Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Calatorii in simturi - Nalucile

Trecand pragul romanelor victoriene si a manierismul britanic m-am gandit ca nu imi strica o plimbare racoritoare.
In burgul medieval dumineca timpul se opreste. Cred ca este o intelegere tacita intre zidurile cetatii si timpul pravalitor de idei despre odihna si amorteala placuta.
Am pornit agale prin centrul amortit de ploaia rece de toamna. Aerul crud dadea tigarii o savoare aparte. Cladaramul obedient sorbea din ploaie tacerile pasilor.
Incercam din rasputeri sa nu ma intorc in magia personajelor lui Susan Howatch, magie care m-a invaluit in tot sfarsitul de saptamana.
Am traversat parcul batran ascultand tanguiala frunzelor rapuse de o toamna indolenta si neiertatoare. Pe de alta parte simteam nevoia sa arunc bete de chibrit aprinse in baltile ce s-au transformat in oglinzi ingaduitoare. Imi doream sa vad jocul viu al luminilor inramate in picurii reci si constanti ce imi amplificau dorinta de fuga dintr-o lume ce mi-o doream reala. Amintirea aromei unei tigari de foi imibibata in coniac si vanilie m-a facut sa zambesc.
Vanzatoarea de la chiosc, plictisita si infrigurata, mi-a sugerat subtil ca nu are sa schimbe o bacnota atat de mare la ora aceea. Am zambit....in burgul medieval vezi caini vagabonzi doar cand cei de la ecarisaj le mai dau drumul din adaposturi ca sa justifice salariile.
Am fericit vanzatoarea cu un schimb avantajos de marfuri, mi-am indesat mainile in buzunarele canadienei si am pornit spre casa pe alt drum.
Amorteala orasului mi-a dat o stare ce m-a impins la introspectie. Nu prea adanca, doar atat cat sa dau viata vitrinelor luminate abuziv de un prost gust progresist.
Trecand peste valsul pantofilor colorati cu tinte abstracte si peste unduirile rochiilor de seara ce nu isi vor gasi curand cenusaresele, m-am oprit in fata ecranului unui bancomat. Portocaliu!! Am inceput sa rad in linistea rece. Isi etala nurii electronici cu invitatii concise si refuza parca sa scuipe spre intoleranta cu care ploaia il ocolea. L-am privit cateva secunde in speranta ca acel portocaliu mojic o sa dispara printre ofertele generoase. In zadar. Persista in portocaliu. Nici macar nu am avut generozitatea sa ma revolt, dar mi-am pus in gand sa il retin si sa nu ii ofer decat sansa sa-mi savureze indiferenta.
Mi-am dat seama, dupa cativa pasi, ca intre castanii seculari s-a incins un dans al nalucilor a caror martori eram doar eu si papusa impartiala de pe coltul turnului cu ceas.
Naluci stravezii si lipsite de gratie cautau sa-si marcheze teritoriul prin gesturi violente si sa acapareze atentia brancilor ceasului. Mi s-a parut atat de hilar incat m-am oprit si am privit cerul incarcat cu nori diformi. M-a uimit tenacitatea cu care nalucile impleteau spasme cu snururi de decadenta cabotina si mai ales m-a invaluit mantaua bucolica a nesansei lor.
Am zambit tavalugului si am plecat mai departe.
Nu stiu de ce cautam un raspuns starii mele colorate, nu stiu de ce am avut impresia ca raspunsul acesta se afla in acea lume victoriana ce mi-o doream contemporana in acele momente.
Ajunsa acasa si istovita de ploaia rece m-am cuibarit in asternuturile calde dorindu-mi cu ardoare ca fluturele meu sa adaste pe un Prolog de Heine. Sa-mi insire pe un fir de matase rosie forta cu care calatoreste in lumea victoriana ce doar el si-o poate aduce in prezent.
Am adormit zambind cu gandul la culorile aripilor atat de calde.....

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Nicidecum lasitate.....

- Ti-a adus fericirea?
- Da
- Poate sa iti ia aceasta fericire?
- Nu
- Atunci inseamna ca nu mai are importanta!
- Are. Pentru ca mi-a adus fericirea.....
In fiecare din cuvintele acestea am fost eu.
Si am zambit crezand cu toata forta ca locul de unde mi-a venit fericirea se poate pastra frumos, cald si la fel de intens ca si fericirea mea.
Ma privesc in oglinda dupa mult timp. Imi vad seninatatea din priviri si imi zambesc. Nu pentru ca sunt intruchiparea egoismului ci pentru simplul fapt ca imi place ce vad acolo.
Uneori degetele mele infrigurate si dornice de acel ceva mangaie cuvintele. Poate este un har sau poate pur si simplu acele cuvinte sunt uneltele ce au construit un drum spre ce imi doream.
Nu am sfartecat frunzele toamnei cu surasuri dar am rourat primaverile cararilor doar cu mine. Nicicand nu am lovit florile si am lasat cerul sa ma inunde. Norii i-am iubit iubind ploaia si irisii ochilor mei au dansat jocul setei pana la capat.
Intotdeauna!
Dar in felul meu.
Cuvintele mele doar iubesc. Iubesc ce mi-a fost daruit de un noroc ce nu se poate cantari si de un loc pe care candva il iubeam.
Sufletul meu iubeste. Dar nu fantome si nu cuvinte.
Iubeste trairi, iubeste frumosul din tine, acel frumos ce m-a impins dincolo de limita a ceea ce am crezut ca nu voi mai putea darui vreodata.
Cuvintele sunt rosii si sunt puse acolo ca sa ma defineasca, intr-un lant cladit, in tine si pentru tine.
Si asta nu imi poate lua nimeni. nici macar eu.....
>>>>>>>>>>>>Phoenix<<<<<<<<<<<

Abrazame...

Si-a asezat capul balai pe perna moale. Ochii albastrii au privit pe fereastra deschisa ultimul petec de cer al zilei.

Zambea!
Caldura din privire a facut ca cerul sa-si pastreze culorile, desi noaptea invaluia totul in mantia ei de stele.
Apoi a adormit. Copila a trecut granita dintre lumi. A trecut in visul primit in dar.
Asa a inceput totul.
Visul acela a devenit punctul de sprijin intr-o lume ce mereu se zvarcoleste si cauta. Vocea blanda a ursitoarei i-a ramas intiparita in memorie. Niciodata nu s-a temut de faptura magica, niciodata nu s-a intrebat de ce asa si nu asa. Din bagheta magica a curs spre copila balaie doar dorinta de bine.
Ochii mari si mirati, deschisi spre lume, au devenit poarta ce absorbea cunoasterea. A ei, a altora, a lucrurilor ce o inconjurau. O sete nemargita de a limpezi clar-obscurul din mantia instelata a unei fapturi ce i-a sadit in suflet o floare rara de care nici acum nu este constienta.
Au trecut anii si a pastrat copila inocenta in ea. Neferecata in nici o inlantuire cunoscuta, ochii copilei au ramas la fel de insetati ca la inceput.
A plans, a ras, a iubit, a suferit, a strans, a daruit, a zdrobit, a adunat, s-a revoltat, a cantat si a dansat pe muzica propriului suflet...
Si mai presus de toate a desenat cu rosu aprins urmele pasilor spre ceva ce nu a putut defini mult timp.
Anotimpuri, zboruri, cautari, ziduri rapuse si ridicate, un haos ordonat in care a primat doar aurul baghetei magice a ursitoarei fara nume.
Nu a fost si nu este o ingamfare.
Este doar acea invincibilitate regasita in darul primit la nastere, acel dar care pe parcursul vietii a primit rareori chip de OM.
O alta varsta, mai multe riduri si griji, aceiasi atitudine si un OM. Unul singur!
- Ma voi undui ca o trestie in vant, iubita mea, dar niciodata nu am sa ma rup!
- De ce iti sclipesc ochii atat de puternic?
- Pentru ca asa ii vezi tu...
- Trebuie sa-mi fie frica?
- Tie? Niciodata.
Si copila balaie a zambit si s-a cuibarit in acel loc unde nimeni nu indrazneste sa-i tulbure linistea, in acel loc unde lacrimile au gustul mierii, in acel loc unde magia are contur.....
Ploua iarasi. E liniste acolo in mine. Multumesc pentru ploaie......
Si de asta te iubesc!

Antiteze...

Am ascultat in noaptea asta ploaia. Fara sa rasfrang in mine marea mea neimplinire, am zambit la gandul ca vreodata, in alta viata, as putea mangaia inocenta unei vieti rupte din tot ce insemn eu. Nu era o consolare... Nu este o fuga, nu este nimic atletic in caderea ploii. Este doar o stare de libertate si de mangaiere suprema in ceva limpede ce vine dintr-un circuit banal. Merita sa fii acolo in mijlocul unor fulgere dezlantuite si sa absorbi in tine TOTUL. Sa te scalzi in acel ceva atat de personal pentru tine si atat de neinteles pentru cei din jurul tau. Sunt vinovata cu ceva ca te iubesc? NU. Sunt vinovata doar ca nu iti pot desena gura, buzele si zambetul pe cerul unei furtuni ce ti-o doresti aproape de sufletul tau. Si pana la urma nici asta nu este o vina.
Este neputinta de a nu fi acolo odata cu ploaia.
Dar pot sa fiu ploaia! Si asta nu mi-o poate lua nimeni!



Si de cealalta parte?
Nu pot sa fiu ploaia ta pentru ca asta ar insemna sa inlantui, sa iti iau sentimentul acela de libertate suprema si sa-ti fur dorinta de a fi liantul dintre picaturile rebele si pamant. Te-as aduce la saturatie. Si din toate ce te inconjoara ploaia si furtuna sunt unele din esentele tale. Nimeni nu iti poate lua asta. Si cu atat mai putin razvratirile mele care ma duc uneori intr-o stare de incapacitate de intelegere.
As deveni acel moment al doilea al triadei care neaga teza. Si asta chiar nu imi place.
Mi-ai intins o mana sa ma ajuti sa inteleg.
Fara justificari patetice si de tonuri violacee, fara resentimente si mai ales mi-ai pus fulgerele in mana sa le arunc in colturile rotunde ale starii de fara regret. M-ai lasat sa aleg unul din antipozi, m-ai lasat sa o fac singura privind in mine prin tine, o reintalnire a mea cu mine in ploaie adunand cioburile unei reverberatii ce mi-a schimbat centrul de echilibru.
Aici nu isi au loc rationamentele si nici durerea indraznelii de a spune. Aici doar imi asum si aleg...
Aleg sa te privesc in ploaie, aleg sa iti sorb bucuria dementa de a gusta fiecare picur ce te atinge, aleg purificarea mea prin cuvintele tale..... Te-am depersonalizat in clipa in care m-am vazut incompleta.....

Migdale..

Era un infinit albastru care ma durea. Era ceva nedefinit in pasii nostri prin nisipul alb al plajei…
Mi-e cald in mana ta si picaturile de ploaie imi sorb versul pasiunii din trup. Trec dincolo de mine si se scurg in palma ta.
Ochii tai arunca scantei undeva in universul nedefinit al gandurilor, trupul tau tanar zvacneste in ritmul ploii si alergi undeva unde eu imi imaginez ca e o imensa liniste cautata. Imi strangi mana in mana ta si canti invaluit in ploaia calda de vara.
Am senzatia ca peste gandurile mele se asterne plaja si ca undeva o sa urmeze un neant albastru.
Ma opresc…
Te privesc cum alergi si mi-e dor deja de versul pasiunii…
Undeva intre fuga ta si linistea mea s-a asternut un val zalud si plin de spuma. Cred ca s-a lovit din greseala de urma pasilor tai pe nisipul ud si a desenat o migdala…dulce…amar…
Cantecul tau s-a topit dincolo de migdala staruitoare….
Si ploaia?
E valul meu cu capatai de migdala pierdut pe o plaja cu nisip alb, dincolo de mine, afara din mine si dincolo de noi….cantecul tau…intr-un infinit albastru….