Scrisori in timp - 7 Mai 2010

Azi am regasit marioneta.
Era acolo rasturnata in coltul ei si plina de praf. M-am bucurat si am inaintat inspre ea in dorinta unei imbratisari. Dar m-a izbit izul de mucegai si m-am retras…
Apoi schimonoseala ei m-a facut sa rad. Si rasul s-a imprastiat in camera aceea mica reverberand in ochii holbati ai papusii de lemn.
Am apucat sforile care ii ghidau trupul had si am privit-o cum prinde viata.
Continund sa zambesc am pasit in mijlocul camerei si am asezat-o in lumina unei raze de soare care se insinua timida prin geamul mic si prafuit. Atunci am simtit cum viata papusii se scurge in mine, prin sforile vechi si rasucite aiurea, intr-un dans dezechilibrat si ridicol. Trupul din lemn diseca raza de soare si un fin norisor de praf plutea in jurul lui.
Dansa…dansul mainilor mele si hidosenia ei ma inunda incet facandu-ma sa trec pragul unei ciudate revelatii…
M-am oprit si am lasat marioneta sa se prabuseasca pe podeaua plina de praf.
In zborul ei spre nimic si-a intors privirea rece spre mine si parca a prins viata…
- Esti vinovata ca ai tacut!!
Si a ramas inerta cu sarcasmul reprosului in ochii holbati.
Nu puteam sa spun nimic…si am plecat sperand in adancul meu ca o forta de dincolo de norisorul de praf o va arunca in coltul ei si o va face sa taca…
Oare mai am curajul sa intru acolo?....
Si pasii au trecut dincolo de mine inlantuind verigile unor lacrimi ce nu vor curge niciodata….

Regasiri in cautari...

M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...

Solz..

Un prieten drag mi-a amintit azi de o anumita stare. In acel moment am zambit in nostalgia valului care trecuse peste mine.
Se poate descrie oare? Cine sunt eu sa descriu asa ceva? Cine imi da acest drept?
Uneori mi se pare atat de ciudat ca pe parcursul unei prietenii, din varii motive, incepi involuntar sa aduci din urma doar clipele superbe cu care sa incerci sa confirmi ceva, le asezi in fata, pe franturi, pentru a face ce?
Si apoi tabloul trecutului te invadeaza. Te lasi cuprins de gustul acela dulce al frumosului prin care ai trecut si invariabil iti creezi trairile unice. Dar nu sunt asa. Toti cei care te inconjoara le au. Fiecare are intensitatea si perceptia proprie.
Am privit cateva fotografii ale zambetelor mele petrecute parca intr-o alta lume. Cineva mi-a spus ca in nici o fotografie nu sunt aceiasi.
Si iarasi am zambit nostalgic in aburii cafelei.
Da, pentru ca puse intr-un sir indian, franturile acelea de fericire fac intregul.
Si totusi….asta ma face sa vreau sa vad oameni fericiti in jurul meu…
Cahh!! Deja nu ma mai inteleg eu!!...aaa…si am primit si un cadou superb…
Pe curand!!