ala fara lumina.
- De ce? Simti cuiul ala ruginit in inima si vrei sa il stii liber?
- Nu. Pur si simplu vreau sa te stiu acolo unde iti este locul.
Pentru prima data in zi am zambit. Am strivit tigara in scrumiera si m-am indreptat spre ea. Am dat-o jos din cui si am asezat-o in coltul intunecat lasand sa cada peste chipul ei hidos sforile coapte de timp. Stiam ca nu v-a depune nici un efort pentru a le descurca si a se elibera din incalceala lor. E mult prea lenesa si mai ales mult prea plina de ea.
Un scancet mut i-a contorsionat pieptul. Nu am stat sa imi dau seama daca este un scancet de usurare sau unul de revolta surda. Nu ma interesa si mai ales nu vroiam confirmari ale durerii din mine.
Am zambit si am parasit camaruta cu gandul sa merg in gradina si sa mananc struguri.
Florile au alt miros seara si asta spune totul despre cinismul mat din ochii marionetei mele....

Picaturi de diamant..

I-am privit mainile. Degetele usor tremurande mangaiau piatra si aveam senzatia ca a trecut in alta lume. Irizariile diamantului faceau ca ochii lui sa cuprinda toata lumina care ne invaluia. Cu un gest cald m-a privit. A sfredelit cu lumina ochilor scutul din jurul meu si apoi a zambit.
Ma simteam ca un copil care priveste cum fructul dorit se coace si se intreaba ce gust si ce miros are. Era o conjunctura, era o sansa, era ceva...
Cu un gest scurt a asezat diamantul pe bucatica de catifea neagra si l-a acoperit. Apoi mi-a facut semn ca pot sa plec.
Am pasit in strada incercand sa pun in cuvinte ceea ce am simtit. Nu reuseam. Asta a facut ca pasii mei sa sa nu mai fie siguri. Imi era frica si imi era frig in mine. Si mi-am adus aminte sa plang si sa strang fiecare irizare a diamantului in pumnii chirciti de durere.
Poate mi-e frica sa renasc, poate mi-e frica sa...
O sa ma intorc la batranul bijutier doar ca sa-i privesc mainile...
De ce nu pot sa fiu eu bijutier?

Siktir precoce...

Suport de cateva zile cantitati inimaginabile de siktir pe paine. Este un exercitiu delicios pentru cinismul pe care il construim zi de zi in speranta ca vom desafarsi opera arogantei la parametrii impusi de cercurile vicioase care ne inconjoara.
Viciu vs cinism!!
Perversitatea ascunsa in fiecare actiune a noastra pentru atingerea unui tel este absolut inimaginabila. Paradoxal este ca o invaluim asa in zahar pudra ca sa o putem inghiti mai usor si o prezentam in forma cea mai fistichie posibil, consolandu-ne cu gandul ca aportul de turta dulce trasa pe gingii scuza mijloacele.
In fond si la urma urmei putem da vina pe traditionalism si pe radacinile noastre viguroase infipte in gura celor ce ne inconjoara cu o mandrie absolut dementiala.
Dam vina pe marionete hidoase si ne numim artizani, coclim aurul inexpugnabil al naturii umane cu un scuipat acid si apoi mandrii de noi devoram putreziciunea cadavrelor lasate in urma. Este si asta o forma de hrana avand in vedere ca nu s-a inventat inca pastila care sa tina loc de desert.
In cocncluzie viciul si cinismul se contopesc, aroganta creste la cote maxime, atitudinea trece pe o constanta, care nu este cea a cercului, si splina se umple cu amareala tendintei spre absolut. Ierarhia propriilor valori se destrama sub cutremurul tentatiei si in fiecare zi altul e mai bun decat cel de ieri. In aceasta ecuatie vomitiva altul este egal cu ego-ul supradimensionat al unei tendinte spre nimic dar care are gustul infernal al zaharului produs din oase puterzite de vita nebuna.
E lasati! Maine o sa fie mai albastru pentru ca o sa ma trezesc cu fata la salteaua mov si o sa descalc de pe anatomia cadavrului propriul meu EU.....Hai Siktir!!!