29 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Doamna si Vagabondul...


Motto
Mi-e de ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.


Tu mers gingas, tu surasul meu!
Daca-ai sti cu inima-i pustie
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie…


Un vulcan ce a erupt in cotidian. O lava mistuitoare si dulce care incrusteaza in timp o melodie ce se revarsa in suflet in alt fel decat vreodata s-a cantat un sentiment.
Un vis...
I-am privit ochii. M-am cufundat in acel adanc albastru, perfect constient ca abisul o sa ma inghita fara sa imi puna alte intrebari. Am atins pielea alba si curentul pasiunii m-a inundat, trecand fara regrete peste ecluzele inca ferecate.
Am inchis ochii si buzele au plecat in regasirea sarutului fierbinte imaginat de atatea ori.
Mi-a raspuns cu un val de caldura in care pasiunea clocotea asemeni magmei ce se formeaza in centrul pamantului. Un sarut rotund si umed s-a intins ca un resort in trupurile noastre ce inca isi tatonau cautarile.
Am izolat-o in aburii apei ce faceau ca moliciunea pielii sa-mi infioare siguranta degetelor ce ii desenau trupul lasciv. Imi vorbea cu trupul. Cu sanii albi areolati in culoarea dorintei, cu piciorul fin arcuit in pasiune si cu buzele intredeschise intr-un geamat surd al abandonarii totale. Gustam cu toate simturile arcuirea gatului si respiratia ce se voia inghitita de dorinta mea vorace.
O simteam ca pe o vioara alba in mainile mele. Eram arcusul ce ii savura harta saruturilor pe trupul meu incins, eram centrul universului pasiunii ei si imi gemeam dorinta intr-o mutenie ce o facea sa ma devoreze.
I-am luat toate arcuirile si zvacnirile cu o sete pe care ea niciodata nu a constientizat-o. I-am dat libertatea de a ma avea. Si-a luat libertatea de a ma lasa ratacit in focul pasiunii ei, in adancul acela fierbinte ce nu impunea.
Mi-a citit trupul cu buzele fierbinti, a urcat spiritul si mintea in extazul gustului meu pana dincolo de limita gustului ei, atat de dulce si atat de alb.
M-a strans si m-a eliberat in secunde numarate doar de setea ei de mine.
I-am gustat umezeala ochilor ivita din pasiunea de a ma avea, i-am dat trupului viu spiritul vorace al Vulturului din mine. Am luat pe buzele mele gustul femeii eliberate si dezlantuite.
I-am invelit trupul in forta si in tandrete ca apoi sa sorb urma asternutului pe care l-a strans in pumni cu avalansa unui extaz ce imi scurtcircuita trupul si imi ducea mintea dincolo de orice limita.
Extazul meu a fost doar extazul ei descatusat….
Extazul ei….aerul rarefiat al inaltimilor spre care am dus-o….
Un vis… Balada blondelor iubiri....
 

26 decembrie 2009

27 decembrie 2009 - Nu ma-ntreaba nimic....

video

Nu ma-ntreaba nimic in noaptea asta....nu am sa stiu sa iti raspund....si atunci am sa tac si sa ascult taceri de gheata in Decembrie...

22 decembrie 2009

Un An....

Din 13 cuvinte pot tese o panza a anotimpurilor ce se lasa desenate intr-o ireversibila dorinta de frumos.
Din 13 cuvinte pot inmanunchia un an de simturi si zambete fara sa pun intr-o balanta egoista sforile marionetei hade.
Din 13 cuvinte pot sa gust mistuirea unui fluture poposit intr-un colt de lumini si umbre.
Sunt doar 13 cuvinte pe care am incrustat zborul nauc spre aerul rarefiat al inaltimilor.

Primavara....
Un balsam de muguri prinsi in parul carunt al castanilor si mangaiati de ploaia blanda a nasterii.
Carari unduioase si un pas timid spre o scara ce isi contureaza arhitectura pe cerul albastru.


Vara...
Un lied neconsacrat asternut pe corzile unei viori de mult uitata intr-un colt prafuit.
O vioara manuita de degete lungi si calde mereu in cautarea sunetului armonios ce face arcusul sa nu aiba nevoie de sacaz.
Un dor cumplit de a musca din tarmul marilor si a de a insira melodia coralilor pe balustrada scarii ce isi faureste noi trepte.
Furtuni calde si ravasitoare ce au racorit cu fulgerele lor pamantul avid de apa.
Ochi negri si albastri ridicati din spuma marilor spre linia ce da iluzia ca vreodata Cerul si Pamntul se unesc.
Si mult Rosu...


Toamna...
Stanci abrupte si alunecoase pe care au poposit frunzele timide in caderea lor.
Carari intortocheate si pline de pasiune, insiruite pe scara ce atinge timid cerul acoperit de nori grei.
Rasete si dans haotic printre fulgerele furtunilor mistuite.
Albastru. Mult albastru.
Un desen al fluturelui proiectat pe iluzia rebelului fara cauza.
O fetita balaie imortalizata intr-un tablou ratacit in holul unei biblioteci si o semnatura pe un vers fara prolog...


Iarna...
Amintiri ce fug haotice printre fulgii jucausi. O plapuma calda si alba asternuta la picioarele scarii ca un omagiu adus culorii albastre.
Lumini reflectate in aerul rece si taios ce imping multimea anosta spre cautari cotidiene.
Fascinatia lied-ului mut rasfrant peste arcusul viorii ingradita in taceri ce vorbesc in limbi priomrdiale.
Un rosu estompat de micisme...
Un albastru perpetuu regasit in albul imaculat al avalansei ce mangaie stancile abrubte.
13 cuvinte ce definesc Iubirea....
 

21 decembrie 2009

Mistuire...


Il privesc. Aripile rasfrante degaja o oboseala trista. Privirea ratacita pe copertiile cartilor si-a pierdut lumina aceea ce imi dadea siguranta ca versurile sunt vii.
Eu zambesc si privesc spre zidul de dincolo de fereastra deschisa. Aerul rece deseneaza pe cerul sticlos chiciura unei dimineti ce ma invaluie intr-o tandrete aparte.
Imi intorc privirea spre jocul oglinzilor. Imaginile se suprapun cautand sa se potriveasca in jocul de puzzle intins pe podeaua unei mansarde ce in mare parte imi este necunoscuta. Irizarile de lumina isi cauta locul in negurile atat de inspaimantatoare pentru celelalte vietati.
Pasesc in negura. Imi gasesc usor drumul spre celeritatea furiilor. Le privesc detasata si zambesc. Nu exista indicatoare. Este un paienjenis rece si incolor desenat de o mana sigura. Imi este din ce in ce mai cald in mine. Recunosc la fiecare pas armele taioase si elaborate a unei incrancenari ce defineste fara echivoc centura unei dualitati meschine. Iau in palma ratacirile si le ascult tanguirile transpuse intr-o voce stinsa si trista. Le asez pe obrazul meu cald si mainile se transforma in prelungirea unor mangaieri de culoare rosie. Caut in jurul meu o stanca.
O zaresc intr-un colt in care intunericul inca nu a ajuns. Le asez acolo si imi lipesc buzele pe buzele lor strangand in sarutul acesta toata lumina din mine. Vocile se linistesc. Mutenia lor construieste scara unor lacrimi ce in timp vor da nastere la izvorul Stancii.
Imi dau seama ca aproape am ajuns la capatul drumului. Intorc privirea in incercarea de a lasa un alt semn, un alt cuvant sau cel putin un picur din magia apei ce trece linistita prin ecluzele timpului. Nu il gasesc sau cel putin in acest moment nu il vad. Constientizez ca daca ma intorc si pasesc dincolo de pragul intunericului niciodata nu o sa mai pot deschide ecluza sa las un semn.
Dar mai vreau asta?
Stiu doar ca nu mi-a fost si nu imi este frica sa simt....
Sarut pragul dintre intuneric si lumina.....
Pasesc...
Lumina ma inunda si aroma de vanilie ma invaluie protector.
Vad fetita balaie imortalizata in tablou. Ii zambesc.
Ce pot sa inchid untr-un sertar?
Heinrich Heine si-a scris Prologul urcand in aerul rarefiat al inaltimilor...
Eu?
Doar intreb...
Spune-mi cine te-a mai purtat prin nori?
Si spune-mi cine te-a mai visat in culori?
"Aceste iubiri violente au finaluri brutale si in triumful lor se sting ca focul si praful de pusca..... pe cand se saruta, se mistuie....."
 

18 decembrie 2009

Tandreatea unei cafele....



Oamenii normali cred ca nu se trezesc.
Ma uit in tavan la aceiasi crapatura anosta pe care la fiecare zugraveala o ocolesc.
Ma lovesc cu cotul de marginea patului in timp ce incerc sa ma scarpin in talpa.
Chiar trebuie sa fac dusul ala?.... Si pleoapele refuza sa se dezlipeasca. Apa e verde..cahhh...
Nu-l intreb nimic, pe dus, pentru ca este inutil. Ma las in voia apei broscoase.
Sunt si eu si apa intr-o sinergie ciudata. Ei ii este sila de mine iar eu o vreau vascoasa. Niciodata nu am ajuns la un compromis.
Am pus calcaiul pe sifonul absorbant si am scuipat din mine matasea broastei. E normal?Ma invelesc in prosopul moale si pasesc pe gresia rece fara sa ma sterg pe talpi.
Borcanul de ness de pe masa imi face cu ochiul. Inalt, cu capacul alungit, bustul placut proportionat si fundul de-a dreptul gnostic…hihihihi
Am tendinta sa-l ignor . Dar nu se lasa. Imi zambeste ironic si imi arunca ocheade desantate. E un pervers.
Stie ca ma starneste
Stie ca otrava ce o degaja .... a nuu.... spera in sinea lui ca anosta crapatura din tavan se va astupa vreodata. E hilar sentimentul.
Apa fierbinte. Inodora, insipida, incolora.
O lingurita cocarjata de timp....
Zahar?
Nu raspund...inca ma doare cotul.
Ness-ul se revolta. Nu are replica.
Zambesc!
Lingurita cocarjata isi face datoria.
Zahar?
Rad!
Oamenii normali nu cred ca se trezesc...
E dimineata si ninge ca in Esenin si in Poema Rusa....
Cat imi e de cald?
Cat nu imi este de frig....

16 decembrie 2009

Tacutele taceri....

Am avut o perioada in viata mea cand a scrie scrisori era o stare de Gratie care nu se poate interpreta.
Scartaitul stiloului chinezesc pe hartie mi se parea ca dadea o muzica atat de potrivita cuvintelor incat se realiza inevitabil o lume de dincolo de hotare. Culoarea cernelii Hero, care fie vorba intre noi era foarte ciudata, avea o savoare aparte. Si scriam multe scrisori.
Undeva in lumea aceea intotdeauna existau si taceri. Se datorau conjucturii sau pur si simplu liberului arbitru. Dar tot acolo, indiferent de "adrisant", intotdeauna exista comunicarea. Nu o pierdeam niciodata.
Pentru mine si pentru tine tacerea, uneori, imbraca forma comunicarii celei mai evoluate. E ca si cum spui, banal, dincolo de cuvinte. Dar exista.
Cand se intamplau tacerile astea?
Se intamplau cand imi acordai spatiul meu, spatiul in care sa ma simt in siguranta alaturi de mine, de intrebarile nascute din cine stie ce motiv, de framantarile aberante din predispozitia mea spre a te urma pe tine acolo sus.
Imi dadeai spatiul asta pentru ca sa ajung eu la o intelegere aproape de sufletul meu, o intelegere care sa-ti confere tie posibilitatea de a ma vadea zambind.
Si atunci taceai. Uneori era atat de frustrant incat imi venea sa te dau cu capul de toti peretii intalniti in cale. Alteori se nastea in mine o indarjire si o dorinta atat de acerba de a te face sa spui macar un cuvant, incat ma sufocam. Si nu am reusit sa te fac niciodata sa vorbesti decat atunci cand cercul se inchidea.
Ma ascultai, ma urmareai cum "vorbesc" singura, imi sorbeai fiecare cuvant si fiecare gest. Si taceai. Nu schitai nici macar un zambet. In mine urca revolta pentru ca asteptam o confirmare, o aprobare a ceea ce am spus, un semn ca ai inteles. Dar nimic….
Apoi ma linisteam. Incetam sa ma mai zvarcolesc in micimea dorintei mele orgolioase de a te face sa vorbesti si incepeam incet, incet sa-mi vad de ale mele. Acele ale mele pentru care aceasta tacere era mai mult decat necesara. Momentele cand treceam in aceasta faza erau cele mai minunate. Pentru ca atunci era o perioada in care nici eu nu vorbeam decat in mine, in capul si in sufletul meu.
Uneori te priveam cum ma privesti, cum ridici usor spranceana stanga, usor amuzat. L-am interpretat intotdeauna ca pe un mic gest de furie si revolta oarecum, pentru ca ma linistisem si nu mai vorbeam. Ma simteam victorioasa, apoi incepeam sa regret ca simt asta. Dar asa era si nu pot sa neg. Daca in acel moment ai fi scos un cuvant eram in stare sa te scuip intre ochi….
Si apoi iarasi reveneam la ale mele pana cand cercul se inchidea.
Si atunci era un efluviu de cuvinte, ceva atat de haotic incat te pufnea rasul de fiecare data. Ma exprimam, gesticulam, nu te lasam sa vorbesti pentru ca imi era teama ca o sa imi pierd sirul ideilor si nu mai pot spune tot ce am simtit.
Dincolo de toate aceste trairi la un mod intens, in tacerea ta imi vorbeai. Imi transmiteai starile, imi transmiteai siguranta, imi urlai prin tacere faptul ca esti acolo cu mine. Si daca ai fi vorbit te-as fi detestat.
De ce se intampla tacerile?
Se intampla in momentele in care eu trebuie sa iau o decizie grea, o decizie referitoare la o actiune care mie mi se parea controversata. Dar aceea era decizia mea, eu trebuia sa o iau, eu trebuia sa spun da sau nu. Si atunci tu imi acordai spatiul necesar ca sa pot sa fac asta fara sa ma influentezi in decizia mea. Dar stiam, fara nici un dubiu, ca indiferent ce as fi decis ai fi fost alaturi de mine.
Tacerea ta este si necesara si importanta, tacerea ta este acum suportul meu, este palma ce aduna lacrimile mele, este locul pe care mi-l daruiesti neconditionat ca sa pot vorbi, este furtuna si acalmie pe o mare ce mi-o rasfarangi pe buzele insetate….
Oamenii care se iubesc, care se simt, pot comunica si prin tacere. Si incet vor veni valurile acelea de cuvinte, monologurile acelea, revoltele, tandretea care aduc cu ele zambetul…
Ce va fi dupa tacere?
Nu stiu….
Trupul vorbeste, ochii vorbesc, respiratia vorbeste…si tacerea….tacerea vorbeste cel mai mult si mai curat….e un ritm ce danseaza in cuvintele "te iubesc"…nu se uita….e acolo mereu…
De ce crezi ca am ochii albastri?
Pentru ca te iubesc in tacere…….
 
 

14 decembrie 2009

Invata-ma sa plang....


Oamenii alergau...Subjugati de dorinta puterii de a impune culoare unor zile ce de multa vreme au fost pictate.Avizi, incrancenati si .....
Nu pot descrie imaginile, nu gasesc cuvintele in sufletul meu.
Azi, pentru prima data, am avut senzatia ca zambetul a fost luat prizonier.
Azi am ratacit printre ramasitele unei toamne ce m-a impins catre o mana intinsa, azi am simtit cel mai tare in mine stiletul de gheata rascolindu-mi fiinta cu puterea si violenta unei tornade.
Nu eram nici cititor si nici scriitor. Nu eram nici macar umbra unui castan batran ce stie sa-si astepte iarna cu semetie.
Iti aduci aminte ce imi spuneai in cafeneaua in care cainii au voie sa bea apa?
Eu da!
Zambetul tau de atunci mi-a acoperit rana vie. Stiam ca o sa vina clipa in care autismul meu se va face tandari pe un caldaram dur si rece din granit.
Si ai stiut si tu.....
In mica lume a versurilor scrise cu verde imi asteptai tipatul cu infrigurare si dragoste. Dar nu puteam atunci sa tip. Imi inghetase muzica in suflet si ritmul a pierit zdrobit de mutenia frunzelor imprastiate pe pamantul aproape inghetat...
Alinta-ma suflete si invata-ma sa-mi plang rana stiletului de gheata. Invata-ma sa rad iarasi cu sufletul si sa-mi cant anotimpurile.......cu dor....

9 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Foamea de absurd...


Luxul compartimentului a devenit deja ceva banal. Un stereotip aruncat doar in fata incepatorilor care nu si-au masurat inca extazul unor calatorii pe muchie de cutit.
M-a rapit oboseala si m-a invaluit in patura ei mitoasa incercand sa ma faca sa uit pe ce taramuri mi-am dus pasii goliti de noroiul cotidianului ce mereu imi rezerva surprize.
Nonsalanta cu care il priveam pana acum pe conductorul gras, pe a carui fata se adunau necontenit picaturile de sudoare, a pierit intr-o gara in care fulgii de nea se jucau cu luminile lampadarelor trecute de mult de varsta senectutii.
In asemenea momente imi este greu sa privesc framantarile personajelor din vagonul restaurant. Asa ca am preferat de data aceasta sa iau cina in compartimentul meu. Nimic special, doar ca vinul mi-a intetit starea de moleseala si am inchis ochii in perspectiva dorita a unui somn profund si odihnitor.
Nu a fost sa fie asa. Ochii personajelor intalnite in trenul acesta au inceput sa apara din ceata timpului perindandu-se intr-o parada luxuoasa de simturi.
Culoarea nu mai avea importanta. Erau doar bantuiti de furtunile launtrice ale sufletului, de furia de geniu ce le rapea atat de dorita liniste. Ravasiti de tornadele negre din suflet, ochii ma inspaimantau prin luciditatea cu care isi constientizau singuratatea ce ii coplesea si ii inlantuia in mrejele ei infometate de sangele cald al pasiunii. Nu era o scarba de sine. Din contra. Era o revolta mistica impotriva vointei ce se straduia sa dea un sens singuratatii, era efectul la caderea cu prea mare luciditate in adancurile constiintei. O constiinta ce da cumplita senzatie de vid interior ce nu poate fi vindecat.
Am deschis ochii pentru a alunga chipurile contorsionate de efortul de a scapa din inclestarea unei singuratati voite. Am privit pe geam. Picaturile de apa ce se rostogoleau din cer loveau trenul si incercau sa spele urmele insangerate ale sufletelor ratacite in luxul derizoriu al aventurii.
Palpam cu aripile sufletului durerea stiletului de gheata. Simteam nevoia acuta de a topi in mine ridurile atasate de un zambet sardonic impins spre lume de o revolta continua impotriva prejudecatii si a fricii.
Detest frica. Detest mirosul ei de putreziciune ce duce spre o nehotarare aproape palpabila in sangele ce impinge dorinta spre alte sfere. Detest lasitatea acceptarii unor micisme ce imprastie umbre reci pe culoarea vie a unor inaltimi pe care le-am palpat.
Am obosit. Inchid ochii si imi alint avalansa din suflet cu Baudelaire....
...."M-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"....
Conductorul anunta o gara. Nimic nou. Aceleasi lumini, aceleasi suflete schingiuite ce spera ca pot achita o nota de plata aruncata in vant de un coductor gras si transpirat...raises...all in and stand up!!!

8 decembrie 2009

Calatorii in simturi - Alinta-ma suflete.....


Gasesc in fiecare calatorie in simturi ceva ce mereu asociez cu o aroma. O aroma ce imi da sentimentul acela de implinire si confort pentru a privi totul in jurul meu, in culorile mele. De afara poate sa para o nebunie, un cliseu, ce te duce cu gandul ca ma invart in propria mea lume fara sa vad contrastele exterioare. De fapt contrastele astea ma fac sa pot rataci nestingherita in lumi mai greu vizibile si cu arome rar intalnite, fara sa imi smulg picioarele din realitatea cotidiana.
Am pasit in cafenea. Si de aici incepe aventura intr-un spatiu usor palpabil si in acelasi timp atat de vizibil aranjat pentru a oferi o parte din sufletul creatorului.
Ar fi stupid sa trec, fara sa descriu, peste aroma aceea unica. Aburul boabelor de cafea proaspat macinate se transpunea intr-o incantatie divina ce se imprastia in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Linistea era impletita intr-un fuior abstract de lemn si panza pe care isi puneau amprenta personalitatea tablourilor ce tinteau in sufletul meu latura incursiunilor spre un necunoscut pasnic.
De ce oameni si de ce simturi?
Intr-un asemenea cadru am cunoscut Omul de dincolo de versurile cantecelor cu care mi-a alintat sufletul cativa ani, in siruri de cuvinte scrise cu acea culoare ce intotdeauna mi-a dat siguranta continuitatii: verdele!
Ochii vii, cu scanteieri diamantine ciudat ivite de dincolo de culoarea lor blanda, mainile mici si delicate cu degete subtiri ce conturau gesturi sigure, izvorul de energie imprastiat dincolo de noi si de aromele cafelei, m-au facut sa urc incet intr-o lume in care sa ma simt in largul meu.
Mi-am umplut sufletul de cantecul plin de umor si de rasul nonsalant alaturat peretilor pe care probabil mii de maini au lasat mesaje, pe hartii colorate, in asteptarea unui raspuns ivit din neant si care sa aduca exceptionalul intr-o lume cenusie si plina de tristete.
Dansul luminilor si al oamenilor din cafenea ma facea sa-i privesc reactiile ivite parca dintr-o emotie ce nu si-o vroia expusa. Nu epata, dar recunostea in fata lumii ceea ce este cu un curaj greu de masurat si de raportat.
Intr-o cafenea unde oamenii isi aseaza sperantele pe bucati de hartie colorata, unde cafeaua este parte din nectarul zeilor, unde zambetul a fugit si unde cainii au voie sa bea apa, am gasit Oameni liberi si frumosi.
Zambesc si merg mai departe strangand la piept acea parte din lumea asta ostila ce ma face sa-mi fie cald in mine……
Alinta-ma suflete si atunci florile batranei se vor incrusta in timpul nemasurat al unor melodii ce zugravesc culoarea vietii…..
 
 

3 decembrie 2009

Calatorii si oameni - Colectionarul

Aparate de fotografiat vechi si ceasuri ale caror branci erau oprite intr-un timp neimaginat si nestiut. Asta am vazut expus si pazit cu sfintenie de colectionarul ajuns sa-si pripaseasca pasiunea in targuri de vechituri.
De statura medie, imbracat intr-o canadiana maro, omul mi-a dat initial senzatia ca poate duce un dialog din care eu sa am de invatat o multime de lucruri despre mecanismele ce vor sa imortalizeze timpul. Fata ridata, ochii mici si apropiati deasupra unui nas acvilin ce trona deasupra unei guri ale carei buze desenau un rictus, ce se vroia probabil un zambet condescendent fata de curiosii ce ii evaluau marfa in functie de cunostintele lor. Ne-am aplecat asupra aparatului de fotografiat uitat de vreme in colectia lui si am incercat sa-i dam un pret.
M-am apropiat de masa pe care erau expuse ceasurile.
Un gand hazliu mi-a dat tarcoale si am incercat sa-mi imaginez un domn imbracat intr-un costum de tweed lejer si purtand la buzunarul vestei un ceas cu lant in interiorul caruia chipul iubitei isi lasa patina timpului masurat numai pentru a avea un reper palpabil. Am zambit acestui gand si am revenit la realitatea inconjuratoare in nedumerirea si revolta colectionarului fata de intentia insotitorului meu de a-i fotografia taraba.
Am avut o senzatie stranie si atunci mi-am pus intrebarea de ce oare a venit intr-un targ de vechituri sa-si insire visele ratacite in trecut?
L-am privit cateva secunde si i-am citit in privire rautatea amestecata cu vehementa cu care isi apara "jucariile" timpului.
I-am inteles frica din priviri. I-am inteles dualitatea ce isi facea loc prin printre buzele urat arcuite.
Am inteles ca, desi isi expusese acolo toata viata lui, pe o taraba improvizata, in mijlocul unui targ noroios, desi le pusese amprenta mercantilitatii, nu dorea ca nimeni sa le atinga. I se parea ca orice privire profana pateaza sentimentul lui de apartenenta si povestea fiecarui obiect expus.
Din nou m-a incercat acea senzatie stranie. Un fel de tristete nemasurata impletita cu o dezamagire profunda.
Un om rau, mi-am spus in sinea mea si apoi am incercat sa imaginez varii scenarii in care batranul colectionar isi inclesta mainile inghetate de aparatul de fotografiat vechi si cum ochii mici stralucesc la vederea bacnotelor intinse de o mana, ce in nici un caz nu era condusa de un suflet care sa apreciezie valoarea intrinseca a obiectului pus la vanzare.
Nu mi-am inteles nici o secunda tristetea si pe de alta parte nu l-am inteles nici pe el.
Ce pot sa-mi imaginez?
Ca fiecare din acele ceasuri si fiecare din acele aparate de fotografiat aveau o poveste pe care mi-ar fi placut sa o ascult din gura unui gentelman imbracat intr-un costum de tweed lejer si cu un ceas cu lant in buzunarul vestei. Si da! Neaparat cu o pipa incovoiata din lemn de cires din care aroma tutunului amestecat cu vanilie sa ma infioare si sa ma faca sa cred ca brancile unor ceasuri expuse pe o taraba nu s-au oprit intamplator la anumite ore....
This is the world of cherrywood pipe........