31 martie 2009

Furnicile viseaza?


Fluturele meu a fost astazi destul de tacut. Cel putin atat cat l-am observat. Parea ca-si aduna gandurile dupa calatoria noastra, in timp ce isi scalda aripile in soare.
Intr-o liniste deplina urmaream fumul tigarii cum isi face loc in colturile camerei. Priveam sirul gandurilor si incercam sa-l indrept spre fluturele lenes si aparent absent.
Pe fereastra deschisa au intrat intr-o valtoare neasteptata sunetele calde ale unei melodii cantate la pian. Fluturele a tresarit, a privit mirat fereastra si apoi si-a luat zborul sa adune pe aripi franturile din melodie. Am zambit si am continuat sa ascult muzica. Imi imaginam degetele ce alunecau pe clapele pianului. Fara sa imi dau seama am inceput sa conturez desenul pe oglinda de langa mine. Era o intelegere tacita.
Conturam liniile de furie din calmul studiat din mine. Apoi le rupeam cu cercuri rosii dintr-o iubire pentru forme, plina de nonsalanta. Ingramadeam in colturile oglinzii romburile albastre ale lacrimilor.
Intr-un gest spontan am inmuiat palma in verdele meu timpuriu si in timp ce vopseaua se scurgea spre varful degetelor pe oglinda se contura un intreg. Un haos voit de culori si trairi, fara inceput si fara sfarsit. Era un TOT fara noima....un tot vazut de ochii mintii....
Fluturele s-a intors din cautare exact in momentul in care melodia s-a sfarsit. L-am privit plina de liniste si cu o voce obosita l-am intrebat daca se mira ca mai pot zambi. S-a asezat in coltul lui, si-a oprit aripile si mi-a raspuns:
- Ma mir doar ca asa trebuie sa fie!
Iar eu am refuzat sa deschid ochii si sa inlatur visul meu plin de culoare....

30 martie 2009

Fluturele diligenta...


Nici macar nu mi-am pus intrebarea cat o sa traiasca fluturele meu. Nici macar nu m-am gandit ca s-ar putea sa fie distrus printr-un gest violent ce poate sa duca la o reincarnare a lui. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Il prefer asa "universal". O vietuitoare, dintr-o specie aparte, din care sa-si ia fiecare ce vrea. Nu vreau sa simt compasiune pentru sacrificarea lui.
Pornind de la aceasta premisa am facut o scurta calatorie, imaginativa, cu fluturele meu. L-am trecut prin doua spatii total diferite.
Fluturele meu a devenit prima data dromader, parcurgand un desert pagan si insetat de creatie, purtandu-si in spinare cantitatea de apa necesara supravietuirii. I-am urmarit perseverenta si determinarea de a scoate din el magia gandurilor. Insa nu am avut puterea de a-l privi pana la sfarsit.
Am indreptat apoi diligenta timpului si mi-am asezat fluturele in sufletul unui miner. L-am coborat acolo in adancuri, l-am facut sa sparga piatra din jurul filonului ce ducea la sursa lui de adevar, sursa pe care el o considera distructiva..
Eu am obosit, el nu.
Apoi ne-am intors amandoi acasa. Nu a facut nici o remarca. S-a asezat in coltul lui si parca din zbaterea aripilor vroia sa-mi arate ca s-a regasit si in soare si in intuneric.
Nu a fost o desavarsire ci mai degraba o intelegere ca drumul spre desavarsire este o sete permanenta....

On garde un soleil
Au fond de nous
Un feu qu'on reveille
Malgre tout
Malgre les douleurs d'hier
Tout a coup on espere...

Je n'attendais que vous - Garou

27 martie 2009

Fructul furnicacios...


Am adormit cu gandul la un fruct. Nu va spun ce fruct era! Si asta nu pentru ca imi doresc sa realizez un procent mai mare de suspans sau sa va cer sa ghiciti si sa ofer un premiu celui ce nimereste. Pur si simplu de data asta vreau sa ramana fructul meu. Si nici nu vreau sa-i fac reclama!
Imi timp ce imi savuram cafeaua de dimineata am privit fluturele vagabond. Statea linistit in coltul lui si dadea impresia ca se gandeste la o constructie abstracta a carei macheta urma sa mi-o prezinte intr-un final.
Meticulos si plin de gratie, cu o seninatate debordanta isi misca aripile pentru a-si mentine echilibrul in coltul deloc comod. Am zambit cand imaginatia mi-a fugit spre stadiul lui de vierme in cocon. Incercam, in mintea mea, sa trec peste etapele desavarsirii lui. Ma intrebam cat din atitudinea aceea de larva a ramas marcata in el pentru a-si mentine echilibrul in impactul cu lumea inconjuratoare. Frumusetea lui, in ochii mei, este coplesitoare. Cautarile lui ii dau o aura de mister care este aproape palpabila. Cauta in el, cauta in jurul lui, incearca sa mentina copilul acela din el viu. Este linistitor sa-l privesc asa. Imi da incredere si aproape ca il vreau nemuritor.
La un moment dat m-a privit. Parea ca zambeste si ca imi citeste gandurile. Si atunci am decis ca trebuie sa-i vorbesc.
L-am chemat la o intrevedere si l-am rugat sa-si ia si copilul din el. S-a asezat in palma mea si m-a invatat sa desenez. Liniile timide invadau coala de hartie iar mie nu imi venea sa cred. Imi soptea sa las mana sa scoata la suprafata imaginile colarate din mine. Aripile lui frematau de placere cand privea conturul trasat de mana ce nu desenase niciodata. Era atat de viu totul incat aveam senzatia ca pot palpa sunetele desenului. Nu distrugeam o fotografie ci pur si simplu dadeam viata la ceva ce nu vazusem in mine.
A simtit ca la un moment dat am obosit si ca increderea in mine a scazut considerabil. Si-a intins aripile intr-un val de eleganta imperiala si a plecat in coltul lui.
Am zambit si am iesit in aerul cald al primaverii. Imi era bine! Stiam ca o sa-l regasesc in coltul lui si ca o sa ma mai invete multe despre mine.
Fluturelui meu, cu aroganta, ii dedic asta! Si stiu ca o sa inteleaga!

25 martie 2009

Maia


Azi sunt fericita! Sunt fericita ca cineva a avut incredere si mai ales ca a ascultat. Cuvintele sunt inutile si nu pot sa spun mai minunat decat a spus el.
Iti multumesc!
Aici gasiti articolul si sper sa va bucurati ca mai exista asa ceva!

24 martie 2009

Furnica fluturelui..


El niciodata nu se lamenteaza. De cele mai multe ori il simt. Mi-l imaginez inconjurat de o ceata abstracta si detectez placerea cu care se invarte prin ea. Ii spune vagabonteala mintii. Mi-a placut mult expresia asta.
Totul a pornit de la distrugerea unei fotografii. A fost ca si cum mi-a aruncat o manusa care sa ma duca la un duel in care nu sunt rivali. De la distanta asta pare sa fie o totala aberatie. Insa in acest duel sunt doar privitori. Asa ca o buna perioada de acum mintea mea o sa vagabonteasca intr-un mare fel.
Pentru inceput am ales o locatie. Mi-am dorit un colt dintr-o incapere si un fluture negru asezat fara nici o noima acolo, ca si cand arunci ceva din mana in momentul in care simti ca arde. Nu stiu de ce am ales fluturele. Oricum ceva din el si cu ceva din coltul camerei se vor constitui in primul intreg al povestii vagaboande.
Dupa ce am stabilit asta m-am asezat sa-l privesc. Intre aripile desfacute distingeam o constelatie de idei care depasea cadrul ales de mine pentru desfasurarea povestii. Apoi a prins viata si si-a indreptat antenele spre o carte veche. Simturile ascutite l-au facut sa tresara ca si cum acea carte era o mortaciune.
Speram in sinea mea ca fluturele sa sufere de nervi. Sa se revolte impotriva ideeii ca din ceva atat de urat sa se nasca atatea simtiri aparte si mai ales intense. Nu am avut aceasta confirmare dar am constat ca s-a oprit pe carte si a inceput sa-i adulmece mirosul de mucegai si praf acumulate in atatia ani de sedere pe rafturi. A inceput un dans, o incantatie de cuplare cu sursa lui trecatoare de energie care mi-a starnit un zambet ironic. Miscarile lui pareau rupte, o dizarmonie intre frumos si urat dar pe care el nu o intelegea. Nu era nici pic de filantropie in gestul lui. Nici fata de mine si nici fata de carte. Vroia doar sa-mi spuna ca daca il privesc cu atentie imi pot coordona miscarile in ritmul lui, pot sa slabesc baierele simturilor iar degetele ce tin creionul colorat sa alerge in voie pe coli albe si dornice de ceva. Poti sa creezi distrugand? Bataia aripilor a devenit din ce in ce mai rara. A fugit in coltul lui, a inchis ochii si mi-a lasat campul de lupta ravasit. Caut in mine ceva ce ar trebui sa fie in tine? Poate.....

Kalinka

Dermatologie...

Un buchetel de frunze de patrunjel!
Asta tinea in mana dreapta cand a pasit pragul expozitiei. Usor dezorientat a privit peretele din stanga lui. Cu pasi mici, parca obositi de apasarea gandurilor, s-a apropiat de fotografia ce reprezenta o poarta din fier forjat. Dadea impresia ca stie unde se afla acea poarta pentru ca un zambet nostalgic i-a inflorit pe fata. Si-a asezat ochelarii mai bine si a continuat sa priveasca poarta.
Aveam senzatia ca in acel moment o sumedenie de amintiri curgeau inspre acea fotografie. Intre pacla amintirilor si realitate parca ramasese doar buchetelul de frunze de patrunjel.
Dupa cateva minute s-a intors la mine, a ridicat degetul aratator inspre fotografie si cu o voce stinsa mi-a spus ca locuinta din spatele portii avea culoarea verde. Nu stiam ce sa-i raspund. Am zambit iar el si-a continuat plimbarea printre fotografii afisand o detasare ciudata. Parca se transformase intr-un critic care cauta detaliile si mesajele ascunse..
Parea obosit si dincolo de cuvintele pe care mi le-a spus inainte…
Il priveam cum deseneaza pe podeaua expozitiei o harta indescifrabila ale carei puncte esentiele le marca cu zambete. Mana imbatranita, stapanita de un usor tremur, parea sa fie un liant abstract dintre varsta lui biologica si verdele patrunjelului.
La un moment dat a ridicat frunzele verzi in dreptul buzelor, asemeni unui microfon, a inclinat capul a intelegere si m-a intrebat cui apartine fotografia cu poarta. I-am raspuns.
- Nu il cunosc, mi-a spus cu o voce stinsa.
- Daca doriti sa il cunoasteti puteti trece maine dimineata. O sa fie aici.
A zambit trist de data asta si a plecat tarandu-si gandurile spre casa probabil. Ma asteptam ca a doua zi sa revina. Il cautam cu privirea incarcata de bucuria ca o sa-l cunoasca pe autorul fotografiei. Dar nu a venit. Am aflat ca la o saptamana dupa inchiderea expozitiei a murit.
M-am intristat. Dar am fost sa caut casa din spatele portii de fier forjat. Am gasit-o. Era verde. Am lasat pe prag un buchetel din frunze de patrunjel.

18 martie 2009

Morman ordonat de cadavre..


De multe ori am cautat cuvinte care sa defineasca anumite stari. De cele mai multe ori le-am gasit. Uneori insa mi se pareau atat de sterse, de uzate, incat ma opream din scris cuprinsa de furie. Mi se parea ridicol sa definesc intensitatea unei stari cu un cuvant prafuit.
Fara resentimente si intr-o stare de calm relativ am urcat in camaruta marionetei sa-i povestesc tot. Nu stiu de ce speram sa gasesc in ochii ei intelegere.
Am intrat. Soarele patrundea prin fereastra cautand firele de praf. Marioneta, asezata in cui cu mainile atarnand ridicol pe langa trupul hidos, sfredelea podeaua cu privirea.
Cand m-a vazut a incercat sa zambeasca. M-a cuprins o senzatie de greata cand i-am vazut sclipirea din ochi.
M-am asezat pe scaunel in fata ei ca sa-i dau posibilitatea sa ma priveasca de sus. Parea satisfacuta de asezarea in scena.
Am inceput sa-i povestesc. In primul rand despre iubire. La inceput a fost nedumerita, dar nu a spus nimic. Pe masura ce imi continuam povestea pe fata ei s-a desfasurat o intreaga pleiada de zambete. Sunt prea putine cuvinte sa le descriu.
La un moment dat privirea i-a ramas atintita pe cutia cu jucarii acoperita acum cu o folie galbena.
Mi-am incheiat povestirea dar privirea ei nu se desprindea de pe cutie. In acele momente mi-am dorit sa o vad plangand, sa o simt cum isi descatuseaza sufletul had asemanator trupului ei.
A intors privirea spre mine. Zambea ironic, distinct si rece:
- Acum ti-ar prinde bine un pahar cu vin! Pleaca! A fost prea mult pentru mine.
Era prima data cand nu isi dorea prezenta mea!
Si uite asa mai fac o nefacuta! Insa fotografia aceasta imi place foarte mult. Si cred ca este locul potrivit pentru ea aici. Imi da senzatia aceea de "pofta vine mancand". Imi place captura dezordinii luminii. Este ca o reincarnare a contrastelor.

17 martie 2009

Cum a scos porcul aia a calului cu un val de sperma

Incercati sa va imaginati cum ar arata un tabel in care sa fie asezate starile care nu iti plac! Ma gandesc ca cel putin amuzant.
Am facut azi o incursiune, dureroasa pentru mine trebuie sa recunosc, prin cuvintele pe care le folosesc oamenii cand cauta pe minunatul "gugal". De aici puteti trage concluzia de ce tabelul meu arata amuzant. De la gonade si pana la viscere si macrameuri, capace de wc cu diamante si scandaluri elaborate din presa, gasesti totul! Este un catalog care cuprinde fluxul si refuxul vietii si este a dracu' de amuzant!
Apoi am trecut de la starea de amuzament la cea de plictis si apoi am inchis sandramaua pentru ca mi-am pierdut rabdarea. Este ca o elevatie dar nu o sa aflii niciodata daca este vorba de o reprezentare grafica la o scala data sau pur si simplu o parte a unei pile.
Nici macar stilul meu aberant nu ma mai ajuta. M-a abandonat in pacla asta sordida de o incultura vasta si am obosit.
Lumea e trista Domne'! Si ce este imbucurator la aceasta concluzie?
Faptul ca inca mai zambesc, ceea ce imi confera o stare buna si cu exact cantitatea de siktir necesara ca sa nu mai fac a doua oara prostia de a-mi bea cafeaua citind asa ceva.
Insa prin aceasta peregrinare amorfa am gasit ceva ce mi-a placut mult. Poate de asta mai pot inca zambi!
PS. Titlul e o chestie spontana a cuiva drag mie care habar nu avea ce scrie in acest text si caruia ii dedic Tangoul!

16 martie 2009

Legalizare voita?

Era momentul sa o vizitez. Ma simteam incompleta in ultimele zile si nu gaseam motivul pentru care simteam asta. Vocea unui bun prieten mi-a adus aminte ca de multa vreme nu o mai vizitasem. Am urcat scarile cu o cana de cafea in mana si pachetul de tigari in buzunarul pantalonilor. Mi-am propus sa imi prelungesc putin vizita si sa o sacai pe hidoasa mea marioneta.
Cand am intrat in camaruta dormea. Se asezase peste chipul ei de lemn un strat subtire de praf. Vis-a-vis de coltul ei, pe rama unei oglinzi vechi, se dezmorteau doua muste. Era o caldura sufocanta. Am asezat cana cu cafea pe podea langa scaunelul cu trei picioare si am deschis fereastra. Aerul rece si-a facut loc in incapere si a speriat mustele. Marioneta a deschis ochii. Privirea ei era ca o radiografie a sufletului chircit de cinismul lemnos din care era construita.
M-am asezat pe scaunel si mi-am aprins o tigara. Consecinta? O privire taioasa si plina de repros din partea ei. Am ignorat-o continuand sa savurez tigara si cafeaua.
Dansul gandurilor mele a inceput sa-i dea o stare de agitatie. O enerva faptul ca eram linistita si a devenit repede asemenea unui salon de cosmetica, plina de pensete si instrumente mici de tortura. Se chinuia sa intrerupa linistea din mine. Asta era scopul ei de azi. Un proiect prin care sa-mi distruga linistea, ca un fel de pedeapsa pentru lipsa mea de atentie. Ma amuza starea ei. Simteam ca imi cere sa o apuc de sforile vechi si sa ii dau posibilitatea sa danseze prin gandurile mele. Asta insemna o legalizare a sentimentului de culpabilitate, pe care presupunea ca il am, fata de lipsa mea de atentie.
Ca de obicei i-am zambit! Asta o enerveaza si mai tare. Ochii ei albastrii devin un paienjenis scabros pe care mereu are intentia sa-l intinda asupra mea. Nu aveam de gand sa o pedepsesc dar nici sa-i las impresia ca i-am dus lipsa.
M-am ridicat de pe scaunel si m-am indreptat spre ea. Sclipirea victoriei din ochii ei m-a facut sa izbucnesc in ras. Am luat sforile vechi si am atarnat-o intr-un cui de pe perete in asa fel incat sa se vada in oglinda veche. A inteles ca nu este o pedeapsa dar asta a facut-o sa sa zvarcoleasca in ea si sa caute sa-mi arunce in fata alte reprosuri. Nu suporta sa se priveasca. Si eu stiam asta. Ii era teama sa-si vada in oglinda reactiile de revolta si mai ales de neputinta si, cand o puneam in fata faptului implinit, se simtea epuizata si refuza sa mai deschida ochii.
- S-a schimbat anotimpul asa ca nu mai trebuie sa stai ghemuita in coltul acela intunecos. Esti hada dar asta trebuie sa o vezi si tu!
- Ai obosit atat de tare incat ai uitat sa mai urci la mine?
- Intr-un timp da. Acum insa imi place sa te vad in oglinda. Sa vad cum se scutura mucegaiul iernii de pe tine.
- Ai de gand sa ma duci la papusar sa ma repare?
- Inca nu. Dar o sa ma gandesc si la asta. Nu cred ca reprezinta o solutie. Este destul ca nu te accepti nu mai ai nevoie sa devii si ingamfata.
- Nu cred ca m-ai uri mai mult daca as avea buzele rosii.
- Nu intelegi ca nu te urasc? Iti numar doar starile si le asez acolo unde trebuie.
Avand in vedere ca deja a devenit foarte vorbareata mi-am luat cana si am plecat. Cand am inchis usa i-am auzit vocea groasa si imbatranita incercand sa alunge mustele ce ii atacasera ochii schiloditi de indoiala primaverii.

11 martie 2009

Nu este un protest....

Postarea de ieri a avut numarul 100. Am si uitat de cand adun aici fasii de stari rezultate din ciocnirea cu oamenii din jurul meu. In consecinta azi am sa aberez despre oameni la modul general. Este un subiect inepuizabil, controversat si de cele mai multe ori amuzant. De obicei cand cineva iti spune ca are doua vesti pentru tine, una proasta si una buna, majoritatea oamenilor aleg sa afle prima data vestea proasta. Niciodata nu m-am gandit de ce si singura explicatie care imi vine acum in minte este faptul ca daca alegi vestea proasta prima data socul o sa se atenueze cu vestea buna.
In consecinta cred ca o sa incep cu vestea proasta. Este mai intelept asa!
Ai momente in viata cand pur si simplu refuzi sa intelegi ceva. Printre oamenii ce populeaza aceasta planeta este o specie aparte. Oamenii non-name.
Ereditar se clasifica undeva intre mormoloci si melci iar aria de raspandire este destul de mare. Nu am de gand sa-i judec si nici talentul necesar sa-i descriu. Dar ii semnalez!
Pentru ei o furtuna intr-un pahar cu apa reprezinta maximul de provocare mentala. Lasa in urma lor dare lipicioase de consistenta flegmei si se bucura dind din coada cand li se serveste o felie de viata fluorescenta a altcuiva.
Dar sa lasam "rautacismele"! Nici macar nu merita sa-ti intinezi privirea cu urmele lasate de taraisul lor abstract. In fond e loc sub soare pentru toti desi apa curgatoare se poate bea fara riscuri de la 3000 m in sus. Ramane de vazut cine poate urca pana acolo.
Drept urmare azi am facut cadou un coif! De ce am facut asta?
Din cauza unui impuls egoist! Am vrut sa vad cum arata un mormoloc cu coif. I-am facut si o fotografie dar nu o postez aici pentru ca nu indeplineste calitatile necesare si o sa fiu nevoita sa-mi pun la intrarea pe blog acel avertisment cu "daca vreti sa continuati bla bla bla..." Asta chiar nu imi place!
Cam asta este vestea proasta si ma bucur ca e notata cu 101!!
P.S. Mentionez ca stiu exact ce am vrut sa spun insa partea simbolista din mine a fost mai puternica decat injuraturile neaose!!!
Iar asta cred ca este vestea buna!!!

10 martie 2009

Menestrel si poet....

Mi-am adus aminte azi, in timp ce savuram cafeaua, de un comentariu ce as fi vrut sa-l las pe un blog. Nu imi aduc aminte de ce nu l-am lasat. Era vorba despre o sectiune din viata mea care realizeaza acel echilibru necesar confortului. Nu a fost o revelatie ci a fost asezarea in cuvinte a unei stari de fapt. Acea comuniune dintre mine si Creion.
La prima vedere este o unealta banala care lasa in urma ei dare de diferite forme si marimi. As fi lipsita de etica sa afirm ca mana ce-l impinge pe acest Creion sa lase dare este condusa de ceva extraordinar, iesit din comun.
Ce este el pentru mine?
Creionul este unealta gandului meu.
Creionul este unealta sentimentelor, trairilor si simturilor mele. Ochii cuprind clipa iar imaginatia si perceptia devin Creion.
Creionul este mesagerul dorintei mele de a impartasi ceva. Este menestrel si poet contemporan.
Este generos si se inclina in fata a ceva. Este abisul, absurdul si concretul. Este terapia mea si chiar nu conteaza ce forma are!
Este cel ce lasa pe hartie dara ce reprezinta muzica din mine...

9 martie 2009

Ignoranta...

Statea rezemat de tocul usii ce reprezenta pentru el intrarea in universul pe care si l-a construit cu meticulozitate.
Halatul cenusiu era incheiat la trei nasturi si era singura dovada ca se afla in locul si la momentul potrivit.
Bacania lui este situata pe o straduta ce duce spre digul raului ce strabate orasul mic si rupt de lume.
Ochii tristi privesc fumul tigarii ce se destrama in aerul greu. S-a retras aici pentru a-si alina exaltarile si pentru a se hrani dintr-o normalitate pe care mult timp a ignorat-o. Asta il facea sa se simta in acel proverbial "acasa" fara sa depuna eforturi sustinute. Si nici macar mizantrop nu se considera. Era doar un sentiment de impacare cu o decizie luata brusc. A parasit o lume de plastic in care nu-si mai gasea locul, o lume care a lasat pe fata lui urme adanci sub forma ridurilor de pe fruntea inalta.
Acum are bacania. Un univers policolor, cu arome de vanilie si rom, cu umbre mate si lucioase de diferite gramaje, in care regasea acel elementar bun simt de a convietui cu fantasmele neobosite ce il bantuie.
Cu un gest agresiv a inlaturat tot ce era nociv din jurul lui si asta fara sa aiba resentimente. A considerat asta o depasire a propriei lui evolutii si a devenit un vanzator de iluzii. Fiecare produs impachetat era insotit de o povestire. Isi vinde cartea vietii fila cu fila fara sa se gandeasca nici o clipa ca filele nu se vor mai intalni niciodata intr-un intreg si ca nimeni nu o sa stie povestea intreaga.
Fetita s-a apropiat de tejghea si a cerut doua pliculete cu zahar vanilat si un sirop de menta. I-a zambit si i-a dat zaharul si siropul. Monezile din mana micuta s-au imprastiat pe tejghea in sunete care au rupt atmosfera de namol ce incepuse sa-l inconjoare. Inocenta fetitei l-a ajutat sa mai inlature o fantasma sacaitoare.
- Spune-i mamei tale ca zaharul acesta este de la un poet de peste mari si tari si fiecare felie de chec ce are in ea zaharul asta este un vers. Poetului ii place sa bea sirop de menta cu apa din prima stea rasarita!
Fetita l-a privit mirata si parca astepta ca din pliculetele de hartie sa explodeze cuvinte. Apoi a inceput sa rada. O cascada de clinchete cristaline s-a revarsat in bacanie si ridurile de pe fruntea lui au prins viata intr-o liniste albastra.
Fetita plecase dar rasul ei cristalin s-a asezat pe rafturi...
O seara de primavara aproape perfecta.....

3 martie 2009

Carte...

Apa neinceputa este apa pe care o scoti din fantana si pe drumul pana acasa nu vorbesti cu nimeni, pana dai cuiva drag sa bea. Asa se spune si asa mi s-a spus si mie. Prin vorba i se poate lua harul. Cand vine cineva drag la tine si ii dai o cana cu apa si ii spui ca e neinceputa este ca si cum te-ai dari din tot sufletul. Apa are un gust aparte cand esti primul si alesul.
Cand duci o cana cu apa neinceputa cuiva inseamna ca nu ai vorbit cu nimeni, te-ai dus de la fantana tinta la cel drag.
Este un cult al asteptarii si al alesului. Ca si primavara..neinceputa...
Uneori reintoarcerea este uimitoare, nu este o confirmare. Este o umilinta pe care o simti si o traiesti, ca o plata a superficialitatii.
Superficialitatea doare, naste rani si lasa in urma cicatrici atat de vizibile incat lovesc tot timpul.
Este un har sa te poti darui unei noi iubiri, ceva neinceput. Este un har sa te poti lasa descoperita in felul asta, sa te lasi abandanota si sa te umpli cu tot ce decurge din asta.
Si intotdeauna trebuie sa existe un EL. Un EL care sa primeasca ceva ce altul inaintea lui nu a aflat, ceva neinceput. El sapa, el intuieste, el spera, el viseaza, el cauta comoara ce o percepe. Si la sfarsit?
Pana la urma ori visele sunt prea mari, ori putintele lui sunt prea mici, ori pur si simplu comoara nu exista. De la carbune pana la diamant nu este decat un pas de carbon.
Aste ganduri ma framantau azi si parca alergam pe o fasie de asfalt incins spre un loc neinceput. Nu era o cautare, era un dor ca dorul de fructe...
Mi-am inclestat pumnii si abia asteptam sa ajung acolo, incarcata de cuvinte si simboluri precum spinarea unui arici ce trece dezinvolt peste urmele lasate de altii in cautarile lor.
Nu m-am intristat ci doar am zambit nostalgic pentru ca din toate fructele ce si-au lasat urmele pe spinarea mea nu mai imi plac bananele si ananasul. Dar despre asta cu alta ocazie..... Cel rece?

2 martie 2009

Carbune si lumina...

A picurat streasina toata noaptea, acum e soare...
Aplecat asupra mesei de lucru imi parea un colos asezat la intrarea intr-o lume distorsionata de efortul de a se mentine vizibila.
Carbunele aluneca pe foaia alba intr-un ritm sacadat lasand in urma lui franturi de gesturi. Linii, puncte si, concomitent, degetul care stergea continuitatea si transpunea totul in umbre.
Mi-a spus odata ca cel mai greu i-a fost sa-si faca autoportretul. Obosea. Si atunci pleca in plimbari lungi sa-si asculte zbuciumul ce-i macina mintea si sufletul. Insa, cand revenea, in fata oglinzii nu mai era aceisi imagine. Era mereu nemultumit de golul de umbre din lumini.
Mana continua sa contureze. Se nastea acolo, pe foaia de hartie, ceva ce il determina sa clipeasca foarte des. Parca era nedumerit.
Si-a ridicat privirea spre mine, a zambit si mi-a aratat cu un gest larg ca pot sa ma asez pe piatra necioplita din dreapta lui. Si-a dus degetul aratator spre buzele uscate si mi-a indicat prin gestul asta sa tac.
Am continuat sa privesc dansul carbunelui pe hartie. Usorul tremurat al degetelor, care intrerupea uneori continuitatea linilor, era ca o poveste despre nesiguranta din siguranta. In acele momente simteam cum rationalul disparea si totul devenea zbuciumul ideii transpus pe o coarda a sufletului. Stiam ca in acele franturi de timp din el se scurgea viata in desen.
Mi-am dat seama ca a obosit in momentul in care privirea i s-a oprit pe o masca venetiana prafuita, amintire a unui moment de rascruce din viata lui.
L-am invitat la o plimbare. A acceptat bucuros.
Pasind pe aleile parcului, in sunetul bastonului lui de lemn, parca auzeam decorul interior cum se modifica. S-a oprit si si-a odihnit mana dreapta pe scoarta unui batran castan.
- Opreste-te din fuga, mi-a spus cu o voce stinsa. Crezi ca ai sa-ti gasesti toate ramasitele?
Nu i-am raspuns pentru ca nu aveam un raspuns. Mi-a vazut insa zambetul.
- Vino! Am sa-ti arat cum se deseneaza ochii si pentru asta nu imi trebuie lumina....
Si atunci am inteles ce vroia sa imi spuna de dincolo de lume...