29 septembrie 2010

Scrisori in timp - Vuia 1...


De ce sa ma mai astepti?....
Sensurile nu isi mai au rostul.
Explicatiile poate, desi in contextul dat pot parea evidente, dar imperios necesare.
Cand m-ai cunoscut am fost foarte explicita si ti-am spus ca am puterea sa ma dezgolesc fara niciun fel de probleme, fara plasa de siguranta.
Cand m-ai cunoscut ti-am spus ce caut si ce nu am gasit niciodata. Atunci mi-ai raspuns zambind sa am grija ce imi doresc ca mi se poate implini.
Au trecut aproape doi ani. Nu am de gand sa descriu aici superbul si exceptionalul pe care l-am trait in aceasta perioada. Il stim amandoi si sa nu ai senzatia ca am uitat asa ceva. Nu o sa uit niciodata.
Insa in tot acest timp, clipa de clipa, ai uitat ce sunt.
Sau mai degraba nu ai inteles. In mare masura cred ca si eu sunt vinovata. Ca nu am fost destul de explicita sau nu ti-am reamintit pe parcurs cauza zbuciumului meu.
Asa ca a sosit momentul de ALL IN!
Si asta nu este un joc in care mizez pe ceva. Atuul meu a fost intotdeauna dezgolirea.
Placerea aia intensa de a sti ca pot sa spun in fiecare clipa ce simt vis a vis de tot ce ma inconjoara.
Credinta aia oarba si bucuria de a gasi omul in fata caruia acest lucru sa se intample si sa am si un feedback pe masura.
Ce am cautat si ce o sa caut in continuare?
Omul care sa-mi raspunda cu reversul medaliei.
Barbatul care are forta aia interioara de a spune ce simte in fiecare clipa.
Barbatul acela care recunoaste cu franchete ce simte cu femeile din viata lui, cum se raporteaza la ele, cum le percepe, cum le simte, cum le are, cum il au ele pe el in varii ipostaze.
Barbatul acela care poate si vrea sa spuna zambind linistit si implinit: Uite iubire de ce imi place sau nu imi place aceasta femeie.
Barbatul acela care sa stie ca asta pentru mine inseamna placere si nu chin. Barbatul care sa vada ca asta este visul meu, barbatul care nu ascunde sentimentele pentru alta in modul banal si mercantil care ne inconjoara zi de zi.
Tacerile chiar daca vorbesc sunt inutile si duc la necomunicare.
Nu caut pula perfecta. Nu caut futaiul. Nu caut sa posed sau sa am. Nu cer si nu revendic.
Nu te-am pus si nu te voi pune niciodata in situatia sa alegi.
Nu te-am pus in genunchi in fata nimanui si nu am lins niciodata acolo unde am scuipat. Sunt micisme inutile si care nu imi dau nici un fel de satisfactie.
Banalul il pot avea in fiecare secunda la picioare fara sa fac vreun efort prea mare. Nu ma satisface. Il am prea usor si pot sa prevad fiecare pas.
Comunicarea aceea nu am avut-o si se pare ca nu o sa o am niciodata, desi nu o sa renunt sa o caut pana la ultima suflare din mine.
Din cautarile mele m-ai oprit tu. Mi-ai dat iluzia unei astfel de completari dintre un barbat si o femeie. Am acceptat iluzia asta atata timp pentru ca te iubesc. Iar mai mult de ceea ce sunt si cum sunt nu am ce sa ofer. Si am dat totul neconditionat si nu am asteptat si nu astept nimic in schimb.
M-ai invatat cum sa pasesc pe urmatoarea treapta a evolutiei mele de femeie.
Mi-ai aratat pana la un punct ca speranta mea nu e in van.
Dar se pare ca punctul in care am ajuns amandoi este cel maxim in ceea ce ne priveste.
Dorinta mea ramane aceiasi. Intelegerea ta in ce priveste felul meu de a fi si cautarile mele s-a oprit aici.
Nu are rost sa dai alte sensuri la ceea ce iti spun eu acum pentru ca alte sensuri nu exista.
Eu am urcat pe treapta ce tu mi-ai aratat-o. In acelasi mod. Dezgolita!
Tu?
Cu toata forta ta, cu tot spiritul tau ce depaseste cu mult maximul ce l-am intalnit pana la tine, din punctul asta ai lasat sa cada perdeaua banalului. Ai ales tacerea, ai ales sa te retragi si sa nu spui, ai ales sa simti si sa nu impartasesti.
Nu e un repros asta. E alegerea ta pe care o simt si o respect de mult timp si care imi tine inlantuite fanteziile si gandurile acelea libere ce ar fi frumos sa zboare in fapt nestingherite alaturi de ale tale. Nu pot sa-ti reprosez nimic. Nu am ce.
E doar alegerea ta. Din nefericire pentru mine acum sunt mai sus cu o treapta. Din nefericire pentru tine, lasand deoparte toate problemele tale de zi cu zi, toate responsabilitatile tale si tot realul, ai ramas intr-un punct pe care spiritul meu nu il mai poate absorbi.
E deja prea banal.
Am trecut in faza in care eu continui cu asiduitate sa spun si sa incerc sa comunic si tu taci. Iar asta nu e de mine si nu e nici de tine.
Nici din partea mea si nici din partea ta asta nu inseamna slabiciune. Din contra! Dar in contextul asta am ajuns in punctul in care avem dorinte total diferite. Eu sa spun ce simt raportat la fiecare traire a mea, tu sa tii secret in perspectiva a ceva ce eu nu inteleg si de cate ori incerc sa spun eu ceva te superi sau te enervezi.
Te iubesc cum nu am iubit si cum nu am sa iubesc pe cineva vreodata!
Dar asa cum amandoi am hotarat atunci cand ne-am cunoscut nu am sa ma opintesc in ceva atat de banal pentru a ma banaliza. Nu tu esti banal. Situatia e banala.
Eu nu pot sa ma schimb. Asta sunt! Si asa cum am mai spus eu am ales tu ai decis!
Ti-am spus de nenumarate ori ca esti usor de iubit, pana la urma nu esti greu de suportat. Ca sa te suporte cineva trebuie sa te iubeasca infinit.
Dar este cumplit sa-mi fie dor de tine. Nu e numai dorul fizic Lorendo. E dorul ala de acel om deschis si dezinvolt, de barbatul acela ce vorbeste cu toti porii si toate zambetele din lume. E dorul de tine ala intreg si total.
Comparativ cu orice alta femeie din viata ta de pana acum si din viitor credinta ca o sa gasesc ceea ce caut o sa ma faca sa suport sa nu mai fii prezent desi o sa fie cumplit de dureros. Moartea este usoara pe langa a trai fara tine.
Dar o sa aleg sa traiesc indiferent cum o sa fie si indiferent de ce imi rezerva viitorul.
Nu pot sa-mi ucid speranta ca ceea ce caut o sa gasesc si sa ma rezum la banal. Nu pot! Nu e de mine! Ranile mele sunt mai adanci decat dorinta ta de a tacea si a nu impartasi. Si tu stiai asta de la inceput.
Tot ceea urmeaza in viata se va raporta la tine. Mereu o sa compar, mereu o sa fii etalon. Si daca stau sa ma gandesc bine o sa fie infiorator de greu. Dar cred ca am puterea de a aprecia si a ma bucura de drumul pana la tinta. Si asta este esential.
Si atunci de ce sa ma mai astepti? Ca sa-ti spun cat de ravasita sunt? Ca sa-ti povestesc ce simt, ce am simtit? Sa ma dezgolesc de tot si sa incerc sa comunic? Sa impartasesc ceea ce traiesc cu un zid de marmura? Care e rostul?
De mult nu mai ajung la tine simturile mele speciale. De mult in ochii tai tot ce simt eu e banal. Asta tipa tacerile tale.
Ceea ce am trait in ultima saptamana m-a bulversat cumplit. Trairile prin care am trecut au nascut atatea intrebari in mine incat bulversarea asta m-a facut sa ma inchid in mine. E mult prea intens si e mult peste limita superioara a trairii umane. Dar sunt singura si ceea ce simt in momentele astea nu am cui sa impartasesc. Nimeni din viata mea nu poate face fata la asa ceva. Si inca o data se demonstreaza ca daca esti acolo sus esti singur.
Te iubesc Lorendo, oriunde te-ai afla!
Strang palmele spre o divinitate, nici nu are importanta care ii este numele.Toata fiinta imi este inundata de dorinta de a transmite ruga. E ca si cum as tine in palme globul de lumina si as incerca sa impart razele lui.
Cui?
Tie Luptatorule!
Sa incalzesc acele tenebre macinate de ganduri involburate si de stari dorite si neregasite, sa plimb usor razele luminii peste ochii inundati de umbre pe care adeseori mi le-ai aratat, sa descatusez din praful pietrelor dorinta ta ca eu sa fiu fericita.
Nu ma opreste nimic sa fac asta.
Cautarile mele sunt cautarile tale si regasirile noastre doar iluzia fericirii.
Mi-ai asternut in timp pe pleaope lacrimi amare si lacrimi de fericire, mi-ai daruit o lume perfecta, singura lume in care puteam iubi….
Mi-ai asternut mansardele in voluptate si mi-ai ridicat aripile spre un cer nedefinit, ai luptat alaturi de mine si nu m-ai lasat sa ma cufund in pestera neagra….
Ai definit iubirea si irizarile ei mi-au incalzit zambetele, ai atins cu mintea ta centrul echilibrului meu si asa, in felul tau rebel, tandru si dur m-ai pervertit…nu ai ucis nimic in mine doar ai cladit..
Si acum e randul meu sa ridic palmele impreunate si sa revars lumina acolo unde spui tu ca e intuneric…
Si o voi face pentru ca daca nu ai fi fost tu as fi fost si eu un om normal…
Ce gasesti intr-o floare de cires?
E o intrebare care pentru fiecare in parte are un raspuns.
O floare de cires e primavara, e puritate si gingasie, e ceva ce mereu ne dorim si dupa care alergam o viata intreaga.
Un intreg univers de ganduri frumoase si calde, mangaiate de un soare renascut din friguri aspre si sclipiri reci de zapada si urme de ceata ce ne inconjoara ca o pacla amara.
Un vis precum o adiere distincta pe care ne-o dorim infinit.
Cum e cand o femeie are visul asta implinit?
Nu stiu daca se gasesc suficiente cuvinte sa poti crea o asemenea imagine. Nu se poate descrie starea de plenitudine, dorinta de a darui totul pana la extenuare, de a sorbi si a te hrani cu fericirea celui de langa tine, de a muri si a renaste in fiecare clipa doar pentru a aduce zambet si implinire, de a conferi liniste si suspans atunci cand trebuie…
Nu trebuie sa ceri, trebuie doar sa dai…totul.
Sa te lupti singura cu tristetile tale, sa alungi fantasmele, sa te redescopri, sa nu arunci tenebrele in jumatatea ta ci sa absorbi cu placere pe cele aruncate in tine, sa te hranesti cu ele, sa imaginezi si sa brodezi o perpetua stare de flori de cires.
Cand ceri ceva inapoi totul se termina pentru ca atunci inseamna ca ai secatuit, pentru ca atunci te-a inconjurat singuratatea, pentru ca atunci ai abadonat si ai recunoscut ca nu mai ai resurse. Si atunci trebuie sa dispari.
Cu linistea si candoarea petalelor de cires duse de vantul verii, sa lasi acel suflet de langa tine bogat si dornic, nestrivit si innegurat, plin de tine si de implinirea pe care ti-o doresti pentru el si pentru a face asta trebuie sa iubesti florile de cires.
Chiar si in moarte tu ai culoarea florii de cires…
Nu te-am intrebat si nu am cerut niciodata nimic. Doar te-am privit in zvarcolirile tale paroxistice si asta m-a facut sa trec prin diverse stari albe.
Clocotul tau s-a pierdut undeva in energiile mele, gandurile tale au incoltit undeva intr-un colt al mintii mele lasandu-mi senzatia ca acolo au fost dintotdeauna.
Fara sa ma rezum la definitii scolastice am incercat un timp sa te construiesc ca pe un lego fara tematica.
Ce a iesit?
Nu stiu. Poti sa-ti imaginezi o piramida cu baza mangaind un cer abstract si violaceu si cu varful scormonind un pamant arid si sec asemenea unor buze insetate, ceva dincolo de ce batrana Mathbe a zarit in ochii mei atunci cand m-am nascut.
Ea a definit albastrul in aceea zi de iarna traita pe nisipuri fierbinti si probabil ca tot ea mi-a insuflat dorinta de a vedea dincolo de culori.
Spiritul tau tanar si rebel, care refuza in orice clipa a trairii controlul, m-a transpus dincolo de orice perceptie traita pana atunci. Am uitat sa plang, am uitat sa impart cu mine contradictiile ce imi sfasaiau carnea si am invatat revolta. M-am incrancenat sub puterea libertatii tale si am simtit chingile strangandu-se in jurul meu si sufocand visul lui Icar.
Nu stiu daca mi-ai dat aripi, nu stiu daca m-ai lasat sa le construiesc, stiu doar ca m-am trezit cu ele peste noapte si ca nu intelegeam ce cauta pe umerii mei. Fara explicatii, fara perceptii, fara preaviz…erau acolo.Si atunci vocea aceea a venit si mi-a definit starea care nu-si gasea loc in explicatiile mele:- Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa…….
Si am zambit aducandu-mi aminte ca a exista inseamna a te bea fara sete….
Din pacate pentru mine....nu vreau sa ma semnez cu ce am devenit: ISTVAN!
A ta pentru totdeauna Sorana

23 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Valentin

Inspira-ma! Da-mi o idee cat de mica, ceva de care sa ma agat sa scriu!
Si raspunsul a venit promt sub forma unui sir de puncte.
In mintea mea bulversata de aburii unei cafele cu aroma de menta s-a nascut ideea cuvintelor tale, Omule!
Si mi-am adus aminte de sintagma care spune ca a dori sa devii scriitor nu este decat pornirea egoista a celui care ajungand papusar vrea sa se deosebeasca de papusi.
O poveste superba a piramidei unui simbol falic uitat, al unui stejar a tot vindecator cu radacinile infipte adanc si crud intr-un pamant reavan si fertil.
Cineva o sa ma certe pentru aceste randuri. O sa-mi reproseze ca privesc in spate spre papusi uitate de vreme.
Zambesc gandindu-ma la asprimea si dorinta lui de a ma vedea urcand treptele urmatoare si privind dezgolita o singuratate dementa ce invaluie balustrada abrupta a cautarilor.
Iti dedic Omule scrierea! Nu pentru ceea ce esti ci pentru speranta unor aripi ce o sa fie inlantuite pe gandul ce iti duce pasii.
Pot sa visez pentru tine Omule! Chiar daca visele mele nu se vor intalni cu albastrul din tine.
Pot sa cred Omule! Chiar daca piatra din care iti este nascut zambetul are duritatea diamantului.
Pot sa vad Omule! Chiar daca orbirea din mine face ca viata sa aiba alte nuante in asteptarea gasirii din regasire.
Si mereu sirul de puncte tacute o sa-si aiba menirea cuvintelor cautate in esente ce se pastreaza in mici recipiente volatile.
Nu iti intind o mana ci primesc un zambet.
Nu e un troc! E pur egoism invaluit in pastelata armura a unui cinism vital.
- Ziua buna Sorana!
- Ziua buna Valentin! O cafea? O briosa?
- Ar merge si si! Dar cafeaua fara zahar!

22 septembrie 2010

Calatorii si omeni - Femeia cu manusi de catifea..


Blugii sfasaiati de timp, un tricou lejer si moale, o geaca de piele, o pereche de bocanci nici prea grei si nici prea usori si iata-ma costumata pentru a hoinari.
Plec din casa sub impulsul unei stari ciudate. Animata de furtuna din mine gasesc resursele sa zambesc si sa ma bucur enorm de o toamna ce isi vrea oamenii harnici.
Ma amestec in multimea pestrita si privesc oamenii. Au un aer deloc stresat, pasesc cu siguranta pe trotuarele vechi si rad mult.
Ma indrept spre locul de intalnire intrebandu-ma de ce a ales Paul acest concert si de ce eu.
Dupa cateva momente de cugetare renunt sa gasesc raspunsurile si decid sa-l intreb direct. Zambesc pentru ca in sinea mea stiu cu siguranta ca o sa rada la intrebarea mea si o sa-mi serveasca cel mai evaziv raspuns posibil.
Paul e frumos ca o cadra. Inalt si bine proportionat priveste lumea prin ochii albastri mari si mereu da senzatia ca pluteste. Degaja un calm atat de palpabil incat uneori ai senzatia ca e facut din vata de zahar. E ca si cum ti-ai dori mereu sa-l savurezi dar faci un pas inapoi gandindu-te ca ceva din el o sa te striveasca. Si are buzele atat de senzuale incat daca insisti sa le privesti centrul de echilibru se muta in alta lume.
Il zaresc la locul de intalnire. Rade. Probabil ca Adi i-a spus ceva extrem de haios pentru ca ii vad lovindu-si palmele a recunoastere.
Sunt in lumea lor. Senzatia pe care o incerc indreptandu-ma spre ei este aceea ca o sa ma izbesc cu bocancii mei imbatraniti de vreme de un urias balon de sticla.
Insa cand ma zaresc balonul se sparge si rasul lor imi face loc in lumea lor cu bratele deschise.
Paul mi-a cumparat castane coapte. Mereu stie pe ce butoane sa apese ca sa-mi satisfaca micile placeri.
Si am trecut la hoinareala mancand castane coapte.
Ne-am unduit cu multimea in ritmul unei muzici ce sapa adanc in mine cautand toate dorurile spuse si nespuse. Am ras, am plans si mi-am descarcat energia absorbind tot ce era frumos in jurul meu.
Cand ultima nota muzicala s-a pierdut in focul de artificii ma simteam deja obosita de atatea trairi. Odihnindu-mi mainle in palmele lui Adi si a lui Paul si intr-o liniste pe care am creat-o in jurul nostru am plecat spre casa.
Ne era sete. O terasa frumos luminata si unde muzica de jazz razbatea timida printre oameni ne-a facut gales cu ochiul. Fara sa ne spunem ceva ne-am indreptat spre o masa libera si am comandat bere.
Am savurat totul intr-o tacere zgomotoasa ce se instalase intre noi. Parca ne temeam sa verbalizam ceea ce simtitm.
Cand sa plecam am vazut-o.
Nu as putea sa incadrez aceasta femeie intr-o categorie de varsta.
Ma privea insistent de sub palaria eleganta si zambea indulgent la oboseala ce parea sa mi se citeasca din tot trupul. Degetele frumoase ale femeii erau inmanusate. Manusi fine din catifea neagra ce adaugau aerului ei aristocratic o duritate nonsalanta si putin vulgara. Un semn discret din partea ei mi-a dat de inteles ca ar dori sa imi spuna ceva.
M-am indreptat spre masa ei.
Mi-a luat palma in mana ei si a pus in ea o piatra de ametist in timp ce ochii ei ma sfredeleau cu calmul unei intelepciuni ce nu se poate masura. O voce calda, incarcata cu o senzualitate voalata si tandra mi-a izbit fiinta ca o uriasa piatra tacuta.
- Meine Liebe, die zwei Wachter schonen dich von den Skorpionen nicht!
Nici acum dupa cateva ore de somn agitat nu stiu ce mi-a spus misterioasa femeie.
Dar stiu ca in momentul in care am strans in palma piatra de ametist mi-am dorit ca propriul meu suflet sa nu fie un cuib de furi...

20 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Armonie...




Si m-am desprins.
Este foarte greu sa descriu senzatiile care acum ma incearca.
Fara sa ma intorc in timp si fara sa readuc in fata ochilor simbolurile ce m-au inconjurat imi privesc incheieturile mainilor si zambesc soarelui de toamna ce coace strugurii.
Cu privirea scaldata in cerul senin urc treptele unui castel. Pasesc in urma altor pasi si gust aroma dezlantuita de suflete ce au simtit in timp.
De aici de sus mi se desfasoara la picioare imaginea completa a ceea ce sufletul meu boem simte.
O pajiste inconjurata de padurea atinsa de mana delicata a toamnei isi rosteste asezarea intr-un refren demodat si totusi atat de cuprinzator.
Mustangii alearga nestigheriti atingand cu coamele lor vantul usor si colorat in tonuri tomnatice si lenese.
In fiecare gest si arcuire se desluseste forta pe care le-o da libertatea.
Ii privesc zambind si ma odihnesc in gandul ca cineva a inteles ca niciodata aceste mandre animale nu se vor lasa cucerite de un ham. Vor purta in spinarea lor incercarea eterna a dresorului de a struni vointa dar mereu vor sublinia arcuirea spre pasistea inconjurata de padure.
Privindu-i nu pot sa nu-mi reprosez cu vehementa usurinta cu care mi-am lasat mainile in propriile-mi lanturi.
Nu este nici urma de regret in acest repros, dar acum sunt sigura ca ceea ce simt se putea dezvalui sub forma libertatii acesteia. Eu am pus doar lanturile si am inchis ochii uitand ca facand asta reduc totul la o ingradire inutila si deloc necesara.
Ma caut. Ma regasesc. Adun farama cu farama greselile si le inchid in cutia timpului spunandu-mi ca erau necesare in haosul meu. Le umanizez si continui sa privesc salbaticia mustangilor.
Palma mi se odihneste pe zidul mancat de vreme. Degetele absorb memoria pietrei si aseaza, inconstient, ceea ce simt in locul din care nu o sa fuga niciodata.
E acolo iubirea mea. In locul ei.
Dar au disparut lanturile.
Racoarea serii ma invaluie usor si imi dau seama ca paznicul zdrangane cheile castelului pentru a-mi atrage atentia ca am vazut destul.
Niciodata nu o sa stiu daca o sa mai am sansa de a vedea acesti mustangi.
Dar i-am vazut...
Si ei mi-au amintit ce inseamna o incatusare libera...

16 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Anotimp asumat...


Mi-am asumat deja toamna. Imi decoreaza inima intr-un fel aparte.
Se spune despre femeile din zodia mea ca au meteahna colectiilor de tot felul. Incepand de la nimicuri si terminand cu lucruri valoroase. Am o singura colectie. O colectie de monezi. Stau si se odihnesc intr-o cutiuta din lemn de mahon. Rareori o deschid si o ating doar cand sterg praful. Dar e acolo ca o dovada intrinseca a calatoriilor mele.
Cu toamna asumata si cu o poseta fistichie am ales azi sa-mi beau cafeaua pe o terasa ce inca absoarbe soarele molcom si aproape ruginiu.
Esarfa de culoare vernil de la gat se misca languros in adierea vantului si aroma de vanilie ma invaluie pretios intr-o stare ce a depasit cu succes neutrul de zi cu zi.
Realizez in momentul acela ca imi doresc o tigara din foi imbibata in rom alb si cu un pregnant gust de contrabanda.
Zambesc dorintei mele si ma multumesc cu tigara de zi cu zi. De fapt punctez. Rareori mi se intampla sa fac asta. Nu prea gasesc utilitatea punctatului desi ma fascineaza cand reusesc sa pun plus la coloana dorintelor implinite.
Alter ego-ul meu se trezeste lenes si incepe sa ameninte cu dezlantuirea dand linistii mele un sens dubios.
Decid sa-l infrunt cu o atitudine sigura care sa-i strice ziua.
Cine l-a pus sa se dezlantuie atacandu-mi linistile?
In consecinta pornesc la atac.
Printre zambetele insidioase strecor in discursul meu dorintele.
- Tu ma asculti ce iti spun?
- Da! Dar nu mai tipa!Ce ai?
- Ma simt inlantuita intr-o lume falsa. O lume ce poate sa fie palpata doar conjuctural si pornind de la premisa presupunerii. E o lume ce imi seaca spiritul si ma face sa uit de mine.
- Ai asteptari?
- Nu. Insa ma uimeste gestul asta al meu de a ramane acolo. Ma cert cu mine, ma revolt pe starea mea si in final tot acolo raman. E ca vartej impotriva caruia nu ma simt in stare sa lupt. Culmea este ca nu am nicio satisfactie. Dar raman acolo in amalgamul acela de bibelouri ieftine si privesc dezorientata cum se misca pe rafturile pline de praf. Astept! Ma expun asteptand fara ca asta sa insemne asteptari.
- Si de fapt ce-ti doresti?
- Sa plec sa-mi implinesc tacerile din ultimul timp. Sa ma rup din lumea in care m-am cufundat cu atata nonsalanta. Sa uit ca manichiura mea tasteaza alte ganduri. Sa uit ca mi-am dorit vreodata in ultimul timp zece secunde de perfectiune in care sa respir acel "te iubesc" rotund. Sa plec pentru a-mi aduce aminte cat de vie si de pasionala sunt, de cata viata am in mine si de cat de puternic am uitat sa traiesc. Sa palpez chiar si un surogat dar sa palpez la maxim. Sa-mi aduc aminte ca sunt femeie....
- Esti trista!
- Da! Sunt! Compensatia pana la clipa rotunda este asumarea anotimpului meu. Asta dilueaza tristetea si starea de neputinta in care acum ma scald.
- Patetism!
- Poate....dar in alt fel nu stiu cum sa-ti spun!
- Multumesc de cafea.
- Placerea a fost de partea mea. Data viitoare te astept cu tigara de foi.
Zambesc si plec spre casa. E totusi o toamna asumata...

13 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Cum va place?



Rochia ii dadea o stare buna.
Ii mangaia trupul intr-un fel aparte si o facea sa-si imagineze ca pasii sunt rataciti in alta epoca. Nu pentru ca si-ar fi dorit neaparat perioada aceea, dar cu siguranta in acele momente se simtea la locul ei acolo.
Era deghizata!
Simtea cum rochia aceea neagra ii impune un alt ritm, cum o impinge sa spuna ce in alte momente ar fi parut ganduri necugetate sau impulsuri nefiltrate.
Declara!
Provoaca!
Si rochia o ajuta...
Trupul e acelasi, gandul e acelasi, simtul si dorinta sunt aceleasi.
Rochia e alta...
Se plimba prin multime cu un aer distant si voit rece. Atinge intentionat si trece mai departe afisand un zambet jucaus si rupt din adancurile ei fericite.
Se face ca nu cunoaste desi stie...
Se face ca poate desi nu stie...
Ochiul mintii transforma matasea neagra intr-un tumult rapace de forta.
Danseaza si isi potriveste pasii cu minciuna din jurul ei.
Canta in inima si rade la animozitatea aruncata la picioarele ei numai din simplul motiv ca rochia este spectaculoasa.
O muchie a cutitului perceptiei o impinge din ce in ce mai sus.
Gusta aroma provocarii din perspectiva timpului cand era stearsa si purta o pereche de blue jeans rupti si un tricou decolarat dar atat de moale pe pielea dornica.
Cum va place?
Cu rochie sau in jeans?
Machiata gotic sau zambind din toata inima?
Trupul si mintea poarta doar haine diferite....
Rujul rosu intens este doar conturul unei perceptii distorsionate a iluziei ca femeia nu vede...
Daca era numai de ochii lumii nu era necesar sa fie un adevar. Pentru ca nu avea pe cine sa supere o minciuna de conjunctura.
Nu putea sa fie o minciuna pentru ca anumiti ochi stiu adevarul.
Rezulta un adevar...pentru oricine are ochi sa vada...
Mana delicata mangaie petalele ofilite ale lalelelor de culoare mov.
Servetelul impregnat cu ruj cade in urma pasilor ei lasand doar semnul exclamarii cand usa se inchide si rochia se transforma in jeans-ii jerpeliti.
A incercat sa faca parte si din acest spectacol.
A fost cea mai buna.
Acum doar caldaramul ii masoara pasii striviti de gustul amar al unei minciuni de convenienta ce nu a folosit la nimic...

10 septembrie 2010

Calatorii in simturi - Eaa

Motto
Celor mai multi le lipseste convingerea. Pe cand cei mai rai sunt plini de o intensitate patimasa. W.B. Yeats

In momentele acelea isi dorea un abac. Nu pentru ca socotelile s-ar fi incheiat ci pentru a putea materializa franturile de amintiri in niste bile de piatra inofensive.
Absorbea prin toti porii toamna recenta si privirea albastra cauta in trecut panza marionetei uitata in mansarda si zborul ilar al unui fluture imortalizat pe un perete alb.
Cu un gest lasciv a lasat sa se desprinda dintre degetele lungi paharul in care coniacul se rasfata jucaus. Trupul, invaluit intr-o lene descendenta a schitat o miscare ce desena pe perete umbra nedefinita a dorintei.
Stia ca daca in acel moment inchide ochii, sub pleoapele obosite ar fi inceput sa se deruleze stampele fiorilor. Si mai stia ca isi va gasi cu greu cuvintele care sa razbata prin respectul pentru partenera ei alba.
Asa ca nu a inchis ochii. Coniacul ii zambea perfid din pahar in timp ce-si imprastia aroma in camera inundata de iedera din vecinatate.
I se parea un exercitiu bun sa-si croiasca visul cu ochii deschisi si sa lase toamna sa ii ravaseasca simturile.
Cu ochii mintii si cu degetele sufeltului povestea amintirilor a inceput sa se reverse peste masuta de sticla si bambus.
O rascolitoare sete de dincolo de ea a impins-o sa nu rastalmaceasca nicio traire.
Si-a amintit de femeia aceea de atunci pe care el o strangea in brate si ii soptea numele, iar el se daruise fara ca nimic sa-l mai retina.
Era un barbat puternic care aproape o strivea. Nu putea decat sa se agate de el, transfigurata de iubirea si pasiunea lui.
Nimeni nu a mai facut dragoste cu ea in felul acela. Era ceva ce ii depasea experienta. Simtea ca plutea deasupra propriului ei trup cu spiritul rasucindu-se intr-un dans sinuos, in ritmul pasiunii lui.
S-au agatat unul de altul in timp ce coborau tremurand spre nemiscare in betia mangaierilor.
A fost un moment de absoluta perfectiune....a fost o toamna...
Acum zambea amintirii. Trupul lenes picteaza umbre de degete insetate pe un pahar cu o licoare puternica.
Si-a aprins tigara...
Dintr-o data a simtit cum o coplesteste dorinta de a vorbi cu el.
Isi dorea sinceritatea lui, sensibilitatea aceea nemarginita invelita in zeci de straturi de marmura rubinie, generozitatea lui debordanta si lipsita de orice pata de egoism.
Dar el se afla la ani lumina departare. In tacerile lui zgomotoase.
Isi apartinusera unul altuia in intregime.
Acum?
O lacrima i-a brazdat obrazul alb. A simtit in momentul acela o umbra rautacioasa cum o invaluie, o creatura abstracta ce a venit sa-i spuna ca in timp au devenit proprietatea prea multor succesori.
E toamna...
Se revarsa in ea melodia frunzelor ce va sa cada si in anul acesta, amestecate in aroma coniacului ravasitor...

7 septembrie 2010

Scrisori in timp...dimineata


Refuz sa ascund!
O reminescenta de vara ce imi atarna la gat ca o piatra de onix prin care lumina isi rasfrange intensitatea.
Am adormit atat de tarziu incat pot sa spun fara tagada ca era prea devreme.
Am inchis ochii deruland in sertarele memoriei cuvinte potrivite pentru a descrie....
Trebuie sa recunosc ca starea de liniste ce ma domina acum nu este propice pentru a scobi cu sadism in tenebre uitate in timp. Pe undeva vrerea exista si asta m-a impins sa ma scufund acolo, in mine si departe de lume si sa deschid ochii in somnul ce ma invaluia cu perversiunea hotului ce intra in casa cand stapanii sunt acolo.
Am rascolit, cu ochii inchisi, in amintiri si am gasit acolo arta...
Simtul care te impinge sa creezi. Orice!
Zambet...desenat in caldura a ceea ce pluteste in jurul tau.
Conversatie...plinul de tine in momentele in care decizi ca stii ce sa faci cu singuratea.
Muzica...stropul acela de lacrima cristalina ce pleaca dintr-o regasire a cunoasterii.
Conformism...virgula necesara pentru a respira dincolo de banal.
Rigoare...o mana intinsa peste zidul aruncat in fata ipocriziei.
Atingere...doar zece secunde in care te prabusesti in palma ce se odihneste pe obrazul tau fara ca asta sa fie o slabiciune.
Tablou...cautarea imaginii ce a ramas in timp doar in sclipirea clipei.
Dorinta...as vrea sa descriu asta, dar cuvintele isi pierd sensul....
Si am adormit cu gandul sa-ti spun ca esti incredibil de usor de iubit, ca pana la urma nu este atat de greu sa fii suportat dar este cumplit sa-i fie omului dor de tine. Dar e bine ca tu sa nu stii asta...
Am sa mananc un ecler si asta chiar este o certitudine...

2 septembrie 2010

Hermeneutica iubirii la Platon...


M-a inspirat un rebel azi.
Printre munci prestate, shopping de bikini, frig si vant de mi s-au strepezit oasele in mine, vine acest tanar si ma face sa ma intreb.
Nu neaparat existentialist dar oricum la modul la care definitia normalitatii are un singur punct comun cu ceea ce traieste fiecare in particular: dejectiile tot la canal ajung pana la urma.
Intr-un mod, sigur bizar, azi mi s-a plans o gramada de lume de plictiseala. Cred ca schimbarea temperaturii si trecerea brusca de la slapi la pantofi ne afecteaza in sensul in care ne doare capul tot mai putin de chestiile marunte.
Consecinta a fost ca am cumparat sase perechi de chiloti desi nu aveam nevoie de ei.
Chestie de transhumanta neimpozabila pana la urma urmei.
Daca o sa decida mai marii ca se impoziteaza o sa rup fashul si o sa imi asez tendoanele la geamul marinimiei soldatilor ce nu cred ca in ziua de azi mai poarta AZP.
Dar sa revin la vagabonteala hermeneutica dintre mine si rebelul inspirativ.
Sunt o fiinta comuna?
Da, asta in cazul in care aceasta definitie ar fi universal valabila prin sabloane fixe.
Sunt o figuranta?
Nu toti suntem? Ca tot ne plac etichetarile puse in rame scumpe!
Sunt nebuna?
Categoric da! Motivele nu se pun la bataie pentru ca ar insemna omucidere si eu nu sunt de la protectia copilului.
Sunt proasta?
Indoi-m-as si n-am cui, indoi-m-as codrului. S-ar putea sa ma cred si eu pana la urma.
Sunt desteapta?
Se spune ca desteptaciunea este anexa inteligentei in care stocam informatia si o folosim la momentul oportun. Unde dracu e camara mea?
Sunt mincinoasa?
Cu asta m-am nascut si cu asta mor. Daca nu ar exista minciuna m-as plictisi si "detectivul" din mine ar fi un mos insipid si chior care sforaie noaptea pe urechi.
Sunt lasa?
Hmm, asta este echivalentul unei alegeri in raport cu dimensiunea conjuncturii. Pi e constant! Si cainii alearga in jurul cozii doar cand le este a manca iarba.
Sunt tupeista?
O oglinda sublima a unui fond intrinsec diamantin. Buna scuza!
Sunt bagaboanta?
Trebuie sa recunosc ca nu am stiut care este femininul de la "golan". Mi-a raspuns promt rebelul cu aplombul tineretii: bagaboanta.
Bagaboanta mereu castiga pentru ca are pe buze gustul vietii. Tinerilor, sperma se pune si in cazul asta asa ca sa nu ma faceti curva!
Sunt iubita?
Si minciuna isi are demnitatea ei dar, de la inaltimea tocurilor de 10 cm pe care le poarta iluzia, ma simt iubita. Dati voi cu pietre ca mie mi s-a rupt apa.
Ma uraste cineva?
In mod sigur ca da. Dar imi place asta pentru ca este cel mai curat sentiment. O sa ma bucur de asta si o sa scap de pupatul libidinos in cur!
Sunt extremista?
Hai ma lasi!
Sunt un nimeni?
Iubesc hermeneutica ta, omule! Nu e loc decat pe luna, nebunule!!
Amandinele au fost divine azi.
Imi sterg delicat din coltul gurii o urma de ciocolata orgasmica si va pup pe cerebel din lumea mea abstracta de chiloti mov si de cele mai multe ori inutili!