Clatorind cu tine - O oarecare pace...

Imi place sa calatoresc. Nu este un secret acest lucru.
Calatoriile mele sunt cu totul diferite. Dar asta e cu totul alta poveste...candva...
Starea de gratie a venit in fractiunea de secunda din calatoria asta. Priveam mainile superbe ale femeii. O agitatie oarecum nefireasca in contextul acela. Isi cautau locul in lume atingand si aratand. O poveste impresionanta de trairi marcata prin atingeri  si prin uimirea aceea aproape copilareasca si atat de inocenta cu care descopereau texturile ce o inconjurau...
Zambea destul de rar si ceea ce m-a atras in cautarea starii mele de gratie a fost momentul cand si-a aplecat privirea pe copertile unei carti ratacita pe o masa. Cartea parea nelalocul ei acolo. Nu apartinea momentului. Era tacuta si astepta sa isi dea seama ce menire are in toata acea agitatie.
Nu cauta sa provoace, nu cauta sa se impuna, nu cauta sa isi explice existenta...
Era pur si simplu acolo...ratacita...
Femeia a privit-o si in acea fractiune de secunda in toata firea ea a aratat lumii partea aceea ce statea incatusata. A eliberat-o in acelasi timp cu nonsalanta cu care a atins cartea. Atunci a zambit si s-a lasat invaluita de ea si a impartasit in lumina difuza, totul..
Nu stiu ce m-a impins sa intorc privirea chiar atunci si sa zabovesc, incantata, asupra momentului. Nici nu caut vreo explicatie.
Si in mintea mea atinsa de clipa de dincolo firii s-a nascut o mica polemica...
Intr-o lume condamnabila in orice moment pentru mercantilism si falsitate, femeia aceea avut curajul, chiar si pentru o secunda sa daruiasca totul. Si dincolo de asta sa spuna, intr-o mutenie aproape dureroasa, ca isi doreste multa lumina din diverse surse.
Apus, rasarit, culori si umbre care sa treaca in fata si sa loveasca cu forta ipocrizia. Sa strige in locul ei pentru cuvinte nerostite de temeri. Sa puna intr-o muzica ritmul sufletului cu inganduinta firii si momentele de pace liniara atat de sufocate de repeziciunea cu care bitii inlocuiesc simtul....
In acea clipa femeia calatorea in ea si in jurul ei si toata galagia din jurul ei parea sa se fi ascuns ingrozita de simtul ce isi intindea aripile binecuvantate pe obrazul ce a inteles ca uneori este atat de bine sa stii ce sa faci cu singuratatea...
Cartea aceea o citisem cu multi ani in urma si nu imi amintesc in amanunt ce am simtit atunci, dar cu siguranta mangaierea celor degete fine imi va fi mult timp firul ce ma va trimite spre cautarile din altii...

Fara circumstante...

O singura data m-am intors. M-am intors cu atata nonsalanta incat inima mea a devenit o masa gelatinoasa cu aspect de defibrilator.
Am gustat cu toata setea din mine intoarcerea asta si am facut din rafturile unei biblioteci o scara spre farul din capatul insulei noastre. In momentele acelea cineva mi-a spus ca nebunia mea nu are margini. L-am crezut si in acelasi timp am zambit. Am simtit in carnea mea curajul de a vrea si mai ales curajul de a construi fara sa stiu nimic despre fundatii si cutremure. Instinctul meu era ca un fauritor inconstient si cu ochii deschisi spre un cer al aritmiilor.
Tot ce era in jurul meu a prins si a inglobat culori, arome si melodii fara cuvinte. Tacerile cu care am sedus provocarea au devenit uneltele cu care sapam in mine cuprinzand in palme fiecare picatura de fericire.
Ratiunea si fericirea nu au fost si nu vor fi niciodata altfel decat paralele. Si atunci stiam asta. O stiu si acum.
Vezi tu, Demon, terasa aceea este la intersectia multor carari. Este ca un desen tehnic al tuturor prapastiilor si are aroma plaselor de siguranta roase de vreme.
Mi-ai spus de multe ori ca in mine exista culorile. Mi-ai spus de multe ori...
Atunci nu stiai ca niciodata eu nu am avut o rochie de culoare maslinie si nici sandale albe. Nu stiai ca eu niciodata nu primesc cadouri invelite in catifea albastra. Nu stiai ca eu stiu.
Off Demon cat de fantastica a fost mirarea ta in lacrimile mele de fericire!!
Mereu m-am intrebat daca este corect sa cauti talerele cantarelor pe care sa pui argintii vietii.
Barbatul din mine si femeia din tine au un limbaj atemporal care razbate simtul intr-un fel taios si crud, dar inaltator. Si mereu vor fi acolo, indiferent unde ne vom afla.
Remeber the time se numea...
Am inchis ochii si am sorbit din cafea. M-am gandit ca fiecare picatura de fericire din pipeta vietii e o lacrima plansa cu mult inainte ca sufletele noastre sa poata riposta intr-un fel sau altul.
Pierduta intr-o multime de oameni care mereu alearga sa-si gaseasca o farama de dreptate, azi am absorbit in mine soarele inghetat al toamnei cu o bucurie intensa ce mi-a adus in suflet o liniste cu totul si cu totul aparte. Nu stiu pe langa ce am trecut azi, nu stiu decat ca automatismele experientei au reusit sa rezolve una sau alta. Pluteam in inocenta mea ascunsa si nici macar nu mi-a dat prin gand vreo secunda ca as putea azi sa testez tenebre. Oboseala adunata in timp a disparut, desi iti spuneam ca am adunat o viata de nesomn.
Franturi de idei si felii de imagini s-au adunat umpland preaplinul colilor incepute si de mult neterminate. Am zambit...
Am zambit amintirilor mele. Esarfelor din matase naturala si florilor prinse dupa ureche, serilor calme in preajma unei sticle cu vin, mainilor ce ma inlantuiau si chipului ce imi veghea somnul, acelei cafele de dimineata si multor alte trairi din singura mea intoarcere.
Si apoi am zambit cu nostalgie stiind ca ceea ce am facut a fost sa daruiesc totul intorcand spatele si inchizand usa in urma mea.
Cheia de la usa aceea, Demon este pe fundul unui lac cu apa sarata ce se spune ca a avut dreptul sa vorbeasca zece secunde. In acele zece secunde lacul si-a dorit ca in jurul lui sa creasca mesteceni...
Ochii au adunat in ei zapada de pe crestele indepartate si au capatat o stralucire aparte, reusind sa ma uimeasca si pe mine.
Daca as fi atins in acele clipe cerul mi se parea cel mai meritat si firesc dar primit vreodata.
- Te poti bucura de fericirea mea, Blondie?
- Da, Demon, pot! Nu e important ca eu m-am trezit din somn. E unic sentimentul ca tu iti traiesti visul...

Primul fum...

Cu o voce stinsa am murmurat somnul ce ma razbea incet, incet...
Pleoapele au cazut cu zgomot peste irisii curiosi.
In fractiunea aceea de secunda mi-am dorit un vis frumos care sa ma faca sa raman, chiar si pentru cateva ore, intr-o lume in care sa ma odihnesc.
Am adormit...
Fara vise, fara chirciri si fara efort. Ca o cadere intr-un hau pe care mi-l doream cu ardoare si care refuza sa ma primeasca.
Si apoi dimineata...
O incantatie de toamna ce-si varsa peste lume frunzele ratacite in soarele bland.
Gustul cafelei si primul fum din prima tigara a zilei, pe pervazul ferestrei ce imi pune la picioare o lume pestrita.
Chiar daca in acele momente mi-as fi propus sa nu fug in lumea mea, nu as fi putut. Strangand pe mine halatul gros am inchis ochii si am ratacit printre multele imagini ale trecutului.
Chipuri, sunete, suflete, locuri, trairi, simturi in trairi si doruri...multe doruri.
Pentru ca priveste lumea intr-un fel anume nu cred ca ar fi fost motivul de a-l iubi.
Pentru ca ma priveste intr-un alt fel anume il urasc.
Pentru ca...
Mainile cu degetele lungi si armonioase ce imping senzatia de forta in fiecare mangaiere sunt acele amanunte care ma fac sa-l iubesc. Chipul, atat de limpede si cald din momentele in care buzele ratacesc pe randuri de poeti morti din motive banale, e acel ceva ce ma infioara. Ochii atat de negri in nemarginita furie a unei neintelegeri ce m-a facut sa-l privesc cu atat de mult curaj sunt acei ce ma fascinau.
Rasul si plansul cuprins intre tample injosite de alegeri gresite sunt acele ce ma faceau sa devin calina.
Slabiciunile atat de putine si totusi atat de statornice sunt cele ce ma faceau sa inteleg periplul deznadejdii.
Geamatul de placere din urma atingerii, respiratia sacadata si fierbinte din atingere, sarutul si nemarginirea neadaptarii sunt acele ce imi dau viata fara sa traiesc in trecut...
Alegerea mea este pedeapsa mea pentru mine...
Nu pentru ca exist, nu pentru ca iubesc, nu pentru ca traiesc dupa toate astea, nu pentru ca sunt vie si vesnic o calatoare, ci pentru ca acel contur inefabil al acelor clipe a fost perfect raportat la mine....E EL...
Pentru ca pastrez in mine frumosul acela.
Am deschis ochii si am privit strada prin fumul albastrui al tigarii.
Am stiut atunci si stiu si acum ca am atins si am trait acel vis.
Cuprind in brate dimineata de toamna cu soare blajin si aroma de covrigi cu susan. Imi termin cafeaua si ies in lume zambind starii frumoase din ochii mei.
Buna dimineata, Demon! Am dormit!
Buna dimineata, Blondie...eu nu...

Ianina...

Cunosti plajele acelea cu nisip alb si multa umbra?
Nu trebuia sa te intreb asta. Zambesc si amintirile ma invaluie intr-un fior placut si lasciv.
La Capri...
Kiros se numeste. E un grec trecut de prima tinerete, jovial si pervers. A construit acolo mici casute din lemn cu strictul necesar. Intime si pierdute in umbra maslinilor si leandrilor.
Kiros este un barbat frumos, trecut de 50 de ani. Are mainile batucite de soare si sare, o privire conturata in ochii aproape negri este indulcita de ciocul alb atent ingrijit. Harul lui Kiros se concretizeaza in mancarurile pe care le gateste. Nu e nimic specific in ele. Totul este rodul imaginatiei si dispozitei lui fata de cei ce-i calca insula.
Lui Kiros ii plac femeile inalte, blonde, cu ochi albastri, femeile cu sani voluptosi si buze carnoase care sa le contureze privirile scaldate in dorinte greu de pus in cuvinte.
Intimitatea insulei iti da senzatia ca te afli intr-un colt de lume ce nu poate sa fie privit de nicaieri si totusi expus intr-un fel decadent si plin de dorinte. Se spune ca undeva, pe o stanca ce domina plaja linistita, Kiros are un loc in care mediteaza. Stiu ca el minte. Meditatia lui de grec trecut prin valtoarea pasiunilor nu este de fapt decat o lunga poveste a unui privitor rafinat. Din umbrarul lui de pe stanca priveste femeile ce se scalda in apa marii. Desi goale in fata lui, niciodata nu a putut sa "vada" totul.
Te-ai imprietenit cu el. Asta imi dadea o adevarata senzatie de placere pe care incercam sa o reprim pentru a deschide ochii spre perspectivele unor zile pline de surprize. Savurezi din plin povestirile haioase si uneori dramatice spuse intr-o engleza destul de stalcita. Kiros iti prepara mereu bauturi ciudate pe care le bei cu o curiozitate nedisimulata.
In dimineata aceea, usor adormit si plin de lene, te-ai indreptat spre barul din stuf ascuzand in tine o pofta de ceva aparte. Privesti imensitatea aceea albastra de apa si nu incerci sa cauti ce iti doresti. Ai senzatia ca daca lasi totul la voia intamplarii apa ce iti invaluie gleznele o sa fie cea care iti va implini dorinta.
Zambesti! Kiros te priveste si in coltul ochilor i se contureaza ridurile de expresie intr-un mod ce iti spune ca de fapt el stie ce cauti.
Te-ai asezat comod pe unul din scaunele inalte ale barului. Cu siguranta o cafea s-ar potrivi perfect. Fara sa spuna nimic, Kiros te serveste. Langa ceasca de cafea aseaza un pahar lung cu o licoare vernil ce invaluie cuburile de gheata. O privesti mirat. Grecul iti zambeste pe sub mustata si te imbie sa gusti. Iti explodeaza in gura o puternica aroma de menta amestecata cu o tenta de gin. Undeva in mintea ta e gheata. Te infiori si inchizi ochii. Tot trupul ti se scalda in ceva rece dar atat de fierbinte incat strangi pumnii pentru a retine in tine senzatia ce te invaluie. Il privesti pe Kiros. Zambesti. Nu sti inca ce vrei si nu sti ce vrea. Nu incerci sa afli. Te lasi usor pe spatarul scaunului si privesti marea. E o liniste sfidatoare si neintrebatoare. Vocea lui Kiros taie linistea intr-un mod care te face sa tresari....
- Ianina!!!!
Nedumerit, deoarece nu ai auzit numele asta pana acum pe mica insula, intorci privirea spre plaja inundata de soare.
E inalta. Picioarele lungi si armonioase. La glezna poarta o bratara din corali. Trupul ii e zvelt si uniform bronzat. Fata ovala capata stralucire datorita ochilor mari si verzi. Parul aramiu si lung, usor carliontat, ii cade greu pe spate. Ingheietura mainii drepte e infasurata intr-o bratara de piele pictata. Invaluita intr-un sarong de in, de culoare verde pal, legat deasupra sanilor, da senzatia ca e purtata de o adiere de vant. E aproape ireala, cu sanii fermi ce se misca liberi sub materialul fin. Buzele sunt conturate intr-un suras limpede ce dezveleste o dantura alba, frumoasa. Pe obrazul drept citesti umbra unei gropite ce apare si dispare in ritmul surasului.
Se apropie de tine Ianina si te invaluie intr-o vraja palpabila ce face ca gustul bauturii se se schimbe pe buzele tale uluite de frumusetea ei. Iti spune ceva in greceste. Nu intelegi dar glasul acela cristalin si jucaus te face sa tresari din nou. Kiros o cearta amuzat si tu nu intelegi de ce. Ianina zambeste si iti spune in engleza:
- Buna dimineata Armand! Nu doresti sa faci o plimbare impreuna cu mine?
Iti cuprinde mana in mana ei si te trage inspre mare. Simti cum trupul ii arde si cum fiecare adiere a brizei o mangaie si ii intensifica trairile. Apa ii inconjoara gleznele subtiri si atinge coralii din bratara. Sunetul frumos te face sa iti atintesti privirea spre gleznele ei. Te intrebi cum de pielea unei femei poate sa aiba culoarea aceea.
Ianina canta!
Canta ceva ce categoric nu intelegi. Pieptul i se ridica in ritmul melodiei si sanii frumosi isi cauta scaparea pe undeva. Mana ta strange mana ei. Miroase a mare si a scoici, a nisip si a soare.
Briza desface sarongul si privirea ta se opreste pe linia coapselor frumoase, cu pielea neteda, abdomenul plat si buricul ce ascunde in el o mica bijuterie rosie. Vantul ti-e potrivnic. Ii inveleste Ianinei trupul la loc.
Usor frustrat o tragi usor spre tine. Parul lung ii invaluie fata. Il adulmeci, il mirosi si il absorbi cu tot trupul. Nu poti sa definesti a ce miroase, dar simturile iti sunt starnite.
Ianina iti zambeste si citesti pe fata ei perfecta, neconditionarea. Citesti ardoarea si totala daruire si dorul acela imens de libertate. Intr-un gest aproape nepotrivit cu faptura ei delicata, Ianina arunca sarongul de pe ea si se refugiaza in apa marii.
Te uiti dupa ea, nu indraznesti sa mergi mai departe. Te gandesti ca m-ai lasat dormind....
Ianina e deja departe in valuri. O zeitate intrupata intr-o femeie pe care o privesti cu o dorinta nedisimulata.
Te arunci...
Kiros imi zambeste si imi toarna in pahar vinul rece. Umbrarul e acum cupola lumii. Imi ia mana in mana lui si citesc acolo in gestul acela toata tandretea pamantului si a marii.
Grecul batran si privitor...
Ianina! Cadoul facut pentru cei ce impreuna definesc fericirea totala si separat unul de altul reprezinta doar clipe de fericire intensa pentru altii...
Eu...aceiasi...
Tu si Eu...
O insula unde ai senzatia ca de nicaieri nu se vede...
E doar o senzatie....
　
　

Scrisori in timp - 31 Mai 2010 reiterare din 2003

Cand am deschis ochii si am privit camera pustie, o durere acuta mi-a inghetat gesturile.

Pustiu, pustiu....in mine, intre ziduri....atat de pustiu incat nici o lacrima nu mai poate sa se desprinda de pe ochiul introspect.
Ce sens mai are sa plang? Timpul mi-a demonstrat fara tagada ciclicitatea trairilor. Spectrul asta turbat al unui ceas ce o sa mai vina imi scormoneste acum venele calde. O tentatie teribila. E o ispita....
O evaluare? Oh cat de simplu se poate face lucrul asta, cat de matematic si sadic poti sa asezi in coloane diferite binele si raul, utilul si fantezia, durerea si dorinta.
Nici macar nu e greu sa fii contabil. Manuiesti niste cifre. Atat!
Mi-e greu sa fiu si contabil? Deloc.
Nu stiu cat mi-am dorit dar stiu ca am.
Stiu ca oricand pot seduce, stiu ca oricand pot fermeca, stiu ca aproape la orice intrebare pot sa raspund intr-un mod care cel putin sa dea senzatia ca stiu.
Stiu sa sug pula si imi place al dracu, stiu ca femeile pot avea gust de ambra in pizda si frici de soarece. Stiu ca doua femei intr-un pat e un ideal ce multi barbati si-l doresc atins. Stiu ca sexul este o moneda de schimb care nu poate fi cuantificata. O moneda de schimb ce iti poate lua mintile si te poate face mica marioneta a unei pizde sau sclava supusa a unei puli ce vibreaza in tine numai pentru ca esti femeie.
Bla bla bla...scoala, diplome, status social. Si?
La ce imi folosesc azi?
Imaginea a ceea ce caut se proiecteaza pe tavanul pustiu. Mi-e si sila sa mai privesc in sus spre ce caut. Nu pentru ca ceea ce caut nu merita atingerea ochilor mei ci pentru ca sunt o idioata ca tintesc asa sus.
Si?
Mereu am spus ca ceea ce am este doar exercitiul meu propriu, exercitiul prin care pot echilibra o balanta care sa ma tina pe picioare si sa nu ma lase sa ma infrupt din norii roz. Nu e de mine vata pe bat. Nu e nici macar idealul crepuscular al unei perechi de pantaloni.
Tot ce am nu poate inclina balanta in favoarea echilibrului. Oricat si orice as aseza pe talerul asta, faptul ca fiinta mea nu are puterea de a procrea, de a da viata, de a da continuitate.............nu mai are sens. Mama din mine mereu o sa ramana o stafida, o pata dezhidratata, o nefiinta in fiinta ce mereu o sa doara. O sa doara din ce in ce mai mult, odata cu varsta si odata cu nereusita cautarilor.....
O ispita culoarea rosie Sorana...cat ai sa-i rezisti?...si ce am?

Lumi paralele...

Azi am avut de ales intre a urca scara pana la marioneta mea hidoasa si o plimbare pe stradutele scaldate in soare.
N-as putea spune de ce am ales a doua varianta. Un impuls. Atat.
Am incaltat pantofii rosii si am plecat invaluita in adierea de vant ce purta pe aripi mirosul malinului.
De fapt am ales sa imi las gandul sa zburde prin desisul simturilor. Cu siguranata marioneta mea hidoasa ar fi incercat sa ma opreasca. Ea nu ma vrea niciodata in aerul rarefiat ai inaltimilor. Ea ma vrea in banal, absorbind perfectiunea animalului social din fiecare si adaptanadu-ma asa ziselor cerinte. Ea ma vrea zambind ingaduitor fata de orice fel de necunoastere, ma vrea terna, cufundata in balta de noroi a unei umanitati desarte.
Nu pot sa nu zambesc acestor dorinte si nu pot sa nu pasesc mai departe impartind cu drumul dansul pantofilor rosii.
Colb..
Colb pe un spirit liber. Patina timpului.
Vad asta de ceva vreme. Tac. Incerc sa imi dau seama unde este izvorul. Incerc sa palpez nelinistea si sa inteleg de ce.
O umbra a unui om ce odata imprastia seva creatiei dintr-un inalt nepalpabil de noi ceilalti.
Umbra unui spirit ce acum rataceste umil si nonsalant printre conveniente. O marioneta. Atat.
Invelita in taceri, zdrobita de cotidian paseste in fata mea. Tace.
Amintirea eclerelor ravasite de primavara e undeva departe catarata pe sforile fragile manuite de ucenici papusari.
Am senzatia ca privesc o secventa dintr-un scenariu banal in care figuratia are rol principal.
Un labirint de oglinzi imi atrage atentia. Umbra imi da doar forta sa privesc de afara. Nu ma feresc. Privesc chipul ei distorsionat de oglinzile ce o inconjoara.
Tace...
Tac...
Nelinistea pantofilor rosii ma face sa ma indepartez de labirint. Nu am ce vedea acolo. Un sir de papusi de portelan urmareste marioneta. Au ochii goi si zambetul lor este atat de palid incat se dezvaluie sub forma unei schite in carbune peste care s-a varsat o calimara cu cerneala.
Au o frumusete aparte. Rece, alba si tacuta. Marioneta nu se intoarce inspre ele. Chiar daca sforile sunt manuite de maini pricepute, nu se intoarce sa indemne papusile sa o urmeze. Pur si simplu stie ca mereu o sa fie in urma ei. Este trena dantelata a banalului, a prezentei prin absenta, e cuvintelor goale si a dorintei de a poseda.
Zambesc....
Trec pe partea cealalta a strazii. Intorc privirea spre cer si plec mai departe. Ma indepartez de marioneta si de sirul de papusi umile.
Pantofii rosii zambesc caldaramului. Acum sunt fericiti. Au in fata ochilor doar cerul. Nimic nu ii opreste sa priveasca.
E liniste...
Seva creatiei se afla undeva. In mine, in tine, in noi.
Nu imi ramane decat sa o astept sa isi reverse harul asupra cuvintelor mele...
Nu imi ramane decat sa sper ca sforile vor cadea pe caldaram si vor lasa spiritul liber. Asa cum este el in fapt.
Zambesc si imi dau seama ca eu pot sa fac asta...indiferent de anotimp si de neguri...
　

Regasiri in cautari...

M-am oprit intr-un gest ce pare, vazut de afara, ca e pe punctul de a atinge nebunia trecand prin ridicol cu usurinta.
M-am cufundat in dictionare si definitii si am rascolit timpul in cautarea simbolului rotund.
Am incercat cu disperare sa nu ma ating de atingerile din trecut.
Am pus dorinta ascutita de a urca in mansarda marionetei intr-o cana cu cafea ce isi revarsa aroma peste iarna lenesa.
Am inchis ochii si am cautat in mine imaginea unui varf de munte mangaiat de norii jucausi.
Delirul cautarii a inchis sertarele si a ferecat calatoriile in simturi. Lanturile si-au impregnat culoarea desueta in carnea mea si au lasat in urma lor cercul vicios al dorintei sa pluteasca in haul cald.
Ranile au modelat norii si au sorbit lumina zapezii doar ca sa nu taca, nu pentru ca aveau nevoie.
Nimic nu se potrivea definitiilor. Nimic nu avea conturul meu.
Intr-o ierarhie a valorilor ce poarta stigmatul trivial al nimicniciei strigatul meu imi da senzatia inutilului.
Azi ma simt obosita. Si zambetul mi-a obosit.
Ma invalui in ticuri ce construiesc iluzii si cu ardoarea copilului liber le impart intr-un dans de confeti.
Bucatele de hartie si cuvinte nerostite...
Si totusi...
Ma doare atat de tare nechemarea incat simbolurile din trecut devin himere?
Da ma doare...si saruturile mele se sparg inutil de coroana de nori jucausi ce inconjoara varful muntelui pentru a-l apara de iubire...
Ce sa fac? Eu sunt cea cu vina de a iubi in culori...
Si asta nu mi-o poate lua nimeni...

Invata-ma sa plang....

Oamenii alergau...Subjugati de dorinta puterii de a impune culoare unor zile ce de multa vreme au fost pictate.Avizi, incrancenati si .....
Nu pot descrie imaginile, nu gasesc cuvintele in sufletul meu.
Azi, pentru prima data, am avut senzatia ca zambetul a fost luat prizonier.
Azi am ratacit printre ramasitele unei toamne ce m-a impins catre o mana intinsa, azi am simtit cel mai tare in mine stiletul de gheata rascolindu-mi fiinta cu puterea si violenta unei tornade.
Nu eram nici cititor si nici scriitor. Nu eram nici macar umbra unui castan batran ce stie sa-si astepte iarna cu semetie.
Iti aduci aminte ce imi spuneai in cafeneaua in care cainii au voie sa bea apa?
Eu da!
Zambetul tau de atunci mi-a acoperit rana vie. Stiam ca o sa vina clipa in care autismul meu se va face tandari pe un caldaram dur si rece din granit.
Si ai stiut si tu.....
In mica lume a versurilor scrise cu verde imi asteptai tipatul cu infrigurare si dragoste. Dar nu puteam atunci sa tip. Imi inghetase muzica in suflet si ritmul a pierit zdrobit de mutenia frunzelor imprastiate pe pamantul aproape inghetat...
Alinta-ma suflete si invata-ma sa-mi plang rana stiletului de gheata. Invata-ma sa rad iarasi cu sufletul si sa-mi cant anotimpurile.......cu dor....

Calatorii in simturi - Foamea de absurd...

Luxul compartimentului a devenit deja ceva banal. Un stereotip aruncat doar in fata incepatorilor care nu si-au masurat inca extazul unor calatorii pe muchie de cutit.
M-a rapit oboseala si m-a invaluit in patura ei mitoasa incercand sa ma faca sa uit pe ce taramuri mi-am dus pasii goliti de noroiul cotidianului ce mereu imi rezerva surprize.
Nonsalanta cu care il priveam pana acum pe conductorul gras, pe a carui fata se adunau necontenit picaturile de sudoare, a pierit intr-o gara in care fulgii de nea se jucau cu luminile lampadarelor trecute de mult de varsta senectutii.
In asemenea momente imi este greu sa privesc framantarile personajelor din vagonul restaurant. Asa ca am preferat de data aceasta sa iau cina in compartimentul meu. Nimic special, doar ca vinul mi-a intetit starea de moleseala si am inchis ochii in perspectiva dorita a unui somn profund si odihnitor.
Nu a fost sa fie asa. Ochii personajelor intalnite in trenul acesta au inceput sa apara din ceata timpului perindandu-se intr-o parada luxuoasa de simturi.
Culoarea nu mai avea importanta. Erau doar bantuiti de furtunile launtrice ale sufletului, de furia de geniu ce le rapea atat de dorita liniste. Ravasiti de tornadele negre din suflet, ochii ma inspaimantau prin luciditatea cu care isi constientizau singuratatea ce ii coplesea si ii inlantuia in mrejele ei infometate de sangele cald al pasiunii. Nu era o scarba de sine. Din contra. Era o revolta mistica impotriva vointei ce se straduia sa dea un sens singuratatii, era efectul la caderea cu prea mare luciditate in adancurile constiintei. O constiinta ce da cumplita senzatie de vid interior ce nu poate fi vindecat.
Am deschis ochii pentru a alunga chipurile contorsionate de efortul de a scapa din inclestarea unei singuratati voite. Am privit pe geam. Picaturile de apa ce se rostogoleau din cer loveau trenul si incercau sa spele urmele insangerate ale sufletelor ratacite in luxul derizoriu al aventurii.
Palpam cu aripile sufletului durerea stiletului de gheata. Simteam nevoia acuta de a topi in mine ridurile atasate de un zambet sardonic impins spre lume de o revolta continua impotriva prejudecatii si a fricii.
Detest frica. Detest mirosul ei de putreziciune ce duce spre o nehotarare aproape palpabila in sangele ce impinge dorinta spre alte sfere. Detest lasitatea acceptarii unor micisme ce imprastie umbre reci pe culoarea vie a unor inaltimi pe care le-am palpat.
Am obosit. Inchid ochii si imi alint avalansa din suflet cu Baudelaire....
...."M-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"....
Conductorul anunta o gara. Nimic nou. Aceleasi lumini, aceleasi suflete schingiuite ce spera ca pot achita o nota de plata aruncata in vant de un coductor gras si transpirat...raises...all in and stand up!!!

Dermatologie...

Un buchetel de frunze de patrunjel!
Asta tinea in mana dreapta cand a pasit pragul expozitiei. Usor dezorientat a privit peretele din stanga lui. Cu pasi mici, parca obositi de apasarea gandurilor, s-a apropiat de fotografia ce reprezenta o poarta din fier forjat. Dadea impresia ca stie unde se afla acea poarta pentru ca un zambet nostalgic i-a inflorit pe fata. Si-a asezat ochelarii mai bine si a continuat sa priveasca poarta.
Aveam senzatia ca in acel moment o sumedenie de amintiri curgeau inspre acea fotografie. Intre pacla amintirilor si realitate parca ramasese doar buchetelul de frunze de patrunjel.
Dupa cateva minute s-a intors la mine, a ridicat degetul aratator inspre fotografie si cu o voce stinsa mi-a spus ca locuinta din spatele portii avea culoarea verde. Nu stiam ce sa-i raspund. Am zambit iar el si-a continuat plimbarea printre fotografii afisand o detasare ciudata. Parca se transformase intr-un critic care cauta detaliile si mesajele ascunse..
Parea obosit si dincolo de cuvintele pe care mi le-a spus inainte…
Il priveam cum deseneaza pe podeaua expozitiei o harta indescifrabila ale carei puncte esentiele le marca cu zambete. Mana imbatranita, stapanita de un usor tremur, parea sa fie un liant abstract dintre varsta lui biologica si verdele patrunjelului.
La un moment dat a ridicat frunzele verzi in dreptul buzelor, asemeni unui microfon, a inclinat capul a intelegere si m-a intrebat cui apartine fotografia cu poarta. I-am raspuns.
- Nu il cunosc, mi-a spus cu o voce stinsa.
- Daca doriti sa il cunoasteti puteti trece maine dimineata. O sa fie aici.
A zambit trist de data asta si a plecat tarandu-si gandurile spre casa probabil. Ma asteptam ca a doua zi sa revina. Il cautam cu privirea incarcata de bucuria ca o sa-l cunoasca pe autorul fotografiei. Dar nu a venit. Am aflat ca la o saptamana dupa inchiderea expozitiei a murit.
M-am intristat. Dar am fost sa caut casa din spatele portii de fier forjat. Am gasit-o. Era verde. Am lasat pe prag un buchetel din frunze de patrunjel.

Yo Yo...

Va aduceti aminte de Midas al meu?
Cred ca ma pot considera o norocoasa. Si nu spun asta pentru ca mi-am facut norocul cu mana mea ci pentru ca asa mi se intampla. Tot timpul am avut sansa de a intalni ceva special in cele mai neobisnuite momente ale vietii.
Am urcat azi la mansarda sa caut intr-o cutie o jucarie. Una din jucariile "sperietoare". Acele cutiute din care iese ori un sarpe, ori un mic dragon.
Fiind destul de devreme, marioneta mea inca dormea. Am lasat-o sa se scalde in visele ei grele si am deschis cutia in care stiam ca am pus jucarioarele.
Un Yo-YO!!!
Mi-am adus aminte cum incercam sa-mi imbunatatesc abilitatile de control asupra jucariei. Era ceva instinctual de fapt. Habar nu aveam ca important era ca yo-yo-ul sa urce si sa coboare de cat mai multe ori. Dar cu siguranta imi aduc aminte ca pierdeam ore in sir admirand precizia cu care firul se incolacea pe axul dintre cele doua discuri. Am iubit jucaria asta!!
Am zambit si am privit marioneta. S-a trezit. Cu ochii impaienjeniti de urmele unui somn greu s-a uitat la mine. Parea oarecum detasata si nu eram convinsa daca si ea a inceput sa-si aduca aminte.
Am continuat sa ravasesc lucrurile din cutia cu amintiri. Am gasit cutiuta aceea din care iesea un sarpe. Sarpele era vopsit in negru si rosu.
- Tu iti aduci aminte cum se numesc cutioarele astea? am intrebat marioneta somnoroasa.
- Nu. Nu am stiut niciodata si intotdeauna mi-a fost frica de ele
- De ce?
- Nu imi plac surprizele. Imi depasesc capacitatea de intelegere.
- Esti uracioasa azi iar mie mi-e lene sa le pun inapoi in cutie. Te las sa te delectezi cu ele.
- Esti rea!
- Nu. Sunt doar obosita.
Am plecat zambind de acolo strangand in palma Yo-Yo-ul.
De ce nu imi aduc aminte cum se numesc acele cutioare?

Insomnii de iarna...

Au revenit insomniile. Sunt ca o imbratisare a frigului de afara. Imi caut in mine resursele si in acelasi timp si metodele de a ademeni somnul. Nu le gasec...
Citesc. Randuri pline de nostalgie, sau de furie. Paragrafe intregi de frustrari si indolenta. Nenumarate siruri de pseudofilosofii si arogante nesfarsite...
Am pierdut numaratoarea paginilor rasfoite si totusi nu am reusit sa-mi aduc somnul...
Nu am chef si nici energie sa caut sursa insomniei.
Incep sa scriu scrisori. Renunt. E prea sec si teoretizat. Nu are zvac.
Mi-e dor sa dorm. Somnul acela cald si linistit care iti aduce dimineata seninatatea in ochi.
La stiri se vorbeste de carnea cu dioxina. Imagini cu munti din carne. Rosie si brazdata cu alb. Ce grotesc!
Schimb canalul iarasi si iarasi si iarasi....
Nimic!
In minte se contureaza imaginile cu iernile copilariei. In Apuseni! Zapada pufoasa ca o vata din zahar. Calda si rece in acelasi timp. Cohortele de omuleti de zapada asezate in scheme strategice de lupta in spatele zidurilor care ne aparau de bulgarii inamicului. Obrajii rosii si mainile inghetate, turturii de la tivul pantalonilor, insistentele bunicii sa intram in casa. Si apoi Calara. Daaa! Calara era o papusa cu corpul din carpa si fata din ceva conglomerat de rumegus. Avea ochi albastrii si mereu statea intr-un colt unde era un geam rotund.
Amintirea mirosului de vanilie care venea din bucatarie, aroma de stafide amestecate cu rom alb ma face sa zambesc. Ma cuprinde o liniste placuta si simt ca ma invaluie somnul.
Oare in visul meu de azi o sa fie Oameni de Zapada?