Nicole...

Stare de gratie...
Am deschis ochii din somnul greu si deloc odihnitor. Am fost prea obosita sa imi pot construi visul in care sa ma pierd si apoi sa ma regasesc. Privirea a surprins lumina si a ramas proiectata pe cladirea de vis a vis. O cladire frumoasa dar trista, cenusie si in cautarea vremurilor de alta data.
Gandurile linistite s-au asezat intr-un sir indian si au inceput sa tropaie prin minte. Nu au o regula. Isi pastreaza doar punctul de pornire. Nu au o strategie. In ordinea lor este doar o dezordine desavarsita. Mereu asta m-a amuzat.
Ele se revolta in momentele in care nu le asociez cu trairi. Atunci parca nu-si gasesc inceputul. Consecinta este un tipat prelung de furie care ignora in totalitate orice scala a durerii.
In toata invalmaseala asta matinala zambesc.
Ma gandesc la bunul amic ce imi spunea pe vremuri ca ma dau in bucatele si imi amitesc cat de uluit a fost cand a constatat ca de fapt dau totul fara sa ma gandesc la adancimea haului in care m-as putea prabusi. Uluirea lui a fost pentru mine istorica si nu pentru ca a constatat asta, ci doar pentru faptul ca mereu am avut impresia ca el vazuse asta cu timp mult in urma.
Tot inspre trairile lui imi indrept sirul indian de ganduri....
Dar nu. Nu are sens. Astea sunt prea complicate intr-o dimineata in care de peste drum iti zambeste o cladire cenusie.
Si este si mai amuzant cand de peste drum iti zambeste un cimitir destul de vesel pentru gusturile celor ce cred ca stereotipiile te pot duce spre o recunoastere ulterioara a unei genialitati nedescoperite.
Ma miram de nonsalanta cu care am inchis ochii si am pornit pe o carare neasumata a unui somn de multa vreme dorit.
Imi cersea inspiratia si sfatul la ceva ce gasea printr-o simpla cautare in lumea rece a bitilor. Nu intelegeam de ce prezenta mea era necesara acolo cand raspunsurile erau atat de la indemana. Asta ma si amuza in acelasi timp. Daca un bit nenorocit poate sa raspunda la intrebarea existentialista "unde dracu e fericirea?" inutilitatea prezentei umane este atat de rotunda incat sfideaza cercul.
Undeva intre invidie si alte sentimente de astea folosite ca si scuza ma aflu eu. Plutesc in nestire intre puterea mea de a acumula fiecare picatura de traire si nonsalanta cu care isi refuza ea acumularea de clipe. Nimeni nu e constient ca a masura si a numara nu face decat sa te impiedece sa traiesti. Plansul e mai uman decat durerea iar asta nicidecum nu serveste ca si scuza pentru lasitatea invaluita in niste izluzii atat de bizare incat sa rastalmaceasca stupida vulnerabilitate.
Nu e nevoie sa fii prezent in propria-ti fericire ca sa poti sa o palpezi. Secunda aceea infinita in care simti gustul tau pe tot ce te inconjoara se plateste greu si constant cu clipe cumplite de durere fizica ce iti chinuie micii monstrii ascunsi in rotunjimea colturilor negre in care ti-e frica sa calci.
Alege, Nicole!
Mi se pare oarecum ciudat sa apara in randurile mele haotice indemnuri de genul asta si pe de alta parte ma si oboseste. Dar asa cum ma cunosti pot sa ma izolez perfect privind cu cinism peste framantarile astea marunte.
Da! Mi-e dor de tine infinit dar dorul asta are culoarea ochilor tai atunci cand sclipeau si nicidecum in licorile adjuvante.
Un exercitiu de exorcizare care pana la urma nu e nevoie sa il fac eu. E atat de simplu sa tai tu pe interior si sa simti cum ti se scurge in palme sangele fierbinte a ceva ce intotdeauna ti-ai dorit dar nu ai putut palpa...
Acum sunt foarte fericita...poate maine nu o sa mai fiu....
Dar sunt asa cum si tu esti...
Imi plac cimitirele in orice clipa a zilei sau a noptii si asta nimeni nu are cum sa-mi fure sau sa intineze...
Fuck!!!!
Restul e doar un can can pe care nu incerca sa-l arunci in fata a ceea ce esti pentru ca nu o sa iasa decat mizeria la suprafata iar setea ta niciodata ostoita nu o sa fie...
O sa vin, o sa tai in carne vie si o sa zambesc si tu sti asta Fata Frumoasa....

Mantra tacerii..

Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

Regasiri in cautari...

M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...

Tacutele taceri....

Am avut o perioada in viata mea cand a scrie scrisori era o stare de Gratie care nu se poate interpreta.
Scartaitul stiloului chinezesc pe hartie mi se parea ca dadea o muzica atat de potrivita cuvintelor incat se realiza inevitabil o lume de dincolo de hotare. Culoarea cernelii Hero, care fie vorba intre noi era foarte ciudata, avea o savoare aparte. Si scriam multe scrisori.
Undeva in lumea aceea intotdeauna existau si taceri. Se datorau conjucturii sau pur si simplu liberului arbitru. Dar tot acolo, indiferent de "adrisant", intotdeauna exista comunicarea. Nu o pierdeam niciodata.
Pentru mine si pentru tine tacerea, uneori, imbraca forma comunicarii celei mai evoluate. E ca si cum spui, banal, dincolo de cuvinte. Dar exista.
Cand se intamplau tacerile astea?
Se intamplau cand imi acordai spatiul meu, spatiul in care sa ma simt in siguranta alaturi de mine, de intrebarile nascute din cine stie ce motiv, de framantarile aberante din predispozitia mea spre a te urma pe tine acolo sus.
Imi dadeai spatiul asta pentru ca sa ajung eu la o intelegere aproape de sufletul meu, o intelegere care sa-ti confere tie posibilitatea de a ma vadea zambind.
Si atunci taceai. Uneori era atat de frustrant incat imi venea sa te dau cu capul de toti peretii intalniti in cale. Alteori se nastea in mine o indarjire si o dorinta atat de acerba de a te face sa spui macar un cuvant, incat ma sufocam. Si nu am reusit sa te fac niciodata sa vorbesti decat atunci cand cercul se inchidea.
Ma ascultai, ma urmareai cum "vorbesc" singura, imi sorbeai fiecare cuvant si fiecare gest. Si taceai. Nu schitai nici macar un zambet. In mine urca revolta pentru ca asteptam o confirmare, o aprobare a ceea ce am spus, un semn ca ai inteles. Dar nimic….
Apoi ma linisteam. Incetam sa ma mai zvarcolesc in micimea dorintei mele orgolioase de a te face sa vorbesti si incepeam incet, incet sa-mi vad de ale mele. Acele ale mele pentru care aceasta tacere era mai mult decat necesara. Momentele cand treceam in aceasta faza erau cele mai minunate. Pentru ca atunci era o perioada in care nici eu nu vorbeam decat in mine, in capul si in sufletul meu.
Uneori te priveam cum ma privesti, cum ridici usor spranceana stanga, usor amuzat. L-am interpretat intotdeauna ca pe un mic gest de furie si revolta oarecum, pentru ca ma linistisem si nu mai vorbeam. Ma simteam victorioasa, apoi incepeam sa regret ca simt asta. Dar asa era si nu pot sa neg. Daca in acel moment ai fi scos un cuvant eram in stare sa te scuip intre ochi….
Si apoi iarasi reveneam la ale mele pana cand cercul se inchidea.
Si atunci era un efluviu de cuvinte, ceva atat de haotic incat te pufnea rasul de fiecare data. Ma exprimam, gesticulam, nu te lasam sa vorbesti pentru ca imi era teama ca o sa imi pierd sirul ideilor si nu mai pot spune tot ce am simtit.
Dincolo de toate aceste trairi la un mod intens, in tacerea ta imi vorbeai. Imi transmiteai starile, imi transmiteai siguranta, imi urlai prin tacere faptul ca esti acolo cu mine. Si daca ai fi vorbit te-as fi detestat.
De ce se intampla tacerile?
Se intampla in momentele in care eu trebuie sa iau o decizie grea, o decizie referitoare la o actiune care mie mi se parea controversata. Dar aceea era decizia mea, eu trebuia sa o iau, eu trebuia sa spun da sau nu. Si atunci tu imi acordai spatiul necesar ca sa pot sa fac asta fara sa ma influentezi in decizia mea. Dar stiam, fara nici un dubiu, ca indiferent ce as fi decis ai fi fost alaturi de mine.
Tacerea ta este si necesara si importanta, tacerea ta este acum suportul meu, este palma ce aduna lacrimile mele, este locul pe care mi-l daruiesti neconditionat ca sa pot vorbi, este furtuna si acalmie pe o mare ce mi-o rasfarangi pe buzele insetate….
Oamenii care se iubesc, care se simt, pot comunica si prin tacere. Si incet vor veni valurile acelea de cuvinte, monologurile acelea, revoltele, tandretea care aduc cu ele zambetul…
Ce va fi dupa tacere?
Nu stiu….
Trupul vorbeste, ochii vorbesc, respiratia vorbeste…si tacerea….tacerea vorbeste cel mai mult si mai curat….e un ritm ce danseaza in cuvintele "te iubesc"…nu se uita….e acolo mereu…
De ce crezi ca am ochii albastri?
Pentru ca te iubesc in tacere…….
　
　

Calatorii in simturi - Alinta-ma suflete.....

Gasesc in fiecare calatorie in simturi ceva ce mereu asociez cu o aroma. O aroma ce imi da sentimentul acela de implinire si confort pentru a privi totul in jurul meu, in culorile mele. De afara poate sa para o nebunie, un cliseu, ce te duce cu gandul ca ma invart in propria mea lume fara sa vad contrastele exterioare. De fapt contrastele astea ma fac sa pot rataci nestingherita in lumi mai greu vizibile si cu arome rar intalnite, fara sa imi smulg picioarele din realitatea cotidiana.
Am pasit in cafenea. Si de aici incepe aventura intr-un spatiu usor palpabil si in acelasi timp atat de vizibil aranjat pentru a oferi o parte din sufletul creatorului.
Ar fi stupid sa trec, fara sa descriu, peste aroma aceea unica. Aburul boabelor de cafea proaspat macinate se transpunea intr-o incantatie divina ce se imprastia in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Linistea era impletita intr-un fuior abstract de lemn si panza pe care isi puneau amprenta personalitatea tablourilor ce tinteau in sufletul meu latura incursiunilor spre un necunoscut pasnic.
De ce oameni si de ce simturi?
Intr-un asemenea cadru am cunoscut Omul de dincolo de versurile cantecelor cu care mi-a alintat sufletul cativa ani, in siruri de cuvinte scrise cu acea culoare ce intotdeauna mi-a dat siguranta continuitatii: verdele!
Ochii vii, cu scanteieri diamantine ciudat ivite de dincolo de culoarea lor blanda, mainile mici si delicate cu degete subtiri ce conturau gesturi sigure, izvorul de energie imprastiat dincolo de noi si de aromele cafelei, m-au facut sa urc incet intr-o lume in care sa ma simt in largul meu.
Mi-am umplut sufletul de cantecul plin de umor si de rasul nonsalant alaturat peretilor pe care probabil mii de maini au lasat mesaje, pe hartii colorate, in asteptarea unui raspuns ivit din neant si care sa aduca exceptionalul intr-o lume cenusie si plina de tristete.
Dansul luminilor si al oamenilor din cafenea ma facea sa-i privesc reactiile ivite parca dintr-o emotie ce nu si-o vroia expusa. Nu epata, dar recunostea in fata lumii ceea ce este cu un curaj greu de masurat si de raportat.
Intr-o cafenea unde oamenii isi aseaza sperantele pe bucati de hartie colorata, unde cafeaua este parte din nectarul zeilor, unde zambetul a fugit si unde cainii au voie sa bea apa, am gasit Oameni liberi si frumosi.
Zambesc si merg mai departe strangand la piept acea parte din lumea asta ostila ce ma face sa-mi fie cald in mine……
Alinta-ma suflete si atunci florile batranei se vor incrusta in timpul nemasurat al unor melodii ce zugravesc culoarea vietii…..
　
　

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Albumul alb...

Il ascult pe Andries. Sunt ingrozitor de obosita...

Privesc coltul fluturelui. Inca nu a venit. Ferestrele sunt deschise si e racoare. Vantul adie usor si pe undeva norii cauta furtuna.
Ce se intampla cu fluturii pe timp de furtuna?
Nu stiu sa raspund...
De fapt am acum senzatia ca nu mai stiu nimic. Sa fie oare o intamplare faptul ca azi imi doresc ploaie?
Nu mai astept raspunsul din mine...doar sper...

Il ascult pe Andries. Sunt ingrozitor de obosita...

In jurul lustrei plutesc doua umbre bizare. Letargie...unde usoare de zambete ma ating. Nu sunt amintiri, nu au avut timp sa se metamorfozeze in asa ceva. Sunt zambete precum fierul incins dintr-o potcoava proaspat faurita.
Continui sa urmaresc fierul incandescent in drumul lui spre calire si ma incanta fluidul arzand ce imi marcheaza zambetele proaspete si calde.
Zece intamplari...
Noua potcoave...
Opt carari...
Sapte esarfe...
Sase picaturi de ploaie...
Cinci cirese...
Patru pietre albe...
Trei colete...
Doua minuni...
Un echilibru nediluat..
Si iarasi un univers magic in care a inceput sa ploua... Stii, nu?

Il ascult pe Andries. Sunt ingrozitor de obosita...

O cafea...

Dedic acest text unui om special, unui om care nu a uitat sa simta, unui om cu vise frumoase, unui om care crede in mine, unui om care te vindeca cu zambetul. Domnului Clasic in viata cu drag....
Nici nu iti poti imagina!
Acolo sunt numai paduri cu brazi argintii si drumul trece prin mijlocul lor. Este un vis statiunea aceea, cu vile vechi, cu mult lemn. Zapada de pe strazi este calcata doar de picioarele oamenilor....
Tu stii ca la mine in oras cand ninge stii cu doua zile inainte, pentru ca aerul miroase a zapada. E asa...un aer alb, proaspat.
Am in gradina niste chestii ciudate. Verze ornamentale. Sunt rezistente la ger. La minus patru grade isi schimba culoarea. Se fac galbene, mov, albastre. Cand ninge, tata face carari prin zapada si scutura si zapada de pe verze. Si ele rasar asa din zapada de parca ar fi niste pete mari de tempera.
Ciresul ala batran l-a taiat azi vara. Era schimonosit si batran saracul. Dar era ciudat rau cand era nins. Brrr! Daca ieseai noaptea afara si te uitai la el aveai impresia ca este casa unei fantome batrane. Cand batea vantul, cum el era bolnav, scartaia.
Dar am iubit ciresul ala, pentru ca niciodata nu ajungeam sa culeg ciresele din el. Tentatia era mare! Erau cirese timpurii, din acelea care nu fac viermi niciodata. Si foarte mari si dulci.
Intotdeauna in jurul nostru sunt frumuseti care sa na scalde sufletul, indiferent de anotimp...
Nu stiu ce as putea face mai mult de la atata departare, drag prieten...
Pot sa-ti doresc sa savurezi o cafea in liniste si sa calatoresti prin amintirile mele colorate.
Pe maine la cafea!