15 martie 2010

Nosce te ipsum..


"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"




Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.
Jos aerul se inspira altfel.
Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
 

2 comentarii:

  1. "Cunoaste-te pe tine insuti!"

    Socrate

    RăspundețiȘtergere
  2. Paradoxul tau nu este chiar paradox. Apartenenta la specia umana, te tine inca legata de glie, oricate bigudiuri ti-ai face din nori.
    Pup talpa, ca sa te mai ridic um mm catre inaltimi.

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea!!