Cuvinte din cuvinte...

Simteam in nari aroma de vanilie a fumului tigarii de foi. Ii priveam ochii negrii, adanci, uneori demonici, cum se misca vioi de la o persoana la alta. Degetele lungi si fine care tineau tigara se sprijineau pe cotiera fotoliului. Bratara din piele, inscriptionata, contura articulatia mainii dandu-i un aer de o eleganta usor dominatoare. Imi imaginam un sarut depus pe degetele acelea, intr-un gest de profund respect si mai ales un gust de tutun, vanilie si miere.
Il priveam si simteam cum izvoreste din el o salbaticie controlata care impunea respect. O atitudine misterioasa si directa in acelasi timp, care starneste invidie, un aer dominator doar prin puterea manipulatoare a gandurilor.
Acum se amuza. Simteam rasul din el si simteam mai ales nedumerirea celor din jur. Nu intelegeau, dar el continua sa le plastifieze atitudinea metaforizand exemple clare si fara echivoc. Nu se dadea in laturi de la nimic si continua sa se amuze. Un zambet prelung, usor ironic se desena prin ridicarea coltului gurii. Dintii albi dadeau impresia ca, atunci cand vorbeste, musca din prada rapusa in asa fel incat sa o ucida lent. Nu suporta ipocrizia si minciuna, nu suporta oamenii care spun multe si nu spun nimic, nu suporta violenta generata din neintelegere si loveste in ele fara crutare Dar o face calm, argumentat si punctat exact unde doare mai tare.
Am inceput sa zambesc si sa-mi alin acea foame de cuvinte din zambetul desenat pe fata ca o masca a firescului. Incercam sa gust sangele micimii imprastiat pe toti peretii.
Obosisem. Nu mai aveam energia sa privesc taratoarele in propriile lor scursuri.
El nu. Era acolo implacabil si direct oferindu-mi un spectacol plin de contraste in care estetica uratului avea forma umana.
Intr-un tarziu am plecat de acolo. O tacere stranie s-a asternut in pasii nostrii. Ma simteam epuizata si oarecum nedumerita. Imi doream sa cad intr-un somn in care sa simt doar aroma de vanilie. Vroiam sa raman si sa fug in acelasi timp. Am zambit si l-am privit dincolo de irisii negrii ai ochilor fara definitie...stia deja...
Cand am sa fug am sa fug pentru ca mi-e frica de mine langa tine....

Sotron aseptic...

Nu cred... in sufletele impietrite!
Nu cred... in mizantropie!
Nu cred... ca cineva nu poate sa se bucure de primavara!
Cred...in tristeti nocturne si pline de ceata!
Cred...in lacrimi limpezi si linistitoare!
Ma dor...urmele scrijelite pe ziduri inutile!
Vreau..sa urc pe turle necuvantatoare!
Astept..patru anotimpuri definite!
Daruiesc...zambete!
Ocrotesc...papadiile!
Primesc...palme cand nu vreau!
Fug...de castane gaunoase!
Vorbesc...despre taceri!
Caut...urmele mele din altii!
Iubesc...cand nu iubesc!

Este o provocare! Ii arunc manusa lui Ovidescu si nu numai...
Azi dansez pe muzica aceasta!!!!

Oare...

Azi am absorbit soarele fara sa ma gandesc ca setea o sa revina. Este ciudat cum uneori iti doresti sa ploua in mijlocul unei lumini ce-ti ofera caldura si liniste. Dar nu te poti impotrivi unei dorinte doar printr-un gest banal. Nu poti sa inchizi ochii si sa stergi totul..
Fluturele meu nu s-a intors azi, desi fereastra a ramas deschisa. Nu am fost trista. Am privit indelung coltul unde se odihnea si apoi mi-am trecut degetele peste cartile vechi pe care le-am rasfoit impreuna.
Am pastrat acea traditie dintre noi si am deschis instinctual o carte. Am zambit. Tilul: Pulbere!
Mi-am adus aminte de cuvintele fluturelui meu...daca ai ales nu poti gresi in necunostinta de cauza, pentru ca asta ar insemna sa te calci pe tine in picioare...desi mi-am dorit ploaia, o alegere a fost soarele...
Sunt doar obosita, azi nu simt, nu percep, sau?
Sau pur si simplu nu vad cuvintele. Poate ca printre suflete de curve am suflet de proxenet...

Lui Lorendo, cu mult drag..

De ce credeti ca mi-am facut azi palmele caus?
O sa radeti, dar am simtit nevoia sa fac asta cand am vazut ca fluturele meu cauta ceva prin casa. Se izbea de biblioteca, de pereti, si cu o inversunare diabolica scotocea. Aveam senzatia ca lupta din el este oarecum primordiala si ca face asta numai pentru a demonstra ceva. Lui sau mie. Aveam o banuiala si nu am indraznit sa i-o arunc in fata. Am incuiat-o in colivia sufletului meu in speranta ca va muri acolo stiuta doar de mine. Dar m-am inselat.

Crezand ca il inteleg, am deschis fereastra. Si-a intors privirea catre mine, a zambit si apoi a zburat fericit in soarele molcom al serii. Nu am avut curajul sa il privesc dincolo de fereastra. Aveam senzatia ca daca fac asta o sa vad praful de bucurie pe care il imprastie in jurul lui. Iar pentru asa ceva trebuie sa fii pregatit.
Nu mai aveam siguranta ca o sa-l mai vad cuibarit in coltul lui si aruncandu-mi de acolo intrebari care imi scorneau prin colturile intunecate ale sufletului.
M-am asezat in fotoliu si am parasit sentimentul de inutilitate.
Multimea de oameni din jurul meu a inceput sa se estompeze in cautarile mele uneori absurde. Probabil pentru ca am vorbit prea mult si cu un ton mai ridicat. Probabil pentru ca am avut indrazneala sa compar dorinta de detinere cu umilinta unui sentiment frumos si neconditionat.
Oameni se revolta doar cand obiectul, spre care ei isi indreapta atentia si afectiunea, are curajul de a striga in gura mare ca nu face troc cu libertatea spirtului. Si de aici efectele negative se transforma intr-un tavalug distructiv, voit sau nu, constient sau nu, dar tavalug.
Nu este o virtute sa se nasca in tine sentimentul de ocrotire. Este o virtute sa stii cum sa il daruiesti, cum sa-l imparti si cum reusesti sa nu il tansformi in acel tavalug naucitor.
Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei.
Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.
M-am linistit. Soarele s-a ascuns, pregatit fiind ca maine sa rasara iarasi. Sa daruiasca iarasi neconditionat si sa lupte cu norii. Fereastra a ramas deschisa. Vantul adie si umfla perdeaua albastra ca si cum i-ar darui ceva. Acolo undeva fluturele meu imprastie praf de bucurie si zambete. Arunca cu intrebari abstracte fericind pe cineva.
De ce?
Pentru ca eu i-am deschis fereastra.
De ce?
Pentru ca o sa stie ca undeva este un colt unde se poate odihni cand are nevoie.
De ce?
Pentru ca nu este un troc.
De ce?
Pentru ca avem acelasi spirit.

Greierul si furnica...

Imi inchipuiam ca dansand printre cuvinte, si de cele mai multe ori impreuna cu ele, haoticul din mine o sa prinda un anumit contur. Dar nu a fost sa fie. Cred ca sunt prea lenesa pentru asta, cu atat mai mult cu cat muzica difera aproape de fiecare data.
Cateodata este o muzica ascutita, violenta, in aparenta disarmonica. Efectul este uimitor pentru public. Ei cred ca este doar un capriciu, o vanitate vetusta ca apoi prin perceptia lor stramba sa il declare un gest lacom, lipsit de senzatie si menit sa aduca laurii mult doriti.
Si cat de mult gresesc!
De ce gresesc? Pentru ca nu gasesc acel amanunt care sa faca sa iasa armonia la suprafata. Si asta pentru ca fac atata galagie inutila incat nici mastile nu-i mai ajuta. Si atunci dansul se muta intr-un spectacol al fricii, al agresiunii si al micimii. In multimea asta pestrita sunt din ce in ce mai putini cei ce gasesc cheia armoniei. Si de aceea dansez foarte rar pe muzica asta, desi imi place. Apoi este muzica aceea prelunga, care iti patrunde in vene si pasii o urmeaza fara preget. Este o muzica in care si cuvintele isi gasesc linistea si scopul precis. Note, acorduri si apoi o revarsare spre pasii dificili a unui dans plin de curiozitate, incisiv si calm in acelasi timp. Un dans dintr-un spectacol al publicului, a trairilor lui, al curgerii lor spre cuvintele mele. Oare un singur cuvant poate defini asta?

Eu nu am sa-l caut pentru ca simt ca nu are sens...

Furnicile viseaza?

Fluturele meu a fost astazi destul de tacut. Cel putin atat cat l-am observat. Parea ca-si aduna gandurile dupa calatoria noastra, in timp ce isi scalda aripile in soare.
Intr-o liniste deplina urmaream fumul tigarii cum isi face loc in colturile camerei. Priveam sirul gandurilor si incercam sa-l indrept spre fluturele lenes si aparent absent.
Pe fereastra deschisa au intrat intr-o valtoare neasteptata sunetele calde ale unei melodii cantate la pian. Fluturele a tresarit, a privit mirat fereastra si apoi si-a luat zborul sa adune pe aripi franturile din melodie. Am zambit si am continuat sa ascult muzica. Imi imaginam degetele ce alunecau pe clapele pianului. Fara sa imi dau seama am inceput sa conturez desenul pe oglinda de langa mine. Era o intelegere tacita.
Conturam liniile de furie din calmul studiat din mine. Apoi le rupeam cu cercuri rosii dintr-o iubire pentru forme, plina de nonsalanta. Ingramadeam in colturile oglinzii romburile albastre ale lacrimilor.
Intr-un gest spontan am inmuiat palma in verdele meu timpuriu si in timp ce vopseaua se scurgea spre varful degetelor pe oglinda se contura un intreg. Un haos voit de culori si trairi, fara inceput si fara sfarsit. Era un TOT fara noima....un tot vazut de ochii mintii....
Fluturele s-a intors din cautare exact in momentul in care melodia s-a sfarsit. L-am privit plina de liniste si cu o voce obosita l-am intrebat daca se mira ca mai pot zambi. S-a asezat in coltul lui, si-a oprit aripile si mi-a raspuns:
- Ma mir doar ca asa trebuie sa fie!

Iar eu am refuzat sa deschid ochii si sa inlatur visul meu plin de culoare....

Fluturele diligenta...

Nici macar nu mi-am pus intrebarea cat o sa traiasca fluturele meu. Nici macar nu m-am gandit ca s-ar putea sa fie distrus printr-un gest violent ce poate sa duca la o reincarnare a lui. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Il prefer asa "universal". O vietuitoare, dintr-o specie aparte, din care sa-si ia fiecare ce vrea. Nu vreau sa simt compasiune pentru sacrificarea lui.
Pornind de la aceasta premisa am facut o scurta calatorie, imaginativa, cu fluturele meu. L-am trecut prin doua spatii total diferite.
Fluturele meu a devenit prima data dromader, parcurgand un desert pagan si insetat de creatie, purtandu-si in spinare cantitatea de apa necesara supravietuirii. I-am urmarit perseverenta si determinarea de a scoate din el magia gandurilor. Insa nu am avut puterea de a-l privi pana la sfarsit.
Am indreptat apoi diligenta timpului si mi-am asezat fluturele in sufletul unui miner. L-am coborat acolo in adancuri, l-am facut sa sparga piatra din jurul filonului ce ducea la sursa lui de adevar, sursa pe care el o considera distructiva..
Eu am obosit, el nu.
Apoi ne-am intors amandoi acasa. Nu a facut nici o remarca. S-a asezat in coltul lui si parca din zbaterea aripilor vroia sa-mi arate ca s-a regasit si in soare si in intuneric.
Nu a fost o desavarsire ci mai degraba o intelegere ca drumul spre desavarsire este o sete permanenta....

On garde un soleil
Au fond de nous
Un feu qu'on reveille
Malgre tout
Malgre les douleurs d'hier
Tout a coup on espere...

Je n'attendais que vous - Garou

Fructul furnicacios...

Am adormit cu gandul la un fruct. Nu va spun ce fruct era! Si asta nu pentru ca imi doresc sa realizez un procent mai mare de suspans sau sa va cer sa ghiciti si sa ofer un premiu celui ce nimereste. Pur si simplu de data asta vreau sa ramana fructul meu. Si nici nu vreau sa-i fac reclama!
Imi timp ce imi savuram cafeaua de dimineata am privit fluturele vagabond. Statea linistit in coltul lui si dadea impresia ca se gandeste la o constructie abstracta a carei macheta urma sa mi-o prezinte intr-un final.
Meticulos si plin de gratie, cu o seninatate debordanta isi misca aripile pentru a-si mentine echilibrul in coltul deloc comod. Am zambit cand imaginatia mi-a fugit spre stadiul lui de vierme in cocon. Incercam, in mintea mea, sa trec peste etapele desavarsirii lui. Ma intrebam cat din atitudinea aceea de larva a ramas marcata in el pentru a-si mentine echilibrul in impactul cu lumea inconjuratoare. Frumusetea lui, in ochii mei, este coplesitoare. Cautarile lui ii dau o aura de mister care este aproape palpabila. Cauta in el, cauta in jurul lui, incearca sa mentina copilul acela din el viu. Este linistitor sa-l privesc asa. Imi da incredere si aproape ca il vreau nemuritor.
La un moment dat m-a privit. Parea ca zambeste si ca imi citeste gandurile. Si atunci am decis ca trebuie sa-i vorbesc.
L-am chemat la o intrevedere si l-am rugat sa-si ia si copilul din el. S-a asezat in palma mea si m-a invatat sa desenez. Liniile timide invadau coala de hartie iar mie nu imi venea sa cred. Imi soptea sa las mana sa scoata la suprafata imaginile colarate din mine. Aripile lui frematau de placere cand privea conturul trasat de mana ce nu desenase niciodata. Era atat de viu totul incat aveam senzatia ca pot palpa sunetele desenului. Nu distrugeam o fotografie ci pur si simplu dadeam viata la ceva ce nu vazusem in mine.
A simtit ca la un moment dat am obosit si ca increderea in mine a scazut considerabil. Si-a intins aripile intr-un val de eleganta imperiala si a plecat in coltul lui.
Am zambit si am iesit in aerul cald al primaverii. Imi era bine! Stiam ca o sa-l regasesc in coltul lui si ca o sa ma mai invete multe despre mine.

Fluturelui meu, cu aroganta, ii dedic asta! Si stiu ca o sa inteleaga!

Legalizare voita?

Era momentul sa o vizitez. Ma simteam incompleta in ultimele zile si nu gaseam motivul pentru care simteam asta. Vocea unui bun prieten mi-a adus aminte ca de multa vreme nu o mai vizitasem. Am urcat scarile cu o cana de cafea in mana si pachetul de tigari in buzunarul pantalonilor. Mi-am propus sa imi prelungesc putin vizita si sa o sacai pe hidoasa mea marioneta.
Cand am intrat in camaruta dormea. Se asezase peste chipul ei de lemn un strat subtire de praf. Vis-a-vis de coltul ei, pe rama unei oglinzi vechi, se dezmorteau doua muste. Era o caldura sufocanta. Am asezat cana cu cafea pe podea langa scaunelul cu trei picioare si am deschis fereastra. Aerul rece si-a facut loc in incapere si a speriat mustele. Marioneta a deschis ochii. Privirea ei era ca o radiografie a sufletului chircit de cinismul lemnos din care era construita.
M-am asezat pe scaunel si mi-am aprins o tigara. Consecinta? O privire taioasa si plina de repros din partea ei. Am ignorat-o continuand sa savurez tigara si cafeaua.
Dansul gandurilor mele a inceput sa-i dea o stare de agitatie. O enerva faptul ca eram linistita si a devenit repede asemenea unui salon de cosmetica, plina de pensete si instrumente mici de tortura. Se chinuia sa intrerupa linistea din mine. Asta era scopul ei de azi. Un proiect prin care sa-mi distruga linistea, ca un fel de pedeapsa pentru lipsa mea de atentie. Ma amuza starea ei. Simteam ca imi cere sa o apuc de sforile vechi si sa ii dau posibilitatea sa danseze prin gandurile mele. Asta insemna o legalizare a sentimentului de culpabilitate, pe care presupunea ca il am, fata de lipsa mea de atentie.
Ca de obicei i-am zambit! Asta o enerveaza si mai tare. Ochii ei albastrii devin un paienjenis scabros pe care mereu are intentia sa-l intinda asupra mea. Nu aveam de gand sa o pedepsesc dar nici sa-i las impresia ca i-am dus lipsa.
M-am ridicat de pe scaunel si m-am indreptat spre ea. Sclipirea victoriei din ochii ei m-a facut sa izbucnesc in ras. Am luat sforile vechi si am atarnat-o intr-un cui de pe perete in asa fel incat sa se vada in oglinda veche. A inteles ca nu este o pedeapsa dar asta a facut-o sa sa zvarcoleasca in ea si sa caute sa-mi arunce in fata alte reprosuri. Nu suporta sa se priveasca. Si eu stiam asta. Ii era teama sa-si vada in oglinda reactiile de revolta si mai ales de neputinta si, cand o puneam in fata faptului implinit, se simtea epuizata si refuza sa mai deschida ochii.
- S-a schimbat anotimpul asa ca nu mai trebuie sa stai ghemuita in coltul acela intunecos. Esti hada dar asta trebuie sa o vezi si tu!
- Ai obosit atat de tare incat ai uitat sa mai urci la mine?
- Intr-un timp da. Acum insa imi place sa te vad in oglinda. Sa vad cum se scutura mucegaiul iernii de pe tine.
- Ai de gand sa ma duci la papusar sa ma repare?
- Inca nu. Dar o sa ma gandesc si la asta. Nu cred ca reprezinta o solutie. Este destul ca nu te accepti nu mai ai nevoie sa devii si ingamfata.
- Nu cred ca m-ai uri mai mult daca as avea buzele rosii.
- Nu intelegi ca nu te urasc? Iti numar doar starile si le asez acolo unde trebuie.
Avand in vedere ca deja a devenit foarte vorbareata mi-am luat cana si am plecat. Cand am inchis usa i-am auzit vocea groasa si imbatranita incercand sa alunge mustele ce ii atacasera ochii schiloditi de indoiala primaverii.

Cica sunt femeie...

Una peste alta azi a fost o zi destul de echilibrata. De ce spun asta?
Pentru a compensa starile de ingrijorare din week-end am trecut la atitudinea de talent ce moare speranta si am prestat niste inregistrari. Hahahaha!!!
Era o prvocare! Dar bineinteles ca nu m-am conformat in a pune pe voce ce am scris eu. Nu era nimic interesant in asta.
Am pus pe voce un text care a generat reactia mea, pentru ca in oarecare masura se potrivea cu cocleala din mine.
In concluzie astept acordul autorului ca sa-l lansez pe teava trilulilului iar daca nu am acest acord, avand in vedere ca prezicerea este destul de sumbra (99% sic), o sa-l pastrez in arhiva mea pana cand si-l doreste "recitat"!
Cu respect a voastra coclita de azi:))))))