Convoi de trepte...

E tarziu.Privesc scara spre mansarda.
Pare atat de neverosimila incat in minte imi incolteste cel mai sardonic suras. Nu il las sa iasa de acolo. Il tin ferecat. Pasesc pe prima treapta si gandul ca o sa o vad face ca drumul pana in camaruta ei sa para volatil.
Prin minte se revasesc aromele de lamaie uleioasa si incisiva.
Deschid usa si pasesc inauntru. E cald. Aerul inchis si consumat de zvarcolirile marionetei fuge fericit spre o libertate iluziorie.
Papusa hidoasa pare sa dorma.
Nu vreau sa o trezesc eu. Vreau sa ma simta cum ii invadez spatiul. Vreau sa fie sigura ca ochii din sertare o sa-i mangaie obrajii.
Ignor oboseala si ma asez pe scaunel. Pe sub pleaopele de lemn observ cum ochii i se misca in cautarea visului. In somn, imi pare o iluzie indepartata ce nu isi gaseste locul nici macar in lumea creata de ea.
Nu am puterea in momentul asta sa privesc frumosul. Totul in mine striga dupa cotloanele intunecate. Le provoc sa iasa la suprafata si sa rapuna intr-un gest radical somnul papusii de lemn.
Pentru cateva momente respiratia mi se opreste. Linistea din mansarda imi coase buzele intr-un vasnic model de dantela sparta.
Ma invaluie o racoare ce se revarsa din mine. Imi odihnesc palmele pe genunci si privesc somnul introspectiv al marionetei.
Ii simt durerea de a nu visa in culori si rasul sardonic din mine devine de nestapanit.
In coltul in care zace oglinda prafuita am senzatia ca s-a conturatul hotarul morbid dintre doua lumi ce de afara par separate.
Hidoasa murmura in somn. Buzele ii deseneaza un singur cuvant ce se rostogoleste spre picioarele mele.
Oglinzi...oglinzi....
Incep sa rad in speranta ca ceva se va misca in trupul de lemn plin de carii. Inutil.
E cuprinsa de visul ei.
E intr-o lume in care se vede tanara si puternica. O lume in care are dreptul sa impuna si sa ceara, o lume in care totul ii este pus la picioare. In cuvinte, in versuri, in muzica. E totul al ei. Revendica si pune stapanire. Saruta si stapaneste. Zambeste si aduna. Cauta, gaseste, invoca, se daruie.
Ma opresc.
Imi dau seama ca nu e lumea mea. Imi dau seama pentru prima data ca nimic nu imi da dreptul sa o trezesc si sa o agat din nou in cui.
Nimic....
Ies din mansarda rapusa de oboseala visului si ma cufund in caldura mea.
Buzele insetate trec peste dorinta si gusta licoarea din paharul transparent.
E vie...
E ambra...