Fecioara de fier...

Am rasfoit in mii de cuvinte. Am rasfoit necautand.
Nu sunt nici privitor, nu sunt nici anticar.
De ce spun necautand?
Pentru ca bizareriile, oricat ar parea de banale privite de altii, ma invaluie in acea mantie a simbolurilor ce definesc.
De ce azi?
Necuatand ceva anume am lasat loc simturilor. Nu am imaginat nimic.
Am simtit caldura fierului rece, imbratisarea aceea ce impinge dorinta undeva unde savoarea mintii este un efluviu ce topeste.
Fierul arde mocnit lasand suprafata sa se infrupte din frescele unor pesteri cu limbaj cuneiform. Un limbaj arhaic ce imi sfredeleste carnea sufletului lasand in urma iluzia cautarii.
Azi a luat forma fecioarei de fier.
O forma de tortura pe care o percep in mine ca pe fluidul acela fierbinte ce da nastere frumosului de gheata, aratat lumii numai pentru a stinge foamea iluzorie.
O forma ce trage dupa sine reprosul orbilor cum ca nu ar fi ce vad si ce simt eu.
O forma ce imi duce simturile in cele mai intunecate colturi ale dorintei si in locurile unde dorul sfredeleste necrutator lasand in urma lui rana deschisa a frustrarilor recunoscute.
Fecioara de fier este perfecta in forta ei dezlantuita. Se inchide etans si se deschide neconditionat impinsa de mana necunoscutului ce isi vrea necautarea in cautare.
Ea e perfecta. Eu sunt o fiinta din carne, vie, cautand albastrul intens intr-o lume bantuita de orbi.
Nu mi-e frica sa ma inchid in ea. Nu mi-e frica sa simt pe piele fierul fierbinte. Dar ea e muta. Eu nu.
Mi-e dor si doare...
Ma dor pasii pe strazi pustii. Ma doare tacerea. Ma doare si ma dezgusta revendicarea ochilor negri de catre papusile de portelan ce isi vor impregnate pe perete siluetele desavarsite.
Uneori dansul umbrelor lor e doar zambetul meu.
Alteori dansul acesta se cuibareste in fecioara de fier si ma raneste. Imi stoarce sufletul de setea dorului ce ma invaluie in noptile ce au pe cerul lor cosmarul alungarii.
Si pentru ca sunt vie plang.
Si pentru ca sunt vie rad.
Si pentru ca am carnea fierbinte de dor imi arunc frustrarea in preaplinul ghenei ce sta la poarta cuvintelor.
Papusile de portelan sunt o colectie completa, frumoasa si rece. O valoare a ceva ce nu pot sa fiu niciodata. O valoare a revendicarii pe care o detest cel mai mult la ele si pe care nu as da nici un ort gaurit.
Imi place sa le privesc in jurul tau. Ma fascineaza cum danseaza pe ritmul impus de tine.
Simt sarutul lor pe mainile tale desavarsite ce pun in vibratie simfonii albastre si zambesc in caldul trupului meu haotic si rosu.
Sunt eu si sunt goala in fata ta de la inceput. De aceea nu mi-e frica sa simt...