30 ianuarie 2010

Escalada...


Buzele arcuite peste dantura perfecta deseneaza un zambet mai mult decat ironic. Printre sclipirile argintii din ochi strabate tenacitatea unui gand dur.
Am sentimentul ca in jurul meu oamenii asteapta o ploaie de ravase cu arome de simbol mereu cautat. O legenda a nemuririi scrisa in versurile unui tendon vulnerabil ia viata din pumnii inclestati.
Cutia magica s-a inchis. Eu stiu ce a ramas in ea.
Picioarele imi atarna peste haul prapastiei intr-un dans ciudat de lumini si umbre. Tac in revolta mea. Lacrimile se scurg usor pe obraji si, dincolo de ceata ce ma invaluie, intrezaresc cerul limpede al unui alt timp. Nu sunt lumi diferite asa cum vad altii. E aceiasi tonalitate tanguitoare si taioasa in acelasi timp.
Orele se scurg mai incet decat timpul revenirii.
Palma i se odihneste senzual pe cutia magica. Stie exact momentul in care a inchis capacul de mahon. Vocea baritonala ma indeamna sa privesc in sus si sa am putere...scrie....scrie.......
Mi-am asezat capul pe umarul lui. Haul de sub mine a inceput sa prinda contur. Mi-a cuprins fiinta in palme si mi-a sarutat-o. Totul in mine a inceput sa vibreze, sa aiba un sens dincolo de lumea care incearca cu disperare sa zgarie frumosul din noi.
Ma simt in siguranta privind mana ce se odihneste pe capacul cutiei. Ma simt vie si incandescenta ca o flacara ce nu poate fi rapusa. Mi-e cald in mine si in revoltele mele si am uitat de mult ce inseamna sa suspini.
Acum privesc cerul. Simt pe buze gustul de ciocolata cu alune si mi-e sete de cerul neverosimil al verilor in care imi culcam obrazul pe marea de paie calde...
Am zambit.
Mana de pe cutia de mahon mi-a cuprins obrazul incins...
Esti dincolo de lumea asta.....si daca nu ai plange nu ai fi OM.....
Haul nu mai are contur....
Ce a ramas in cutie?
Nu sunteti inca pregatiti sa aflati.....

26 ianuarie 2010

Mimetism...


Goala si toate sinonimele acestui cuvant....
Imi vine acum in gand marea. Zbuciumul acela limpede si intunecat de ape marete si amestecate. Indescifrabilul sunet al valurilor ce se sparg de nisipul in care se incrusteaza urme de pasi, imi da senzatia ca trupul ei diafan se sfarseste in intunericul meu.
Sorb incursiunea asta prin ochii atintiti spre cerul vremelnic al verii si strang in pumni linia de trecere de dincolo de ea.
Imi gasesc cuvintele si rascolesc provocarile sa vad tumultul apei sarate ce se revarsa spre mine.
Ea cade undeva pe marginea abrupta a stancilor si zambeste. Isi lasa chipul prada soarelui ce o inconjoara si tace. Tace in revoltele ei si vorbeste in linistea mea. Ii ating trecutul cu degetele si imping carul de foc spre sclipirea ochilor. Cuvintele ce ii parasesc rosul buzelor sfichiue aerul fierbinte si cad neputincioase pe nisipul auriu.
Zambesc....
Ma hranesc...
Ating...
Palpez..
Mint...
Gandesc..
Respir..
Nu fug..
Biciuiesc...
Strabat carari intortocheate ca sa-i provoc tacerea sa tipe. Imi zambeste. Ma scuteste de efortul de a-mi aseza trupul fierbinte la marginea marii. Se hraneste cu mine din toate ipostazele si ma invoca si nu ma transforma in ofranda. Ii e sete. Clipeste in briza marii si ochii se revarsa pe spuma izbita de tarm. Lacrimile au gust amar. Le sorb de pe obrajii incinsi si setea mea se transforma intr-un razboi pe care mi-l doresc. Inru-un razboi in care renuntarea nu isi are locul.
Vocea ei ma invaluie. E nemultumita acum. Ceva din siragul cuvintelor lipseste si asta o face sa amplifice tonalitatea versului ei interior.
Ii soptesc usor in ureche......e neimplinit siragul tau de cuvinte.....
Zambeste si cauta in continuare cu tenacitatea sitei prin care se scurge nisipul. Pentru mine e incandescenta.
Pentru voi e un aisberg urias desprins din calota glaciara...
Stie sa zambeasca numai in rosu...
Mi-e sete...
Adorm. Dincolo nu e fericirea pentru ca singuratatea nu i-a dat voie sa intre...
E un haos pe care il citesc si il cunosc...de departe...
Nu e ancora ei. E doar parama mea....iubesc...

23 ianuarie 2010

Machiavelic...


Este frumoasa....
Liniile din palmele ei zambesc acustic...
Ating infiorate zapada si apoi se opresc, in rosu, pe buzele usor intredeschise.
Pleoapele au alunecat usor peste privirea aceea umeda ce invoca placerea de dincolo de palpabil.
Este acolo si musca din frapiera de argint a timpului...
Marmorean, trupul isi modeleaza dansul strivind sub talpi sclipiri de diamante inca neslefuite. Rece si cald in acelasi timp, alb si dincolo de alb pana la negru, difuz si complet doar atunci cand degetele ating un cer verde ce isi descopera ochii stiutori....
Geamat de ardoare si papusi de portelan reci si tari se impletesc intr-un lant grotesc ce i se pare ca are o armonie ce pana atunci nu a mai intalnit-o.
Si-a intins trupul pe caricatura ce era in acele momente cel mai bun loc de odihna. A deschis ochii pentru a absorbi cerul verde si lumina ce i se revarsa pe coapsele ca portelanul. Buzele, in rosu, s-au destins untr-un zambet....
Muzica palmelor ii contura trupul si privirea trecea pragul unui simbol gasit.
Umbrele, ravasite de caldura odihnei ei, isi cautau colturile perfecte. Umbrele nu iubesc cerul. Ele isi canta doar revolta neputintei conturata in zambete amorfe...
Este ravasitor sa ii vezi somnul. De la distanta este rece si taios. Pe masura ce te apropii marmura se incalzeste si capata nuante ivorii ce isi revarsa cararile spre buzele, in rosu...
Zambeste. Materialul rochiei se desprinde de piept in dansul respiratiei....Acum canta...
Dar daca o atingi?
Cum ai indraznit sa intrebi asta, fiinta necugetata?
Nu poti sa o atingi, desi vrei asta in fiecare clipa. Mana iti va fi invaluita in focul primordial. Si o sa ti-o retragi pentru ca nu ai puterea sa o tii acolo, pentru ca nu ai puterea sa vrei arsura aceea. Cand mana a parasit-o si cand crezi ca tu ti-ai adunat destula forta sa o atingi din nou, o sa simti rece. Gheata aceea o sa-ti manance degetele pentru ca iti va fi mereu sete de caldura ce ai gasit-o intaia oara...
Si o sa cauti, si o sa scrijelesti, si o sa plangi, si o sa-ti doresti....
E doar gheata...
Nu e oarba, nu doarme si o sa suspine doar atunci cand nu o sa mai poata vedea cerul verde cu ochii stiutori...

20 ianuarie 2010

Intre creator si zapada...


Este fascinant cum intr-o zi in care te-ai lovit de cotidianul sufocant, privirile iti aluneca pe o imagine ce iti da siguranta ca frumosul este etalon.
Asezata intr-un con de umbra, sticla cu cognac, imprastia in jurul ei o liniste aramie.
O mica opera de arta, al carei continut valoareaza mai mult decat recipientul, imi parea o femeie invaluita in matase de culoarea chihlimbarului. Cu bratele lungi invaluindu-si trupul lasciv, femeia dadea camerei un aspect de lume pierduta in arome pe care buzele ei le sopteau in incantatii calde si pline de perversitate.
Simteam cum pluteste in jurul meu gustul licorii.
Si pentru ca e o zi in care doresc sa ma pierd in altceva decat grotescul cotidian, am indraznit sa tulbur linistea femeii intruchipata in sticla aceea.
Am turnat-o in pahar. Galben-auriul cu sclipiri de vara s-a transformat intr-o ispita decadenta.
M-am asezat in fotoliu si buzele mi-au tresarit, usor uimite, sub atingerea matasoasa a bauturii. Aveam senzatia ca boabele de struguri Folle Blanche imi invadeaza spiritul ca apoi sa se sparga in mii de lumini ciudate.
O liniste usor acida m-a cuprins in bratele ei si obrajii au decis sa ia cluloarea rosie a pasiunii.
Am zambit.
Savurand aromele chihlimbarii am privit pe fereastra prin fumul albastrui al tigarii.
Ninge. Fulgii jucausi isi cauta drumul spre pamant intr-un joc inocent si vesel.
Azi zapada se comporta ca soarele. Ma inunda complet cu lumina ei si imi dau seama ca apare doar atunci cand soarele se zgarceste. Apare atunci, cand coplesit de puterea soarelui, pamantul se inclina, macar pe o parte. Se bucura pe rand ca sa nu se arda. Un refren lin pleaca din sufletul meu....vara, iarna, vara iarna si apoi isi inalta tonalitatile..nord, sud, nord, sud...
Din nou licoarea imi starneste gustul cald al pasiunii.
Am pus un indigo intre zapada care reflecta lumina soarelui si soarele care o creeaza. Mi-am dat seama ca am ales intotdeauna creatorul.
Fulgii continua sa se joace cu reflexia luminii. Orice a fost umbra a palit.
Sticla cu forme senzuale a amutit. Fumul de tigara s-a risipit in conul de umbra si tace molcom..
Am inlocuit calimara cu o boaba de strugure, aurie....
Pamantul e inca inclinat si se bucura..
Mi-e sete de vara....

17 ianuarie 2010

Rebuturi crepusculare...

A inceput de la talpile subjugate pamantului rece.
O incursiune nedefinita. O calatorie.
Cautand ce?
Cautand un vis pe care nu a reusit niciodata sa-l aseze in lumea din jur.
O atitudine criptica ce lasa iluzia deschiderii spre cotloane nebanuite. Un limbaj sibilinic al trupului ce face ca negura ochilor sa coboare amenintator spre trupurile ce-l inconjoara.
Dur, rece si incognoscibil isi lasa urmele cuvintelor pe ranile deschise ale vietatilor ratacite in ierni fara de sfarsit.
Zambetul?
Mi-ar trebui toate cuvintele inventate vreodata ca sa pot sa cuprind toata gama. Intr-un fel am obosit sa fac asta.
Colile albe de hartie isi enumera dorinta de vers. Le scriu, le soptesc, le adun in opis-uri abstracte si rime dureroare. Incerc sa dau viata concretului prin arhaismul poetilor deja rataciti in lumea spiritelor. Oboseala se estompeaza si o incrancenare calda imi cuprinde trupul.
Fiecare cuvant, fiecare vers si fiecare semn de punctuatie isi cere dreptul la replica. Gasesc echivalente si refuz sa le pun in balanta comparatiei. Le trec prin sita nemarginita a trairilor mele si ele prind alte culori. Nu reinventez limbajul.
Sunt momente in care imi doresc sa fiu un chevalet. Sa simt neputinta pictorului de a amesteca pe panza vointa de deradere....
Sunt momente in care vreau sa aplec asupra fruntii mele culoarea comuna a apusurilor din doua colturi de lume diametral opuse.
Sunt momente cand simt in piept o despicatura uriasa, asemanatoare unui hau nebun si insetat de un singur rasarit.
Si intre toate aceste momente se aseaza pe obrajii mei lacrima patinata a unui sirag de perle pretentioase cladit din zambete.
O calimara si o penita....
Azi asta sunt....

16 ianuarie 2010

Marja de eroare...


De ce cu flori in par?....
Zambeste..
Trupul i se lasa mangaiat de iarba cruda. Deasupra plutea un cer concentric si habotnic. S-a lasat in seama caldurii. E ca si cum trupul ei avea amintiri separate de minte. Aroma de mar parguit s-a strivit de buzele calde.
Se mira si apoi tace.
A simtit o scurta durere in pumn. O dorinta vie si acuta sa loveasca. Orice. Fara sa puna intrebari.
Se simtea ca o piramida construita din pietre ce aveau menirea de a proteja.
O penumbra ii racorea trupul incins de iarba cruda. Si-a cuprins sanii in palme din dorinta de a impinge amintirile mai sus, spre varful piramidei.
Un gand jucaus s-a oprit pe varful degetelor.
Din neant s-a zamislit o dalta. Intre degetele ei dalta a prins viata. Modela incet marmura alba.
Schijele cazute pe langa trupul incins se transformau in roua. O sete nesfarsita inghitea iarba cruda. Printre buzele usor desfacute amintirile se transformau in roiuri.
Vocile din jurul ei prindeau contur. Nu trebuia sa deschida ochii ca sa le recunoasca. Strangea in palme sanii si mai tare. Dorea sa-i protejeze, dorea sa le ascunda areolele de sughitul iritant al vocilor pamantene. Simtea zvacnirea lor in palma si zambea....
Prigonit, gandul jucaus, si-a gasit locas in causul palmei ce strangea sanii. Ea i-a zambit si el a inteles...
Se rostogolea. Tavalug de marmura in iarba cruda...

13 ianuarie 2010

Omidism....




Si nu stiu dupa iubire ce as putea sa-ti mai ofer....
Pe un plan sagital piciorul a alunecat in pantoful de culoare rosie. Se odihnea in mangaierea eleganta a pielii fine si isi contura ascendenta trufasa insotit de glezna fina si ferma.
Pantoful zambea femeii si tocul sfredelea caldaramul sub privirea ei inocenta.
De dincolo de zidurile vechi o melodie isi facea loc in cadenta pasilor.
Unduirea usoara a soldurilor cambrate urmarea pulsul strazii.
Buzele rosii, usor intredeschise si umede, isi spuneau povestea in ritmul muzicii.
Trecea, parca plutind, dintr-o lume inocenta si senina intr-o lume a poftelor ce o pandeau din toate colturile. Alegea zambete si stari, triumfa peste privirile iscoditoare ce se revarsau peste pantofii ei si rasplatea fiecare pas cu o trufie nascuta din constienta frumusetii ei.
Nici copil si nici femeie.....
Si copil si femeie...
Adierea calda a vantului ii lipea de trup rochia inflorata si ii mangaia nurii cu tandrete.
Usor uimita de zarva din jurul ei si-a intors privirile spre menestrelul ce isi daruia versurile in schimbul catorva banuti argintati. A zambit...
Stia ca sunetul fiecarei monede se va transforma mai tarziu in licoarea ce o sa-i dea menestrelului inspiratia de a calatori in lumea de dincolo de pantofii rosii si buzele umede.
Un ceas al soarelui si o umbra nascuta din trecerea timpului i-au impins pasii spre heruvimul cu chip de vultur ce impodobea chivotul legii. Un templu neinteles ce isi asternea cu dezinvoltura tainele la picioarele ei, o miscare inceputa si neinceputa dintre lume si univers.
Si pantofii rosii....
Menestrelul, un serafim urmas al dragaleseniei nocturne, cu chip de om si inima de leu, si-a lasat in urma harul de a fi vazut sub forma unui copil cu aripi. Degetele lungi au adunat de pe caldaram esarfa verde de matase cazuta in urma pasilor pantofilor rosii. A strans-o in pumn ca apoi sa-i dea drumul in adierea calda a vantului...
O alta melodie...
Un alt zambet...
Intelegere, revarsare de frumos si .....o glezna fina si ferma....
 

4 ianuarie 2010

Tensiune...


O cafea fierbinte. Undeva intre afrodisiac si nonsalanta diminetilor in care jurnalele personale par banale.
O dimineata in care privirea imi rataceste pe urmele lasate in mine de mainile tale. Dincolo de tristete si dincolo de cafea....
E greu, nu?
Eu spun ca nu e greu.
Ati asezat pe o etajera siragul de margele de sticla disponibil. O cadenta a voastra in care va doriti ca tot ce va inconjoara sa ia forma irizarilor false.
Luminile imprastiate pe peretii decojiti de mesajele limitate au pentru voi o singura culoare. Este o pupila matuita ce se poate vindeca.
Maini indarjite de praful sticlei cauta infrigurate etajerele de mai sus. Isi doresc sclipirea diamantelor in lumina cruda si rece a diminetilor fara sens.
Ati gasit? Stiti ce cautati?
Cautati cararile care sa va dea puterea de a realiza tradarea perfecta. Cautati confirmarea multimii fata de ceea ce va doriti sa intelegeti si nu stiti cum.
Si printre atatea ipostaze catatonice va uimesc mereu acele diamante ce nu se lasa slefuite decat de mainile unui Maestru ce nu va este accesibil.
Nu e greu sa lovesti in simboluri cand ascunzisurile negre isi deseneaza cadenta pe imagini ce va sunt necunoscute.
Sa va las in fantezia mea?
Sa va las sa vedeti Maestrul fascinat de piatra ce arde in mainile lui in timp ce o modeleaza?
Nu mai intreb nimic.
Buzele sorb cafeaua fierbinte. Pe pervazul geamului florile de paie ascund o alta iarna.
Privesc mainile Maestrului.
Iubeste piatra dura si vede in ea miracolul ce o sa straluceasca mereu numai intr-un singur loc.
Aici frica nu isi are rostul. Lacrimile fug in colturi reci iar zambetele se joaca in parul balai al fetitei.
Nu uitati ca nu este o competitie....
Nu uitati ca este un jurnal plin de aroma din mine...
Nu uitati ca am ochii albastri....
Si nu uitati ca stralucesc doar sub acele maini ce iubesc si nu tradeaza...
O cafea fierbinte si un dor nebun de acel zambet matinal.
Stiu...ai un talent nativ sa folosesesti un zambet fin pe post de sedativ....
Chiar stiu!!!!

2 ianuarie 2010

Recipiente volatile...


Un vacarm lipsit de inocenta rece a zapezii...
Amalgam de gheata falsa in lumini de reflectoare si genunchi zdreliti in speranta echilibrului de plastic dur ce inconjoara gleznele invatate cu alt ritm.
Mi-am declinat intentia de a o vizita azi. Vroiam sa-i vad chipul pe care s-a mai desenat un rid la hotarul trecerii dintre ani. Am urcat scara spre mansarda si am intrat in camaruta intunecata.
M-a privit oarecum surprinsa. I-am zambit si am asezat pe unul din scaunele paharul cu vin. L-a privit si surasul ei sardonic s-a amestecat cu limpezimea vinului. Simteam ca ii este sete. Simteam ca ii este sete de mine si de aromele mele, dar pe de alta parte nu avea curajul sa ceara nimic. Buzele au ramas impietrite intr-un rictus nevolnic sub ochii mati si pierduti in timpul anului trecut, cand isi arunca inspre mine iluzia cinica a unei victorii visate.
Am izbucnit in ras. Mi s-a parut foarte caraghioasa in asteptarea ei, iar privirea mi s-a oprit pe cuiul ruginit unde, cu putin timp in urma, trupul ei atarna intr-o atitudine desavarsita de paloare.
- Ai mai imbatranit, i-am spus si mi-am aprins tigara.
- Poate, dar intre timp am simtit nevoia acerba de franghiile patinate in mucegaiul tau.
- Doar sa atarni peste lume sau sa-mi reprosezi vremelnicia anilor pe care tu ii crezi irositi?
A inceput sa rada rupand zagazurile frustrarilor adunate in capul diform de lemn.
- Vremelnicie? Esti idioata! Te-am urat intotdeauna pentru sfidarea ce mi-ai adus-o in fiecare gest ce a incercat sa ma rupa de mansarda asta. Tot timpul am considerat ca dorinta asta a ta de paznic vasnic al uratenii mele iti mangaie orgoliul pe care il aduci ranit la picioarele mele.
- Cat de ipocrita esti! Iti place aici unde nimicul este stapan. Asta te ajuta sa te conservi si nici macar fiintele alea mici ce iti macina lemnul nu iti creeaza o stare de disconfort. Mi-e sila de tine!
Ma simteam oarecum razbunata ca i-am spus asta si mi-am ostoit setea cu vinul dulce amarui din pahar. Am continuat sa ii privesc buzele uscate pe care setea desenase o harta mistica si redundanta.
- Nu imi urezi nimic?
- Nu. Esti doar supapa mea de siguranta iar asta o stii deja. Ar fi absurd sa iti arunc in fata stereotipiile ce m-au ingretosat in zilele astea. Satisfactia ta ar fi prea mare si nu vreau sa ti-o dau. Te-ai vindeca iar tu esti aici ca sa fii bolnava de uratul din tine.
- Ma plictisesti!
- Stiu. Dar asta te face sa mori de sete si sa iti urli dorinta de a-mi auzi povestirile. La ce inaltime vrei sa fie cuiul de care o sa te atarn anul asta?
Cateva momente am avut senzatia ca a renuntat la ofensiva si si-a acceptat soarta. Cat de naiva sunt uneori!!
- Vreau doar sa fie ruginit. Inaltimea ai sa o alegi tu si ingamfarea ta luminoasa. Te urasc!!
Am inceput sa rad cu pofta. Ma fascina jocul caleidoscopului de oglinzi din ochii ei. Parea o cascada nesfarsita si in acelasi timp atat de previzibila incat imi dadea o stare de euforie primordiala.
Am batut cuiul in peretele de vis a vis de geamul mic al mansardei. Lasasem doar atat loc incat sa-i incapa capul si sa nu o prea deranjeze presiunea tavanului plin de panze de paianjeni. Intr-un moment de constientizare a fricii ei, marioneta m-a privit cu ochii goi si cu submisivitatea unui sclav innascut.
A fost randul meu sa las sa se scurga din mine gustul sardonic al unui suras. Nu s-a mirat dar a privit in jurul ei nedumerita cautand sforile patinate.
Am agatat-o in noua ei locuinta. Si-a acceptat starea de plafon ingalbenit de vreme cu o indarjeala demna de lemnul putrezit din care este facuta.
Am lasat paharul pe scaunel si am plecat. Sunt multumita. Am facut primul pas spre ceva ce oricum nu stiu cum o sa sfarseasca.
Si ce daca?
Mi se falfaie..............