Nosce te ipsum..

"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"

Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.

Jos aerul se inspira altfel.

Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
　

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Calatorii in simturi - O singura lume

Nu este revolta. Este doar acea inmarmurire si liniste cand lasi ecluzele sa se inchida.
Nu imi este frica de taceri dar ma ingrozeste gandul cand nu o sa-mi mai picuri pe buze nici macar tacerile.
Dar atunci o sa stiu ce m-ai invatat.
E un ritual sa inchid ochii gandindu-ma ca in toate negurile tale ai atat de multa lumina incat imi umpli sufletul si ma trimiti la somn zambind.
De foarte multe ori m-am gandit ca proverbiala nastere cu lingurita de argint intre buze nu este neaparat o binecuvantare.
Mi-am dus pasii intr-o lume sigura si micile mele lupte au fost de natura ideatica mai degraba decat obtinerea a ceva foarte important.
Copila balaie ce salajluieste in mine, in forma degetului arator al constiintei, mereu si-a dorit curiozitatea satisfacuta intr-o forma sau alta. Nu este nimic paradoxal in faptul ca de foarte multe ori obrajii mici si rosii, biciuiti de gerul unor ierni mai aspre, se lasau brazdati de lacrimi cristaline.
Si apoi am inceput sa scriu. Cuvinte, ganduri, simturi, imagini si....alte lumi.
Nu erau ale mele. Erau ale jurnalelor cu coperti de plus. Erau acolo. Inchise. In siguranta si departe de ochii lumii ce mie mi se parea un inchizitor.
Am adunat acolo magia simturilor si am inchis-o. Am aparat-o cu tenacitatea unui cerber.
Au trecut anii peste mine, peste jurnalele mele. Au trecut intamplari, iubiri, dureri, angoase, zambete, bucurie si as putea continua asa mult si bine.
Intr-o zi le-am scos la lumina. Timid si cu degetele tremurand pe tastatura progresului. Visele nu s-au naruit, spaimele s-au imprastiat dincolo de ferestrele imaginative ale unui spatiu claustrofob.
Le-am lasat libere, le-am lasat la lumina cu zambetul pe buze si numai in felul asta am reusit sa sa ma vindec.
De ce?
Pentru ca am invatat rescriind si scriind, pentru ca fiecare cuvant e scrijelit in sufletul meu cu rezonanta inmiita.
De ce?
Pentru ca daca nu ar avea rezonanta asta cuvintele mele s-ar pierde in neantul...
Zambesc...
Nu am sa plang niciodata pentru ca acea parte din mine sunt cuvintele...
Acea parte din mine definita prin ele este doar singuratatea mea care stie ca mereu o sa renasc si care nu este nici macar ucigatoare.
Infatuare?
Da infatuare! O infatuare departe de dorinta atingerii nemuririi si nici macar o infatuare patetica ce se hraneste din rautati ieftine.
Lipsa alteritatii?
Cum pot sa ma privesc din alt punct de vedere?
Ce primeaza?
Atavica dorinta de a merge inainte....
Dar asta nu e totul.
Nu pot sta pe margine sa privesc doar. Nu sunt atat de infatuata.
Nu vreau sa trec dincolo de ecluze pentru ca infatuarea mea nu imi da acest drept si cinismul meu este in minoritate fata de consecintele pasilor rataciti "acolo".
Nu am dreptul sa umilesc, nu am dreptul sa judec sau sa condamn..
Am dreptul sa iubesc si asta este un dat ce refuz categoric sa il arunc in ghena de gunoi a ipocriziei.
Si totusi am sa-mi implinesc rostul. Am sa supravietuiesc cat se poate pe aceasta lume si am sa ma bucur de cate ori sunt in stare.
Salbatica, satanica iubire...
Iubesti sau stai pe margine si privesti cum esti iubit?
Te iubesc rosu si asta nu este un blestem....

Solz..

Un prieten drag mi-a amintit azi de o anumita stare. In acel moment am zambit in nostalgia valului care trecuse peste mine.
Se poate descrie oare? Cine sunt eu sa descriu asa ceva? Cine imi da acest drept?
Uneori mi se pare atat de ciudat ca pe parcursul unei prietenii, din varii motive, incepi involuntar sa aduci din urma doar clipele superbe cu care sa incerci sa confirmi ceva, le asezi in fata, pe franturi, pentru a face ce?
Si apoi tabloul trecutului te invadeaza. Te lasi cuprins de gustul acela dulce al frumosului prin care ai trecut si invariabil iti creezi trairile unice. Dar nu sunt asa. Toti cei care te inconjoara le au. Fiecare are intensitatea si perceptia proprie.
Am privit cateva fotografii ale zambetelor mele petrecute parca intr-o alta lume. Cineva mi-a spus ca in nici o fotografie nu sunt aceiasi.
Si iarasi am zambit nostalgic in aburii cafelei.
Da, pentru ca puse intr-un sir indian, franturile acelea de fericire fac intregul.
Si totusi….asta ma face sa vreau sa vad oameni fericiti in jurul meu…
Cahh!! Deja nu ma mai inteleg eu!!...aaa…si am primit si un cadou superb…
Pe curand!!