Clatorind cu tine - O oarecare pace...

Imi place sa calatoresc. Nu este un secret acest lucru.
Calatoriile mele sunt cu totul diferite. Dar asta e cu totul alta poveste...candva...
Starea de gratie a venit in fractiunea de secunda din calatoria asta. Priveam mainile superbe ale femeii. O agitatie oarecum nefireasca in contextul acela. Isi cautau locul in lume atingand si aratand. O poveste impresionanta de trairi marcata prin atingeri  si prin uimirea aceea aproape copilareasca si atat de inocenta cu care descopereau texturile ce o inconjurau...
Zambea destul de rar si ceea ce m-a atras in cautarea starii mele de gratie a fost momentul cand si-a aplecat privirea pe copertile unei carti ratacita pe o masa. Cartea parea nelalocul ei acolo. Nu apartinea momentului. Era tacuta si astepta sa isi dea seama ce menire are in toata acea agitatie.
Nu cauta sa provoace, nu cauta sa se impuna, nu cauta sa isi explice existenta...
Era pur si simplu acolo...ratacita...
Femeia a privit-o si in acea fractiune de secunda in toata firea ea a aratat lumii partea aceea ce statea incatusata. A eliberat-o in acelasi timp cu nonsalanta cu care a atins cartea. Atunci a zambit si s-a lasat invaluita de ea si a impartasit in lumina difuza, totul..
Nu stiu ce m-a impins sa intorc privirea chiar atunci si sa zabovesc, incantata, asupra momentului. Nici nu caut vreo explicatie.
Si in mintea mea atinsa de clipa de dincolo firii s-a nascut o mica polemica...
Intr-o lume condamnabila in orice moment pentru mercantilism si falsitate, femeia aceea avut curajul, chiar si pentru o secunda sa daruiasca totul. Si dincolo de asta sa spuna, intr-o mutenie aproape dureroasa, ca isi doreste multa lumina din diverse surse.
Apus, rasarit, culori si umbre care sa treaca in fata si sa loveasca cu forta ipocrizia. Sa strige in locul ei pentru cuvinte nerostite de temeri. Sa puna intr-o muzica ritmul sufletului cu inganduinta firii si momentele de pace liniara atat de sufocate de repeziciunea cu care bitii inlocuiesc simtul....
In acea clipa femeia calatorea in ea si in jurul ei si toata galagia din jurul ei parea sa se fi ascuns ingrozita de simtul ce isi intindea aripile binecuvantate pe obrazul ce a inteles ca uneori este atat de bine sa stii ce sa faci cu singuratatea...
Cartea aceea o citisem cu multi ani in urma si nu imi amintesc in amanunt ce am simtit atunci, dar cu siguranta mangaierea celor degete fine imi va fi mult timp firul ce ma va trimite spre cautarile din altii...

Nu conteaza...

 

Cabaret uman

Melodia imbratisa toata camera. O cunosc chiar prea bine si mi-e usor sa-mi amintesc pasii de dans. Fac un pas spre alta dimensiune si ma straduiesc din rasputeri sa nu pun nicio punte de trecere. Reusesc si totul capata aspectul unei pete urise de culoare rosie cu mici firisoare de verde. Zambesc si imi caut acolo rezolvarea disproportionalitatii. Este oare o ecuatie?
Acum rad si imi amintesc ca de fapt nu m-am priceput niciodata la matematica. Poate ca asta mi-a fost folositor de fapt.
Din manunchiul de rosu cu pete verzi se desface o retea aproape incandescenta. Imi place ce forma are si nu imi pun intrebarea daca lumina aceea are vreun sens. E acolo pur si simplu si insoteste melodia care doare. Nimic din mine nu se mai misca. E o inertie opaca in care ma adapostesc pentru a-mi simti siguranta.
Privesc in jur. Aproape nimic nu s-a schimbat. E o liniste apasatoare si ochii mirati urmaresc totul cu o curiozitate copilareasca. E un zid imens. Foarte rar cateva cuvinte trec de el.
E cea mai mare bucurie asta. Imi indrept pasii dincolo de prag si zambesc. Opacitatea dispare si melodia isi continua drumul pe cararile amintirilor. Si atunci realizez ca desi aproape nimic nu s-a schimbat, dincolo de aparente eu sunt total schimbata. Nu stiu daca in bine sau in rau, dar cu siguranta ierarhia valorilor e modificata complet.
Nimic din ce a fost nu o sa mai fie, iar ceea ce va urma nu este ceea ce speram sa fie.
E ingrozitor de cald. Scaunul cu rotile se odihneste sub fereastra larg deschisa. Panza alba de pe el e tacuta, dar prezenta.
Nu-mi revendic decat dreptul de a plange uneori, desi in unele clipe simt ca spitalul de nebuni e singurul refugiu confortabil. Dar inclin capul si privesc in jurul meu. Ma linistesc zambind si privesc ceea ce era si ce este, ceea ce era sa fie si ceea ce a iesit si pana la urma imi dau seama ca doar eu am reusit sa pun acolo in inocenta aceea sclipitoare mai mult decat se astepta cineva.
Si nu o consider o greseala. E doar scarba de o ierarhie a valorilor ipocrita si fara sens.
Contururile devin nedefinite si doar zambetul meu mai pluteste linistit intre fereastra si scaunul cu rotile.
Frunzele in caderea lor au cuprins cuvintele si le-au dus exact acolo unde imi doream sa fie...

In ploaia de Mai...

Statui

Tinea tigara in mana stanga...

Curiozitatea din ochi era asemanatoare cu multe din semnele de intrebare contemporane. Nimic nou in asta la o persoana plina de o altfel de viata. Contrastul dintre zambetul larg si definit al buzelor si tristetea din ochi mi-a atras atentia. Buzele sorbeau din filtrul tigarii ca si cum ar fi fost ultima picatura de apa de pe pamant. Inelul elegant de pe degetul mainii stangi aducea o umbra interesanta peste gesturile lenese dar foarte sugestive.

Gulerul camasii grena cuprindea gatul intr-o atingere subtila si se deschidea spre piept adulmecand lantisorul de argint lucrat intr-un mod aparte. Medalionul fin se pierdea in respiratia adanca si anagrama miscarii spunea o cu totul alta poveste.

Cafeaua aburinda i-a adus pe fata un zambet melancolic si incantarea a sclipit in tristetea ochilor pentru cateva clipe. Ritualul era impecabil prin dinamica fetei si a mainilor. Il priveam fascinata si incercam sa culeg melodia ce se revarsa din miscarile trupului si ale fumului de tigara.

Stiam de ce ma aflu acolo in acel moment dar nu reuseam inca sa deslusesc misterul ce il inconjoara. Ceva ma impingea sa fug spre el si sa-i pun intrebari scurte si precise pentru a elucida prezenta lui in micul orasel. Stiam ca nu ma cunoaste si nici nu stie cum arat. Ideea asta m-a facut sa zambesc si sa privesc in continuare salba de gesturi ce incepusera sa aiba o usoara tenta de neliniste. Mai aveam cateva minute pana la ora la care trebuia sa ma prezint lui, asa cum am stabilit la telefon.

Inca aveam posibilitatea sa aleg in a ma face prezenta sau sa raman in umbra si apoi sa plec. Ii simteam tenebrele cum se revarsa din ochi peste ceasca de cafea. Un val puternic si dezlanat ce putea sa doboare totul inaintea lui, lasand in urma oseminte de corabii pline de sperante si iluzii nascute din cuvinte.

Scrierile lui au fost pentru mine, ani de zile, cele mai complicate rebusuri pe care nici macar in clipa asta nu stiu daca le-am rezolvat corect. Insa nu aveam niciun fel de emotie. Frumusetea lui nu m-a impresionat deloc. Simteam ca este frumos si mai ales stiam ca este un om incredibil de rece.

Imi povestise cum inima lui s-a transformat in piatra cu multi ani in urma. Mi-a spus despre decizia lui implacabila de a nu mai accepta sa simta. In niciun fel si pentru nimeni.

Insufletirea lui pentru antichitati era singurul lucru ce il facea sa vibreze. Povestile ceasurilor vechi, ale monezilor si obiectelor oculte reprezentau pentru el viata, prin moartea lor anterioara.

Si eu eram acolo incercand sa ma decid daca sa dau ochii cu versatilitatea asta pagana si de netagaduit.

Am zambit si m-am indreptat spre el. Nu simteam niciun fel de emotie. Aveam doar senzatia ca ma indrept spre o statuie. Stiam ca nu imi doresc sa ii dau viata dar doream din tot sufletul sa o ating. Sa-i sorb raceala aceea crunta si intunericul desantat.

- Buna seara Domnule, i-am spus zambind.

- Buna seara Femeie a Noptii....

In acel moment mi-as fi dorit sa ma aud cantand....

Scrisori in timp - 17 Mai 2010

Ii priveam suvoiul de lacrimi care lasa pe obrazul ei urme adanci.
Ii priveam sufletul zvarcolindu-se intr-o lupta incrancenata cu vantul trairilor.
Nu gaseam in mine nicio definitie a durerii pe care sa pot pune valoarea intensitatii.
Privea pierduta pe fereastra bucatariei si repeta la nesfarsit: vreau acolo...vreau acolo in nemarginirea linistii...
Eu si Ea si oglinda timpului ce ne-a facut sa parem doua umbre infinite si rapuse de trairile noastre.
Eu si Ea....
Femeile ce au acceptat sa urce pe stancile ascutite si sa se arunce in valtoarea cascadelor reci cu gust de iubire, de altfel de iubire.
Nu se poate descrie fericirea gasita in singuratatea noastra.
Nu se poate descrie forta inganduintei cu care tinem intr-o palma banalul si in alta exceptionalul.
Nu se poate explica ce inseamna pentru noi verbul "a iubi".
Imi zambeste. Lacrimile s-au topit in praful gandurilor. Ii zambesc de dincolo de limita stigmatizarii fara sansa.
Isi aseaza in palma mea obrazul ravasit de nelinisti ca sa le simta pe ale mele.
Tacerile noastre vorbesc, tacerile noastre isi striga dorul infinit de dincolo de nedreptate.
Cautam in noi balantele si clepsidrele timpului fara cea mai mica intentie de a evolua.
Si zambim...
Ne atingem ranile adanci si ne spunem, in tacere, ca nimic nu a fost inutil si ca nimic nu trebuie.
Aruncam pe aleea trista si bantuita de un vant nefiresc cuvantul "regret".
Stim ca nu o sa calcam pe acolo niciodata si mai stim...
Nu are sens...
Iubim neconditionat si inchidem in tacere iubirea asta privind cu ingaduinta neputinta celor ce nu pot sa primeasca.
Zambim indulgent la zvarcolirile neintelegerii si ramanem acolo...
Eu si Ea...
Atat!?