Clatorind cu tine - O oarecare pace...

Imi place sa calatoresc. Nu este un secret acest lucru.
Calatoriile mele sunt cu totul diferite. Dar asta e cu totul alta poveste...candva...
Starea de gratie a venit in fractiunea de secunda din calatoria asta. Priveam mainile superbe ale femeii. O agitatie oarecum nefireasca in contextul acela. Isi cautau locul in lume atingand si aratand. O poveste impresionanta de trairi marcata prin atingeri  si prin uimirea aceea aproape copilareasca si atat de inocenta cu care descopereau texturile ce o inconjurau...
Zambea destul de rar si ceea ce m-a atras in cautarea starii mele de gratie a fost momentul cand si-a aplecat privirea pe copertile unei carti ratacita pe o masa. Cartea parea nelalocul ei acolo. Nu apartinea momentului. Era tacuta si astepta sa isi dea seama ce menire are in toata acea agitatie.
Nu cauta sa provoace, nu cauta sa se impuna, nu cauta sa isi explice existenta...
Era pur si simplu acolo...ratacita...
Femeia a privit-o si in acea fractiune de secunda in toata firea ea a aratat lumii partea aceea ce statea incatusata. A eliberat-o in acelasi timp cu nonsalanta cu care a atins cartea. Atunci a zambit si s-a lasat invaluita de ea si a impartasit in lumina difuza, totul..
Nu stiu ce m-a impins sa intorc privirea chiar atunci si sa zabovesc, incantata, asupra momentului. Nici nu caut vreo explicatie.
Si in mintea mea atinsa de clipa de dincolo firii s-a nascut o mica polemica...
Intr-o lume condamnabila in orice moment pentru mercantilism si falsitate, femeia aceea avut curajul, chiar si pentru o secunda sa daruiasca totul. Si dincolo de asta sa spuna, intr-o mutenie aproape dureroasa, ca isi doreste multa lumina din diverse surse.
Apus, rasarit, culori si umbre care sa treaca in fata si sa loveasca cu forta ipocrizia. Sa strige in locul ei pentru cuvinte nerostite de temeri. Sa puna intr-o muzica ritmul sufletului cu inganduinta firii si momentele de pace liniara atat de sufocate de repeziciunea cu care bitii inlocuiesc simtul....
In acea clipa femeia calatorea in ea si in jurul ei si toata galagia din jurul ei parea sa se fi ascuns ingrozita de simtul ce isi intindea aripile binecuvantate pe obrazul ce a inteles ca uneori este atat de bine sa stii ce sa faci cu singuratatea...
Cartea aceea o citisem cu multi ani in urma si nu imi amintesc in amanunt ce am simtit atunci, dar cu siguranta mangaierea celor degete fine imi va fi mult timp firul ce ma va trimite spre cautarile din altii...

Nosce te ipsum..

"Ooo, seri debusolate, cer concav si ploaie de anemone peste dune, reiterez, in contratimp, suav, mesaje longombarde scrise'n rune... esti profunda ca abisul Marianne-lor...prea profunda, poate, pentru turma... totul e abscons si le repugna... pentru ei ramai incognoscibila ... mai bine asa!"

Zambesc...
O descriere a mea dintr-un loc unde am impartasit multe.
O descriere a mea facuta de cineva care nu m-a vazut niciodata.
O descriere a mea facuta de cineva care, se pare, a citit si printre ritmul randurilor.
De ce zambesc?
Ieri a fost o zi in care am trecut peste o limita.
O zi in care mi-am adaugat pe trup, in suflet si in minte o noua urma. O noua implinire.
O zi in care m-am topit de mandrie pentru ceea ce am simtit si mai ales pentru ceea ce am trait. In ochii mei, in ochii tai, in orbul celor ce ma inconjoara.
O sa va intrebati unde este paradoxul.
In timp, ati trait sau ati ignorat trairile mele expuse in zeci de simboluri. In timp am evoluat. Am urcat trepte din ce in ce mai inguste spre ceva ce doar intuiam ca exista.
Si acum paradoxul...
Din nou zambesc in fata naturii umane, in fata amalgamului din care suntem construiti.
Desi ma regasesc pe o treapta inalta ieri am simtit in mine ca, raportat la lumea ce ma inconjoara, acest fapt face sa se nasca in minte trairi foarte contradictorii.

Sus e aerul rarefiat.
Abia poti respira. Organismul se chirceste sub intensitatea trairii si apoi explodeaza intr-o placere indescriptila ce se imprastie in trup sub diverse forme. Nu se pot descrie si nu se pot compara cu nimic aceste forme. Nu stiu ce ar trebui sa fii ca sa poti sa le etalezi in cuvinte si din cuvinte sa razbata intensitatea.

Jos aerul se inspira altfel.

Se inspira cantitativ, nu calitativ.
Trupul nu se mai chirceste. Este detins si obisnuit. Se multumeste cu ce primeste.
Desi ieri am ajuns pe cea mai de sus treapta a trairilor mele, am intors privirea si mi-am dorit cantitatea.
Mi-am dorit sa fiu inteleasa de restul. Mi-am dorit ca restul sa stie ce traiesc si mai ales sa inteleaga de ce traiesc asa.
Mi-am dorit ca si jos sa fiu pusa pe treapta cea mai inalta.
A trebuit sa treaca o noapte in care sa imi zbucium nesomnul in asternutul ravasit de contradictii.
A trebuit sa treaca orele in care sa realizez ca orice desavarsire nu se poate implini decat printr-o durere acuta ce starneste in trup mai mult placere decat lacrimi.
A trebuit sa privesc dimineata cu ochii femeii ce nu a reusit ieri sa gaseasca liantul intre treapta cea mai de sus a trairii si treapta cea mai de sus a trairilor banale.
Ma simt vinovata?
Nu.
Ma simt fericita?
Da. Pentru ca am reusit sa ma exprim si pentru ca mi-am gasit cuvintele care sa se transforme in mesagerii tumultului din mine.
Iti reprosez?
Niciodata.
Te cert?
Niciodata.
Sunt eu?
Intotdeauna.
Zambesc...
Imi dau seama ca in astfel de trairi nu exista cale de mijloc..
Imi dau seama ca am adaugat inca ceva iubirii mele...
Ce?
Aerul rarefiat al inaltimilor filtrat printr-un "s" mic intiparit intr-o lume care nu ma merita...
　

Mantra tacerii..

Somnul nu mi-a ajuns. Imi doream sa nu imi rostogolesc trupul lovit in lumea ce afara ma astepta rece si inconsecventa.
Doream sa raman in somnul plin de intrebari aruncat divinitatii fara nume ce mi te-a scos in cale.
Insistam sa inteleg, in somnul ratiunii ce naste monstrii, de ce mana aceea nevazuta te-a impins in calea mea. Sa inteleg ce iti lipsea incat egoismul sortii sa se aplece asupra cararilor mele nedeslusite.
Am plasmuit in priviri si in pumni simboluri care altadata m-au durut. M-am oprit din cautare absorbind intrebari ce nu indrazneam sa mi le pun din teama de a nu trece in ochii altora granita nebuniei. Locul acela unde se frange totul in neguri singuratice impinse de gandirea rece mi-a starnit intotdeauna curiozitatea, mi-a provocat curajul cuvintelor si mi-a oprit cautarile.
Ma atingi si ma vezi chiar si prin opacitatea marionetelor mele prafuite. Imi opresti somnul din singura ta teama, aceea de a nu opri prelungirea clipei incandescente a trairii.
Dar eu?
Stii cu ce te pot rani cel mai tare?
Cu tristetea.
E o arma mortala cu doua taisuri. Te ucide pe tine si ma ucide prin tine si pe mine. Ma opune luminii si ma trimite undeva departe de unde nu o sa-ti aud chemarea. Undeva unde o sa ratacesc bezmetica si ravasita in cautarea acelei clipe. Un loc unde nu o sa pot sa scot in calea nimanui iubirea. Acolo revoltele mele o sa fie reci si inconsecvente asemeni lumii dogmatice ce o sa ma inconjoare.
De ce?
Pentru ca tu razi alaturi de mine punandu-mi in bratele fierbinti provocarea de a haladui goala si fericita.
Cum?
Luandu-te de piept si cu D-zeu pentru ceea ce simti.
Pana cand?
Pana cand, in hazardul meu, o sa strivesc in pumni clipa si o sa te hranesc cu tristetea mea.
De ce?
Pentru ca pentru mine, in dansul acesta nebun, neiubire nu exista si limita e doar cerul...

Pribegii la perfectul compus...

Ma simt ca o scurgere prost proiectata.

Desi prin mine se scurg cu un succes inegalabil toate noroaiele si laturile vietii, totusi ceva nu e in regula.
Ceva imi lipseste. Si desi gura mea inghite cu dezgust toate gunoaiele lumii, e totusi ceva ce ma pune pe ganduri. Unde e supra-plinul? Cine e supra-plinul meu? Ce se va intampla cand o sa ma umplu de toate nerorocirile.
Va fi vreodata prea mult?
Toate aceste ganduri ma macina. Stau in patul meu dezordonat si privesc, inconjurata de umbre abstracte, urmele albe ale crapaturilor trecute din tavanul perfect zugravit.
Simt ca ele au aparut cu un scop, cu scopul de a canaliza catre sufletul meu toate energiile negative.
Imi mai aprind o tigara si ma gandesc. Ma gandesc ca e un lucru bun faptul ca sufletul si corpul meu pot capta energiile negative ale celor din jur precum un aspirator cu gura avida intinsa spre abis.
Ma gandesc la ei si prea putin la mine. Da.. la mine oare se gandeste cineva? E o lume malefica plina de cobai si experimente. Vad peste tot soareci si maini care plaseaza ingenios bucati de branza la capatul unui labirint construit printre grijile si monotonia de zi cu zi.
A cui e oare mana care imi arata bucatica de branza? Cine se joaca oare cu senzorii creierului meu?
E posibil oare ca printr-o dedublare cosmica eu sa-mi fiu propriul meu experiment? Ca eu printr-un joc bolnav al mintii sa fi inceput acest experiment cu atat de mult timp in urma incat sa nu mai stiu cine pe cine ghideaza si care este cuvantul magic care va intrerupe acest joc?
Cu siguranta exista un set de reguli si cu siguranta acolo se specifica in mod clar conditiile in care una din cele doua parti castiga. Numai ca sunt prea obosita si ma simt prea batrana ca sa reusesc sa gasesc regulile in amalgamul de noroi si bolovani ce-mi inunda ca o viitura creierul.
Si care e premiul? Pentru ce aceste zbateri aparent inutile? Nici asta nu imi amintesc. Sau poate nu vreau sa imi amintesc. Cine are ochi sa vada.. cine are doar urechi poate o sa ii soptesc candva.
Am auzit candva ca lucrurile bune se intampla celor ce stiu sa astepte si de atunci tot astept.
Astept si stiu ca cele mai frumoase lucruri apar din cele mai neasteptate locuri si sunt curioasa ce o sa rasara din scursurile vietii adunate in atat amar de vreme.
Sa fie o urzica sau un trandafir udat de roua diminetii?
Cert este ca va fi ceva cu spini. Ii simt in suflet si in degete alaturi de semnele dintilor mei cu care m-am muscat salbatic printre frustrarile crunte ale asteptarii de necunoscut.
Simt ca ai facut o greseala dar stiu ca nu o sa te pedepsesc pentru asta... si cine o sa o faca va avea de-a face cu mine...

Le monde malade...

Azi m-am hotarat sa pun in cuvinte imaginea a doua lumi care initial nu par sa aiba tangenta.
Nu vreau sa calculez nici un sin si nici un cos de alfa, nu vreau sa dau masura acestor lumi.
Ramane la aprecierea fiecaruia cum priveste acest tablou.

Lumea virtuala
Am ratacit mult in aceasta lume. O mai fac si acum. Insa imaginea acestei lumi pentru mine este opaca si nu are nici macar un contur.
Este o lume populata de fel de fel de indivizi. Este o lume in care, in primul rand oricine poate sa fie ce si-ar dori sa fie in realitate. Avand in vedere aceasta posibilitate cantitatea de falsitate este direct proportionala cu cea de prostie.
Oameni tristi, care nu isi vad orizontul. Oameni care refuza sa ia o atitudine in viata de zi cu zi dar care de acolo, din spatele monitorului de care sunt aparati, arunca judecati, care isi permit sa eticheteze cu raceala cuvintelor incarcerate in dictionarele on line. Raceala tastelor le-a patruns atat de mult in trup incat nici caldura cuvintelor poeziilor nu-i mai poate dezmorti....
Si ma opresc aici cu descrierea pentru ca ceea ce simt in mine este prea frumos pentru a strica cu o imagine atat de trista.

Lumea reala
O lume a simtului si a emotiei, o lume a aromelor si a luminii. Un covor viu pe care pasim in fiecare zi. Un colt de rai in care natura impleteste mii de culori si ni le asterne la picioare.
Ce poti vedea in lumea asta?
Zambete de copii care iti incalzesc sufletul, care iti arata universul prin inocenta privirilor ridicate spre cerul albastru de vara si care te uimesc atunci cand asemuiesc norii cu vata de zahar.
Adieri de vant pe care fruntea incinsa de ganduri si caldura le transforma in izvoare cristaline cu apa rece din care poti sa-ti ostoiesti setea.
Comori de sunete invaluite in parfum de flori si seri de vara in care caldura sufletului calatoreste pe Calea laptelui, intr-o dorinta a primordialului ce se rasfrange peste pleoape timide.
Oameni plini de vioiciune care isi duc existentele efemere si totusi zambesc vietii cu speranta si incredere. Tablouri, fotografii, parcuri, paduri, mare, munte. Boemi cu versurile impregnate in sange si cu chitarile atarnate in spate care isi duc dorurile in cele patru vanturi.
Si atat de multe altele frumoase pe care uneori nici nu le vedem in graba noastra cotidiana.
Si atunci?
Cati dintre voi, locuitori ai lumii virtuale, v-ati privit iubitul sau iubita zambind sau spalndu-si pielea fetii in roua diminetilor ce se succed dupa noptile de amor nebun?
Cate dintre voi, femei virtuale, va aduceti aminte cand a fost ultima data cand v-ati privit iubitul in ochi sa ii cititi dorinta? Cand a fost ultima data cand ati vazut in voi Femeia?
Cati dintre voi, barbati virtuali, va aduceti aminte cand a fost ultima oara cand ati mirosit parul iubitei ravasit de briza marii?
Trebuia sa intreb de fapt daca mai stiti cum este sa simti…..

Om Mani Padme Hum...

Crezi ca este o rezolvare sa stergi cuvintele?
Nu! Nu este!
Ele au fost scrise, au fost citite si rastalmacite. Cine a facut asta si le reaminteste in amanunt. Cand au fost spuse, cum au fost spuse si mai ales cum au fost percepute. Propriile tale cuvinte dor atunci cand sunt recitite, dor si mai tare pentru ca au fost adevarate, pentru ca au fost expuse multor ochi.
Ai plamadit cu ele acolo o conceptie, ai construit ceva ce nu puteai sa spui decat in felul acela. Nu a fost o antrenare. A fost o razvratire a ta spre tine, spre ceva din tine ce mereu ai vrut sa se vada. Ai avut curajul sa areti si altor ochi cum esti.....
Daca ti-ai imaginat vreodata ca acea contradictie nu s-a vazut, te inseli amarnic.
Stergerea lor este o infrangere. Si nu una oarecare.
Este o infrangere a frumosului din tine. O renuntare a ceea ce esti cu adevarat.
Dar acel frumos a ramas in ochii si in sufletul celor ce au apucat sa te citeasca.
Noi nu uitam, noi nu reprosam, noi nu judecam.
Noi avem doar menirea de a fi aici oricand!
Cuvintele mi-au fost daruite si de aceea sunt subliniate cu alta culoare. Mi-au fost daruite pentru a le pune aici. In felul meu si nu altcumva....
Cuvintele nu mor si nu se sterg......
Buna dimineata Domnule Clasic in viata!

Intre...

Pusa in situatia sa aleg intre hidoasa mea marioneta, izolata intr-o mansarda abstracta, si fluturele meu delicat cu irizari de ambra, am decis ca este mai bine sa deschid ochii. Sa privesc ce?
Un gand fugar ce imprastie in mine determinismul de a pune pe hartie franturi din mine vazute in altii. Am preferat intotdeauna sa stau langa acel ce imi da energia si puterea de a ma vedea in toate cioburile de oglinda imprastiate pe un taram de nisip, decat sa simt sub talpile insetate betonul multora ce nu vad nici macar ideea de oglinda.
Mi-e linsite in mine cand sorb voluptate neconditionata, mi-e cald in lacrimile mele cand degetele obosite poposesc pe siguranta unei goliciuni voite. Este ca un fel de desen ce reprezinta o senzualitate a cautarii si a regasirii.
Pot sa intreb fluturele daca este multumire?
Da pot!
Numai ca raspunsul o sa ma doara, pentru ca o sa-mi zambeasca sarcastic si o sa-mi spuna ca stia ca imi doresc mai mult de atat. Ca am trecut de momentele gaunoase in care multumirea era pe primul loc.
Nu ma simt obosita. Simt doar ca in momentul cand scriu astea nu as avea puterea sa trec intr-o definitie ceea ce inseamna placere cu adevarat.
Pot sa insir aici o multime de cuvinte goale si fara sens. Dictionarele sunt generoase. Ele definesc voluptatea strict si cuprinzator. Dar daca ar incerca cineva sa o puna, in acest secol, in alte culori? Daca cineva ar indrazni sa o scrijeleasca pe o panza intr-o mansarda abstracta?
Nu o sa fie nici pe de parte implinire. O sa fie dureros si oarecum tragic. Pentru ca ochii nostrii nu pot privi TOTUL din cuvintele spuse de dictionar.
- Ti-am spus?
- Ce?
- Ca te iubesc?
- Nu
..............intre oglinzi si cioburi........intre nisip si vanitate........intre muzica si culoare.........
- Te iubesc!

Starv si inger

La un moment dat am cedat tentatiei de a privi starvul sobolanului. Nu mi s-a parut deloc hidos. Era intr-o ipostaza de razboinic jertfit pe crinolina unei domnisoare crescuta intr-un pension obscur.
Numai la gandul ca a atins matasea crinolinei m-a umflat rasul. Apoi am pasit mai departe pe caldaramul plin de praf. Imi cautam muza. Imi cautam clipele de inspiratie si mai presus de toate imi cautam ritmul.
De undeva, din pacla ce invaluia strada, s-a itit capul blond si bucalat al unui baietel. Cand m-a vazut s-a oprit din alergare si m-a privit. Doi ochi imensi, albastrii, pusi pe o fata rotunda si un zambet ce parea nelalocul lui, mi-au sfredelit privirea. A ridicat degetul aratator in dreptul buzelor de culoarea zmeurei cerandu-mi linistea.
Intr-un gest de generozitate am intins mana spre el si i-am dat-o. A zambit si a plecat mai departe cautandu-si alte linisti.
Am plecat de pe strada ce acum mi se parea ca seamana cu starvul sobolanului de mai devreme. Si cat de egoista am fost in generozitatea mea. De ce?
Pentru ca am crezut ca ingerii nu au ochii albastrii si pentru ca am crezut ca primesc inapoi muza....
Poate alta data...