Grobian...

Imi impanzise universul, lumea mea haotica si plina de umbre ciudate si insetate.
Atingeam usor cerul cu sfarcurile razvratite si degetele-mi rataceau pervers pe caldaramul soldului ei dezinvolt.
Ambiguitatea asternutului lasa sa se vada gamba frumos arcuita si privirea ce ii ratacea undeva in abisul concav.
Curul este esenta ei de femeie.
Bogat si razvratit, cu sonoritate de tam tam ratacit in vai convexe unde apa curge invers. Nici nu imi venea sa cred ca imaginea asta se poate construi intr-un fel. Unii ar spune ca nu se poate spune ceva despre un cur. Un cur e un cur si atat.
Evident ca ma revolt. Curul ei e o poezie derutanta si lipsita de orice feminitate. Asta pentru ca e curul ei.
Platosa ce si-a inscriptionat-o pe piept nu ma uimeste dar imi da o stare de somn defunct. E ca si cum as muri in fiecare secunda si as renaste in secunda care a trecut. Precum curul!!
Incerc din rasputeri sa trec de privirea aceea boanta si sa patrund pe undeva in mijlocul simturilor ce o incearca. Ma simt precum naufragiatul in mijlocul marii, inconjurata de rechini si fluturi dezaxati.
Caut o frantura de ingaduinta si ma asez comod pe umarul ei. Ea crede ca am transformat-o intr-o consola pe care urmeaza sa imi vars naduful adunat in timp. O las sa creada asta si privesc uimita cum degetele ei deseneaza in aer povesti de seara scoase din carti de tarot.
Incep sa ma intreb ce dracu m-a adus aici si de ce persist in a scobi dupa feminitatea ce ii scapase in toate cuvintele insirate.
E o bruta ce vrea un suflet de heruvin. Si paradoxul asta ma face sa zambesc.
Imi simte zambetul aproape de sanul ce depaseste limita superioara a generozitatii carnale.
Nu pare sa fie incantata de gandurile mele. Isi da seama ca ii scapa ceva iar eu o las sa se amageasca.
Si gandesc!!!
De ce fac asta?
Pentru ca nu pot sa simt. In clipa in care curul ei mi-a aparut in calea privirii s-a dus dracu orice imagine creata de ea din cuvinte.
Nici macar autocontrolul meu nu ma mai ajuta sa dau drumul apei din mine. Ma intreb daca exista posibilitatea sa descopar acum ca apa are si a patra forma de agregare. Cred ca da. Se numeste cur!!!
Inchid ochii si ii spun ca ii dau sufletul meu.
O tacere imensa si grea umple camera.
Iluzia a depasit cu mult hotarul perceptiei. Isi cauta in faldurile slinoase ale gatului trecerea spre o alta treapta. Face negot. Curul ei si sufletul meu....
Dormi Demon?
Nu Blondie...

Nosce te ipsum..

"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"

Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.

Jos aerul se inspira altfel.

Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
　

Otchi tchernie....

Se amuza....
Sunt un privitor.
Am ales asta incercand sa imi pliez trairile pe un joc a carui dinamica o cunosc.
O privesc.
Nimic din legea firii si a cuvantului nu poate defini inlantuirea spre cer a unei scari de trairi.
Grena-ul e culoarea buzelor infometate de mine intr-un tablou mai mult decat abstract. Sopteste iubire cu forta inmanunchiata din toate solstitiile pe care candva le-am trait.
Perfectiunea care stie ca nu e perfecta ce isi doreste cel mai mult?
Sa fie perfecta?
Banal, as putea spune. Oare isi doreste?
Oare isi doreste, perfectiunea sau realitatea?
Privitorul din mine zambeste..
Adierea de vant o mangaie. Tare si soptit. Isi aduna in priviri cadenta trairilor si priveste dincolo de mine. Cauta in namolul insingurarii o cale de comunicare dincolo de contractul social nesemnat. Gesturile ample ale mainilor imi dau incredere ca in jurul ei pluteste aroma mea. O savureaza lasciv, cu pleoapele aproape ravasite peste zambetul cald si pervers in acelasi timp.
Imi opresc mana pe zambetul acela si continui sa ma intreb. Acum tace. Nu pentru ca nu ar avea raspunsul ci pentru ca stie ca acum trebuie sa taca.
Staruinta cu care cuvintele mele lovesc o face sa ia o atitudine defensiva. Nu e speriata. Din cuvintele mele naste intrebari pe care le arunca haotic in privitorul din mine. Si culmea!! Vrea si raspunsuri! Asta da aroganta, nu-i asa?
Atitudinea asta ma scoate din sarite uneori. Apoi rade. Isi priveste desenul cu o inocenta ce nu se poate compara cu nimic. Il adulmeca inainte de a-l oferi lumii namoloase ce ne inconjoara. Cei ce il privesc sunt constienti ca nu este perfect. Dar ea ii cunoaste imperfectiunile. Mi le pune la picioare. Cu nonsalanta si cu zambetul pe buze. Ea nu stie ca eu deja le-am vazut. O las sa creada ca asa este si le adun si le arunc sardonic in cei din jurul meu cautand cararea spre ei. Gasesc si cararea dar asta ma face sa constat ca am purtat destul timp costum ca sa rad in toate formele cuvenite.
Rasplata o sa vina. Dar doar atunci cand eu o sa decid asta. In fond zambetele nu se cumpara. Se creeaza si nu pot fi puse in suflete amorfe si borcane cu cenusa.
C'est la verite!
　
　

Tensiune...

O cafea fierbinte. Undeva intre afrodisiac si nonsalanta diminetilor in care jurnalele personale par banale.
O dimineata in care privirea imi rataceste pe urmele lasate in mine de mainile tale. Dincolo de tristete si dincolo de cafea....
E greu, nu?
Eu spun ca nu e greu.
Ati asezat pe o etajera siragul de margele de sticla disponibil. O cadenta a voastra in care va doriti ca tot ce va inconjoara sa ia forma irizarilor false.
Luminile imprastiate pe peretii decojiti de mesajele limitate au pentru voi o singura culoare. Este o pupila matuita ce se poate vindeca.
Maini indarjite de praful sticlei cauta infrigurate etajerele de mai sus. Isi doresc sclipirea diamantelor in lumina cruda si rece a diminetilor fara sens.
Ati gasit? Stiti ce cautati?
Cautati cararile care sa va dea puterea de a realiza tradarea perfecta. Cautati confirmarea multimii fata de ceea ce va doriti sa intelegeti si nu stiti cum.
Si printre atatea ipostaze catatonice va uimesc mereu acele diamante ce nu se lasa slefuite decat de mainile unui Maestru ce nu va este accesibil.
Nu e greu sa lovesti in simboluri cand ascunzisurile negre isi deseneaza cadenta pe imagini ce va sunt necunoscute.
Sa va las in fantezia mea?
Sa va las sa vedeti Maestrul fascinat de piatra ce arde in mainile lui in timp ce o modeleaza?
Nu mai intreb nimic.
Buzele sorb cafeaua fierbinte. Pe pervazul geamului florile de paie ascund o alta iarna.
Privesc mainile Maestrului.
Iubeste piatra dura si vede in ea miracolul ce o sa straluceasca mereu numai intr-un singur loc.
Aici frica nu isi are rostul. Lacrimile fug in colturi reci iar zambetele se joaca in parul balai al fetitei.
Nu uitati ca nu este o competitie....
Nu uitati ca este un jurnal plin de aroma din mine...
Nu uitati ca am ochii albastri....
Si nu uitati ca stralucesc doar sub acele maini ce iubesc si nu tradeaza...
O cafea fierbinte si un dor nebun de acel zambet matinal.
Stiu...ai un talent nativ sa folosesesti un zambet fin pe post de sedativ....
Chiar stiu!!!!

Calatorii in simturi - Alinta-ma suflete.....

Gasesc in fiecare calatorie in simturi ceva ce mereu asociez cu o aroma. O aroma ce imi da sentimentul acela de implinire si confort pentru a privi totul in jurul meu, in culorile mele. De afara poate sa para o nebunie, un cliseu, ce te duce cu gandul ca ma invart in propria mea lume fara sa vad contrastele exterioare. De fapt contrastele astea ma fac sa pot rataci nestingherita in lumi mai greu vizibile si cu arome rar intalnite, fara sa imi smulg picioarele din realitatea cotidiana.
Am pasit in cafenea. Si de aici incepe aventura intr-un spatiu usor palpabil si in acelasi timp atat de vizibil aranjat pentru a oferi o parte din sufletul creatorului.
Ar fi stupid sa trec, fara sa descriu, peste aroma aceea unica. Aburul boabelor de cafea proaspat macinate se transpunea intr-o incantatie divina ce se imprastia in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Linistea era impletita intr-un fuior abstract de lemn si panza pe care isi puneau amprenta personalitatea tablourilor ce tinteau in sufletul meu latura incursiunilor spre un necunoscut pasnic.
De ce oameni si de ce simturi?
Intr-un asemenea cadru am cunoscut Omul de dincolo de versurile cantecelor cu care mi-a alintat sufletul cativa ani, in siruri de cuvinte scrise cu acea culoare ce intotdeauna mi-a dat siguranta continuitatii: verdele!
Ochii vii, cu scanteieri diamantine ciudat ivite de dincolo de culoarea lor blanda, mainile mici si delicate cu degete subtiri ce conturau gesturi sigure, izvorul de energie imprastiat dincolo de noi si de aromele cafelei, m-au facut sa urc incet intr-o lume in care sa ma simt in largul meu.
Mi-am umplut sufletul de cantecul plin de umor si de rasul nonsalant alaturat peretilor pe care probabil mii de maini au lasat mesaje, pe hartii colorate, in asteptarea unui raspuns ivit din neant si care sa aduca exceptionalul intr-o lume cenusie si plina de tristete.
Dansul luminilor si al oamenilor din cafenea ma facea sa-i privesc reactiile ivite parca dintr-o emotie ce nu si-o vroia expusa. Nu epata, dar recunostea in fata lumii ceea ce este cu un curaj greu de masurat si de raportat.
Intr-o cafenea unde oamenii isi aseaza sperantele pe bucati de hartie colorata, unde cafeaua este parte din nectarul zeilor, unde zambetul a fugit si unde cainii au voie sa bea apa, am gasit Oameni liberi si frumosi.
Zambesc si merg mai departe strangand la piept acea parte din lumea asta ostila ce ma face sa-mi fie cald in mine……
Alinta-ma suflete si atunci florile batranei se vor incrusta in timpul nemasurat al unor melodii ce zugravesc culoarea vietii…..
　
　

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Pribegii la perfectul compus...

Ma simt ca o scurgere prost proiectata.

Desi prin mine se scurg cu un succes inegalabil toate noroaiele si laturile vietii, totusi ceva nu e in regula.
Ceva imi lipseste. Si desi gura mea inghite cu dezgust toate gunoaiele lumii, e totusi ceva ce ma pune pe ganduri. Unde e supra-plinul? Cine e supra-plinul meu? Ce se va intampla cand o sa ma umplu de toate nerorocirile.
Va fi vreodata prea mult?
Toate aceste ganduri ma macina. Stau in patul meu dezordonat si privesc, inconjurata de umbre abstracte, urmele albe ale crapaturilor trecute din tavanul perfect zugravit.
Simt ca ele au aparut cu un scop, cu scopul de a canaliza catre sufletul meu toate energiile negative.
Imi mai aprind o tigara si ma gandesc. Ma gandesc ca e un lucru bun faptul ca sufletul si corpul meu pot capta energiile negative ale celor din jur precum un aspirator cu gura avida intinsa spre abis.
Ma gandesc la ei si prea putin la mine. Da.. la mine oare se gandeste cineva? E o lume malefica plina de cobai si experimente. Vad peste tot soareci si maini care plaseaza ingenios bucati de branza la capatul unui labirint construit printre grijile si monotonia de zi cu zi.
A cui e oare mana care imi arata bucatica de branza? Cine se joaca oare cu senzorii creierului meu?
E posibil oare ca printr-o dedublare cosmica eu sa-mi fiu propriul meu experiment? Ca eu printr-un joc bolnav al mintii sa fi inceput acest experiment cu atat de mult timp in urma incat sa nu mai stiu cine pe cine ghideaza si care este cuvantul magic care va intrerupe acest joc?
Cu siguranta exista un set de reguli si cu siguranta acolo se specifica in mod clar conditiile in care una din cele doua parti castiga. Numai ca sunt prea obosita si ma simt prea batrana ca sa reusesc sa gasesc regulile in amalgamul de noroi si bolovani ce-mi inunda ca o viitura creierul.
Si care e premiul? Pentru ce aceste zbateri aparent inutile? Nici asta nu imi amintesc. Sau poate nu vreau sa imi amintesc. Cine are ochi sa vada.. cine are doar urechi poate o sa ii soptesc candva.
Am auzit candva ca lucrurile bune se intampla celor ce stiu sa astepte si de atunci tot astept.
Astept si stiu ca cele mai frumoase lucruri apar din cele mai neasteptate locuri si sunt curioasa ce o sa rasara din scursurile vietii adunate in atat amar de vreme.
Sa fie o urzica sau un trandafir udat de roua diminetii?
Cert este ca va fi ceva cu spini. Ii simt in suflet si in degete alaturi de semnele dintilor mei cu care m-am muscat salbatic printre frustrarile crunte ale asteptarii de necunoscut.
Simt ca ai facut o greseala dar stiu ca nu o sa te pedepsesc pentru asta... si cine o sa o faca va avea de-a face cu mine...

Prisonnier volontaire .....

Pot aseza nisipuri aurii in clepsidere.
Pot strange in pumni mirajul oricarui gand rebel si apoi sa-l returnez lumii slefuit de noroiul bezmetic al unor zbateri omenesti.
Pot inlantui cuvinte in siraguri sclipitoare si pot zambi oricarui rau ce mi se intampla.
Pot sa renunt?
Nu!
Iubesc prea mult viata si zambetul si furtunile dezlantuite in spatii ce nu apartin oricui. Mi-e cald inconjurata de zapada si sete mi-e frangand intre degete un fulg pribeag si jucaus.
Nu-mi scrijelesc genunchii urcand pe iluzii desarte dar iubesc atat de mult stancile tacute si ascutie incat lacrimile sunt o bucurie si zambetul o manta ce ma impinge mai sus, dincolo de mine si dincolo de orice cuvant.
Ce am vazut in tine?
Negrul clocotitor ca o furtuna ce ma atrage in epicentrul atat de linistit si inconjurat de fulgere demonice.
Zambetul si bucuria de a trai marginite de mainile calde ce stiu sa daruiasca acel ceva in care mereu o sa ma regasesc.
Tacerile implacabile si dorul de singuratati duse spre inaltul unui abis desenat cu inocenta copilului strivit de cotidian.
Albul transformat in culoare dincolo de tot ce inseamna norma si vigilenta.
Linistea si valtoarea impreunate in gesturi pe care firescul nu le ignora dar si le doreste atat de mult incat ideea de sacrificiu devine palpabila.
Cautarile blajine pe carari ce niciodata nu se vor intoarce spre locul de pornire.
Candva ti-am spus ca exista oamenii care stiu sa-si modeleze singuratatea facand din ea echivalentul plin de viata a unor trairi ce depasesc sederea pe locuri aride.
Nu mi-e frica sa ma rostogolesc din ceruri precum un bulgar de foc arzand fiecare simt, nu mi-e frica sa ma strivesc de stancile tacute si ascutite coborand intr-un abis care ma va lasa sa renasc.
Nu mi-e frica nici macar de propriul meu sange imprastiat pe peretii desertaciunilor si coborat in balciul din care se adapa micimea umana.
Sti de ce?
Pentru ca m-ai invatat cum sa fac asta, pentru ca mi-ai lipit pe suflet parte din singuratatea ta si m-ai hranit cu furtunile ce iti dau viata.
Mi-ai pus pe buze gustul pietrei si mi-ai imbibat trupul cu melanjul ratacirilor intr-o lume in care trebuie sa fii privilegiat ca sa poti respira.
Si DA!
Sunt privilegiata pentru ca tu mi-ai dat libertatea sa fiu....
Pot sa renunt?
Nu voi renunta niciodata. Cand ai gustat din ambrozia asta ai doar doua sanse.
Iubesti pentru totdeauna si ramai acolo sau te pravalesti in noroiul derizoriu avand senzatia ca esti mai puternic.
Ei bine, chiar daca nuferii cresc din mocirla, nu am sa aleg niciodata noroiul!
Esti acel fluture, esti acel nebun de alb ce tine in dinti cheia sortii...
Dar nebun nu esti!
Nebuni sunt aceia ce nu inteleg ca stanca sta acolo neconditionat si ca iti trebuie doar curaj sa crezi ca nu te va strivi! Acum sti de ce am ochii albastrii? :) Ori totul ori nimic, iubitule!
Te iubesc Rosu!!!

Cald..si atat..

Azi marioneta mea hidoasa a avut un mic episod dragut, o mica revolta in timpul careia ochii ei au devenit sticlosi.
Cand am deschis usa camerei era tot acolo unde o lasasem data trecuta. Schimonosita!
Dar de data asta soarele nu mai era prezent. Totul in jurul ei era static, invaluit in intunericul de culoarea abanosului. Si de cate ori sunt luminoasa in preajma ei marioneta mea se revolta.
Ai senzatia ca lemnul isi schimba textura, ca membrele incalcite in sforile cenusii se contorsioneaza iar ochii…o da! Asta imi place la ea. Simti cum i se scurg din ochi flacari, pe care in lasitatea ei ar vrea sa ti le scuipe in inima si apoi sa te posede fericita ca a gasit ceva…
Asa arata azi marioneta mea plina de temperament si vointa vulcanica…
Dar s-a retras …s-a retras pentru ca mi-a vazut zambetul cald si mi-a simtit degetele tandre incercand sa-i mangaie pleoapele ce se zbateau ca sa lase flacarile libere….intotdeauna i-a fost frica de izvoarele calde care nu se tem sa zambeasca si trec oarecum nepasatoare peste hidosienia ei contorsionata…
Poate ca nu ar fi trebuit sa ma bucur, dar mi-a fost peste puteri…
In tot acel intuneric imi iubeam zambetul, imi iubeam tandretea si linistea. Niciodata nu am detestat-o. Uneori o priveam chircita si retrasa in coltul ei..asteptand….dorind raza aceea de soare..
Nu am umilit-o pentru ca am inteles ca nu poate primi. E doar o papusa de lemn legata in sforile ei..
De aceea mereu ma intorc la ea….pentru ca de fiecare data cand plec, plec victorioasa..pentru ca mi-e bine cu mine….dar e bine sa o vizitez pentru ca asa nu o sa ma transform intr-un lemn lucios…
E atat de linistitor sa zambesti cald..:)

Liniste?...

Oare ne vom opri vreodata din cautari?
Intrebare retorica si plina de subantelesuri. Nu stiu daca e dureros dar cu siguranta e sacaitor.
Azi am pierdut ceva frumos. Si asta pentru ca nu am avut curajul sa spun. Nu am spus din teama da a nu a fi respinsa, de a nu primi crudul recul al nepasarii. Jalnic motiv de consolare! Aici trebuia sa existe un zambet plin de amaraciune!
Si ce fac? Zambesc sardonic peste micimile care ma inconjoara si plang pentru lucrurile minunate pe care le pierd din lipsa curajului de a spune. Imi merit starea si mai mult de atat imi merit palma primita.
Nici macar primavara nu ma mai face sa zambesc…. Oare de ce doare atat de tare?
Cred ca de fapt doare gestul neputintei de a-mi aduna curajul si cred ca doare permanenta nesiguranta.
Candva o sa gasesc echilibrul…..si atunci iarasi o sa zambesc ….